Viaţa lui Winston Churchill. (IV) Prim-ministrul Marii Britanii

churchillFuncţii în Al Doilea Război Mondial

Într-un anumit sens, întreaga carieră a lui Winston Churchill fusese o pregătire pentru rolul de lider în război. Patriot înflăcărat, a crezut cu romantism în măreţia naţiunii sale şi în rolul acesteia în istoria Europei, a imperiului şi a lumii; adept al acţiunii care aduce provocări şi situaţii de criză; istoric şi veteran, învăţând mereu ceva nou despre război; om de stat maestru în arta politică, în ciuda sau datorită exilului politic îndelungat; un bărbat cu un fizic de fier, plin de energie şi complet concentrat, a dat impresia că se îngrijea de talentele sale, pentru ca, la momentrul potrivit, să le folosească pentru a salva Marea Britanie şi valorile pe care el considera că le reprezenta Marea Britanie în lume.

Pe 3 septembrie 1939, ziua în care Marea Britanie a declarat război Germaniei, Chamberlain l-a numit pe Churchill în vechea sa funcţie, în fruntea Amiralităţii. Flota a primit imediat vestea: „S-a întors Winston”. Pe 11 septembrie, Churchill a primit o scrisoare de felicitare din partea preşedintelui Franklin D. Roosevelt şi a răspuns cu semnătura „Supusul Marinei”; astfel a început o corespondenţă memorabilă.

Energia nestăvilită a lui Churchill a început să se facă simţită în toată administraţia, atât colegii săi de minister, cât şi propriul departament primind acele minute înţepătoare care au făcut cele mai îndepărtate cotloane ale guvernului de război britanic să înţeleagă că deficienţele lor puteau fi detectate şi sancţionate. Însă toate eforturile sale nu au reuşit să elimine pasivitatea înţelegerii anglo-franceze din timpul aşa-numitului „război ciudat”, perioadă de stagnare a războiului în Europa, înainte de cucerirea Norvegiei de către germani în 1940. Eşecul expediţiilor din Narvik şi Trondheim, dependente de sprijinul marinei, îi amintea cu putere lui Churchill de Dardanele şi de Galipoli, atât de hotărâtoare pentru reputaţia sa în Primul Război Mondial. Însă de data aceasta, Chamberlain a fost cel învinuit, iar Churchill s-a străduit să-l apere.

Mandatul de prim-ministru

churchill winstonInvazia germană a Olandei, pe 10 mai 1940, a venit ca o lovitură peste eşecul norvegian. Chamberlain şi-a dat demisia. Îşi dorea să-l succeadă lordul Halifax, secretar de stat pentru afaceri externe, însă Halifax a refuzat în mod înţelept. Era limpede că Churchill era singurul care putea uni şi conduce ţara, întrucât Partidul Laburist, în ciuda vechii sale neîncrederi în antisocialismul lui Churchill, a recunoscut seriozitatea angajamentului său de a-l învinge pe
Hitler.

A fost format un guvern de coaliţie, care includea toate elementele, mai puţin pe cele de extremă stângă şi de extremă dreaptă. Acesta era condus de un cabinet de război, format din cinci oameni, printre care s-au aflat la început şi Chamberlain şi Halifax – o recunoaştere înţeleaptă, dar şi generoasă, a puterii numerice a părţii conservatoare conduse de Chamberlain – şi doi lideri laburişti. Clement Atlee şi Arthur Greenwood. Numirea lui Ernest Bevin, un aspru lider sindical, ca ministru al muncii a garantat cooperarea pe acest front vital. I s-au făcut oferte lui Lloyd George, dar acesta le-a refuzat. Churchill însuşi a luat, pe lângă conducerea Camerei Comunelor, funcţia de ministru al apărării.

Modelul astfel stabilit, a fost păstrat pe durata întregului război, cu toate că s-au făcut multe schimbări de personal. Cabinetul a devenit o agenţie de soluţionare rapidă a problemelor, iar guvernul pe care îî controla a continuat să includă toate grupurile şi partidele. Prim-ministrul s-a concentrat pe desfăşurarea efectivă a războiului. Avea obiceiul de a numi delegaţi, dar cerceta şi se amesteca mereu, considerând că nicio sarcină nu era prea mică sau prea mare pentru el. Principala funcţie a şefilor forţelor armate a devenit aceea de a înfrâna dinamismul său fantastic; dar, deşi Churchill deşi făcea presiuni mereu asupra lor, nu s-a împotrivit niciodată deciziilor colective ale acestora.

În toate acestea, Parlamentul a jucat un rol vital. Faptul că în Al Doilea Război Mondial au lipsit în mod surprinzător intrigile politice locale ale Primului Război Mondial s-a datorat parţial lui Churchill, care, deşi a dominat mereu Parlamentul, nu l-a ignorat şi nu a luat nici de bună orice hotărâre a acestuia. Pentru el, Parlamentul era un instrument de persuasiune publică, pe care a ştiut să-l folosească asemenea unui profesionist şi care îi dădea forţă şi îl consola.

