Arhive etichetă: copilaria

Copilăria lui Stephen Hawking (III)

stephen hawkingLa treisprezece ani, tata a vrut să încerc să intru la Şcoala Westminster, una dintre cele mai importante şcoli private. Exista pe atunci o diviziune foarte marcată între diversele categorii de învăţământ. Tatăl meu avea impresia că lipsa unei poziţii şi a relaţiilor îl dezavantajase în favoarea unora cu mai puţine merite, dar cu o prezenţă mai bine cotată în societate. Deoarece părinţii mei nu erau bogaţi, trebuia să obţin o bursă. Eram sătul de atâtea examene şi pe acesta nu l-am luat. Am rămas deci la şcoala din St. Albans. Am învăţat acolo la fel de multe lucruri, dacă nu mai multe, decât aş fi învăţat la Westminster. Nu am socotit niciodată că lipsa abilităţilor sociale ar fi constituit vreun handicap pentru mine.

Învăţământul englez era foarte ierarhizat pe atunci. Nu numai că şcolile erau împărţite în cele academice şi cele neacademice, dar până şi şcolile academice erau divizate în continuare în serii paralele: A, B şi C. Totul era în ordine pentru cei din seria A, dar lucrurile nu stăteau aşa de bine pentru cei din seria B şi era rău pentru cei din seria C, care se simţeau descurajaţi. Pe baza rezultatelor de la examenul „unsprezece plus”, eu am fost pus în seria A. Dar, în fiecare an, toţi cei care se clasificau mai jos de cel de-al douăzecilea din clasă erau retrogradaţi în seria B. Era o prăbuşire atât de teribilă în încrederea lor faţă de ei înşişi, încât nu-şi mai reveneau niciodată.

În primele mele două trimestre de la St. Albans, m-am clasificat al douăzeci şi patrulea şi al douăzeci şi treilea, dar în cel de-al treilea trimestru, am ajuns al optsprezecelea şi astfel am scăpat la limită. N-am fost niciodată mai sus de jumătatea clasei. (Era o clasă strălucită.) Temele mele de acasă arătau foarte neîngrijite, scrisul meu era disperarea profesorilor, dar colegii m-au poreclit Einstein, dovadă că ei vedeau probabil semne de mai bine. Când aveam doisprezece ani, unul dintre prieteni a pariat cu altul pe o pungă cu dulciuri că nu va ieşi nimic din mine. Nu ştiu dacă pariul a fost dus până la capăt, iar dacă da, nu ştiu cine l-a câştigat. 🙂

Continuă citirea →

Anunțuri

Copilăria lui Stephen Hawking (II)

stephen hawkingÎn 1950 tatăl meu s-a mutat cu lucrul de la Hampstead, aflat lângă Highgate, la noul Institut Naţional de Cercetări Medicale de la Mill Hill, la marginea nordică a Londrei. În loc să călătorească de la Highgate, părea mai convenabil să se mute în afara Londrei şi să facă naveta în oraş. Părinţii au cumpărat deci o casă în orăşelul St. Albans, reşedinţa episcopală, la circa zece mile de Mill Hill şi la douăzeci de mile la nord de Londra. Era o casă victoriană încăpătoare, elegantă şi cu un anume farmec. Părinţii mei nu erau prea bogaţi când au cumpărat-o şi au avut multe de făcut ca să se poată muta acolo. După aceasta, tatăl meu, ca unul născut în Yorkshire, a refuzat să mai plătească pentru vreo reparaţie. În schimb, a făcut totul ca să continue cu reparatul şi zugrăvitul de unul singur, dar era o casă mare, iar el nu era îndemânatic la asemenea treburi. Casa era aşa de bine construită, că a rezistat acestor neglijenţe. Părinţii mei au vândut-o în 1985, când tatăl meu era foarte bolnav (avea să moară în 1986).

Am revăzut recent casa. Nu părea să mai fi lucrat cineva la ea, dar arăta aproape la fel. Casa fusese destinată unei familii cu servitori, iar în oficiu exista un pupitru indicând de unde suna clopoţelul. Desigur că noi nu aveam servitori, iar primul meu dormitor a fost o cămăruţă în formă de L, care fusese probabil camera bonei. Am cerut-o la sfatul verişoarei mele, Sarah, care era ceva mai mare decât mine şi pe care o admiram mult. Mi-a spus că o să ne distrăm grozav acolo. Una dintre atracţiile camerei era că puteai urca de pe fereastră pe acoperişul sub care stăteau bicicletele şi, de aici, puteai coborî în curte.

Sarah era fata lui Janet, sora cea mai mare a mamei. Ea urmase medicina şi era măritată cu un psihanalist. Locuiau într-o casă asemănătoare la Harpenden, un sat aflat la cinci mile mai la nord. Acesta era unul dintre motivele pentru care ne mutasem la St. Albans. Pentru mine era un avantaj grozav să fiu aproape de Sarah şi luam deseori autobuzul spre Harpenden. St. Albans se afla lângă ruinele vechiului Verularnium, care fusese cel mai important oraş roman din Britania, după Londra. În Evul Mediu, acolo fusese cea mai bogată mânăstire din Britania, construită lângă capela Sfântului Alban, un centurion roman despre care se zicea că ar fi fost prima persoană din Britania executată pentru credinţa sa creştină. Tot ce rămăsese din abaţie era biserica, mare şi cam urâtă, şi vechea clădire de la intrare, acum parte componentă a şcolii din St. Albans, pe care am frecventat-o mai târziu.

Comparat cu Highgate sau cu Harpenden, St. Albans era un loc plicticos şi conservator. Părinţii mei nu şi-au prea făcut prieteni acolo. În parte era vina lor, deoarece erau foarte retraşi, mai ales tata. Dar aceasta reflecta şi faptul că erau deosebiţi de ceilalţi locuitori; cu siguranţă, nici unul dintre părinţii colegilor mei de la şcoala din St. Albans nu putea fi descris ca intelectual.

Continuă citirea →

Copilăria lui Stephen Hawking (I)

stephen hawking copilPovestește Stephen Hawking: „M-am născut la 8 ianuarie 1942, la exact trei sute de ani de la moartea lui Galilei. Totuşi, estimez că în aceeaşi zi s-au mai născut încă două sute de mii de copii. Nu ştiu dacă vreunul dintre aceştia s-a ocupat mai târziu de astronomie.

Deşi părinţii mei locuiau la Londra, eu m-am născut la Oxford. A fost să fie aşa, deoarece la Oxford era bine să te naşti în timpul celui de-al doilea război mondial: nemţii obţinuseră o înţelegere conform căreia, dacă nu vor bombarda oraşele Oxford şi Cambridge, englezii nu vor bombarda Heidelbergul şi Gottingenul. Păcat că modul acesta civilizat de înţelegere nu a putut fi extins la mai multe oraşe.

Tatăl meu era din Yorkshire. Bunicul lui – străbunicul meu – a fost un fermier bogat. El a cumpărat însă prea multe ferme şi, pe vremea crizei agriculturii de la începutul acestui secol, a dat faliment. Evenimentul i-a lăsat pe părinţii tatălui meu într-o situaţie dificilă, dar ei au reuşit să-şi trimită fiul la Oxford, unde a studiat medicina. După studii, tata s-a ocupat cu cercetarea în domeniul medicinei tropicale şi a plecat în 1937 în Africa de Est. Atunci când a început războiul, el a întreprins o călătorie de-a latul Africii, pentru a lua un vapor spre Anglia, unde s-a înscris voluntar în armată. I s-a spus însă că este mai valoros pentru cercetarea medicală.

Mama s-a născut la Glasgow, în Scoția, fiind a doua în familia unui doctor cu şapte copii. Familia ei s-a mutat în sud, la Devon, când mama avea doisprezece ani. Ca şi familiei tatălui meu, nici lor nu le mergea prea bine. Totuşi, ei au reuşit să o trimită pe mama la Oxford. După studiile de la Oxford, ea a avut mai multe ocupaţii, dintre care aceea de inspector al impozitelor, care nu i-a plăcut. A părăsit acest serviciu ca să devină secretară. Aşa l-a întâlnit pe tata în primii ani ai războiului.

Locuiam în Highgate, în nordul Londrei. Sora mea Mary s-a născut la optsprezece luni după mine. Mi s-a spus că n-am primit cu bucurie venirea ei pe lume. În tot timpul copilăriei a existat între noi o încordare, alimentată de mica diferenţă de vârstă. Totuşi, mai târziu, în viaţa adultă, tensiunea a dispărut, iar noi am apucat pe căi diferite. Ea a devenit medic, ceea ce i-a plăcut tatei. Sora mea mai mică, Philippa, s-a născut când eu aveam cinci ani şi când eram capabil să înţeleg ce se întâmplă. Îmi amintesc cum aşteptam să vină pe lume, astfel încât să fim trei copii la joacă. Ea era o fetiţă foarte sensibilă şi cu un caracter deschis. I-am respectat totdeauna judecăţile şi părerile. Fratele meu Edward s-a născut mult mai târziu, când eu aveam paisprezece ani, astfel că de-abia a pătruns în copilăria mea. Era foarte diferit de ceilalţi trei copii, fiind departe de cariera academică sau intelectuală. Asta a fost, probabil, bine pentru noi. Era un copil dificil, dar nu puteai să nu-l iubeşti.

Continuă citirea →

O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Continuă citirea →

Viața lui Edison (I)

thomas-alva-edisonEdison, Thomas Alva (11.02.1847, Milan, Ohio, SUA – 18.10.1931, West Orange, New Jersey). Inventator american care, singur sau alături de colaboratorii săi, a deţinut recordul mondial de 1 093 de invenţii. Mai mult, a creat primul laborator de cercetare industrială din lume.

Edison a reprezentat prototipul inventatorului american, yankeu pur-sânge. Şi-a început cariera în 1863, în perioada de debut a industriei telegrafului, când unica sursă de electricitate erau bateriile primitive care transmiteau curent cu voltaj scăzut. Înainte să moară, în 1931, a jucat un rol esenţial în declanşarea erei moderne a electricităţii. Din laboratoarele şi atelierele sale au ieşit fonograful, transmiţătorul cu cărbune pentru receptorul de telefon şi microfon, lampa incandescentă, un generator renumit pentru eficienţă, primul sistem comercial de iluminat electric şi de generare a electricităţii, o cale ferată electrică experimentală şi elementele-cheie ale aparaturii de filmare, alături de multe alte invenţii.

Copilăria şi adolescenţa

edison-tanarEdison a fost al şaptelea şi ultimul copil – al patrulea care a supravieţuit – al lui Samuel Edison, Jr. şi Nancy Elliot Edison. În copilărie a avut probleme de auz, cel mai probabil produse de tendinţa către mastoidită moştenită din familie. Indiferent de cauză, surzenia lui Edison i-a afectat puternic comportamentul şi cariera, motivându-l pentru multe dintre invenţiile sale.

În 1854, Samuel Edison a devenit paznicul farului şi tâmplarul unităţii militare de la Fort Gratiot, lângă Port Huron, Michigan, unde familia sa trăia într-o casă mare. Alva, după cum era numit inventatorul până la a doua sa căsătorie, a mers la şcoală acolo şi a frecventat cursurile sporadic timp de cinci ani. Era plin de imaginaţie şi foarte curios, însă pentru că multe informaţii se transmiteau oral, iar el avea dificultăţi de auz, se plictisea şi a fost etichetat drept inadaptat. Pentru a compensa, a devenit un cititor avid.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continuă citirea →

Viața lui Friedrich Nietzsche (II) Copilăria

Nietzsche-21Nietzsche însuşi a relatat cât de greu i-a fost să se mute din casa parohială de la ţară în strâmtorarea locuinţei din Naumburg. Copilul întâmpina greutăţi în împrejurările ce i se păreau ostile. Aceste dificultăţi aveau să sporească atunci când, la îndemnul bunicii, a fost nevoit să frecventeze şcoala reală din Naumburg. Nietzsche a eşuat în aspra lume a celor ce-i vor deveni camarazi dejoacă şi cu care nu reuşea să se împrietenească. Abia când a ajuns într-o instituţie privată care pregătea copii pentru gimnaziul domului părea să se simtă mai bine. Acolo, Nietzsche şi-a câştigat şi primii prieteni: pe Wilhelm Pinder şi Gustav Krug, fii de jurişti din cercul de cunoscuţi ai bunicii sale. împreună cu ei, Nietzsche, în vârstă de opt ani, a intrat la gimnaziul domului. Nu i-a fost deloc uşor la şcoală, învățarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl revoltau. Dar marele talent al acestui copil sensibil se întrevedea deja.

Atmosfera din Naumburg, din cercul familiei, care dădea impresia că este artificială şi nefirească, cu pretenţiile ei religioase şi morale, l-a determinat pe tânărul Friedrich Nietzsche să nu participe la jocurile dezinvolte ale altor copii ci să-şi petreacă timpul într-un mod erudit, scriind. La vârsta de 10 ani a compus un motet şi scrisese deja 50 de poezii. Fără a se baza pe vreun exemplu, se străduia să realizeze scene măreţe de natură, încerca, cu ajutorul metricii, să învingă furtuni pe mare şi incendii.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (III) O copilărie chinuită

charles dickens1