Pe 13 mai, Churchill s-a confruntat cu cei din Camera Comunelor pentru prima dată de când devenise prim-ministru. I-a avertizat pe membrii Camerei de pericolele care îi aşteptau – „tot ce vă pot oferi e sânge, trudă, lacrimi şi sudoare” – şi şi-a luat responsabilitatea de a purta un război crâncen, până la victorie.

În spatele acestui ţel simplu se ascundea o strategie elaborată la care a aderat cu o constanţă remarcabilă pe tot parcursul războiului. Germania lui Hitler era inamicul; întreg poporul britanic trebuia să se concentreze pe obţinerea victoriei. Oricine adera la acest scop, chiar dacă era comunist, era un aliat care putea fi agreat.

Aliatul indispensabil în obţinerea acestui scop, fie că s-a implicat sau nu oficial în război, au fost Statele Unite. Dezvoltarea şi menţinerea sprijinului acestora a fost unul dintre principiile de bază din gândirea lui Churchill. Totuşi, fie că Statele Unite deveneau un partener beligerant sau nu, războiul trebuia câştigat fără ca Marea Britanie să înregistreze aceleaşi vărsări de sânge catastrofale ca în Primul Război Mondial; şi la sfârşitul conflictului, Europa trebuia să fie restabilită ca o entitate durabilă şi independentă, iar republica să rămână o expresie continuă, dacă nu cumva modificată, a rolului mondial al Marii Britanii. Cu condiţia să fie păstrate aceste lucruri esenţiale, Churchill, în ciuda conştiinţei sale istorice, a fost în mod surprinzător dispus să sacrifice orice principiu naţional – economia tradiţionalistă, convenţiile sociale ori eticheta sau tradiţia militară – pentru a obţine victoria.

Astfel, la câteva luni după venirea la putere a acestui luptător antisocialist, Parlamentul a aprobat legea prin care se puneau „toate persoanele, serviciile şi bunurile acestora la dispoziţia Coroanei” – în acest fel oferind guvernului cele mai cuprinzătoare forţe de urgenţă din istoria modernă a Marii Britanii. Efortul a fost gândit pentru a face faţă gravităţii situaţiei.

După înfrângerea Aliaţilor şi după evacuarea de la Dunkerque a forţelor britanice zdrobite, Churchill a prevenit Parlamentul că era foarte riscant ca invazia să fie privită sfidător şi încrezător. Pus în faţa prăbuşirii rapide a Franţei,
Churchill a făcute vizite personale guvernului francez în repetate rânduri, în încercarea de a menţine Franţa în război, fapt care a culminat cu celebra ofertă a uniunii anglo-franceze din 16 iunie 1940. Când toate aceste încercări au dat greş, a început Bătălia pentru Anglia.

Acum, Churchill se afla în elementul său, în linia focului – vizita comandamente, inspecta bateriile antiaeriene şi liniile de apărare de la malul mării, vizita locuri distruse de bombe sau victime ale „blitzului” (atacuri-fulger), îşi fuma trabucul, făcea cu mâna semnul V ori se adresa naţiunii pe calea radioului, dând rapoarte sincere, presărate cu umor negru şi retorică churchilliană. Naţiunea a început să-l simpatizeze; şi atât poporul, cât şi el „au trăit cele mai bune momente” împreună.

Churchill a trebuit să ia decizii dureroase şi controversate. Flota franceză a fost atacată pentru a preveni predarea completă a sa în faţa lui Hitler. S-a luat angajamentul serios de bombardare puternică a Germaniei. Tocmai când pericolul invaziei era mai mare, s-a decis ca forţele britanice din estul Mediteranei să fie consolidate. De asemenea, au fost trimise trupe în Grecia, un sacrificiu costisitor; evacuarea Cretei a amintit de Gallipoli, iar Churchill a fost atacat puternic în Parlament.

În această perioadă dificilă, navele de luptă americane, primite în schimbul bazelor britanice din Caraibe, şi răspunsul la lauda lui Churchill „Daţi-ne uneltele, iar noi terminăm treaba”, materializat prin împrumut de armament, erau lucruri care îi încurajau pe cei care credeau în „amestecarea” celor două naţiuni vorbitoare de limba engleză. Alianţa secretă a fost consolidată în august 1941, prin întâlnirea istorică dintre Churchill şi Roosevelt la Placentia Bay, Newfoundland, întâlnire care a dus la elaborarea Cartei Atlanticului, o exprimare a principiilor comune ale Statelor Unite şi Marii Britanii.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, p.50-51

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: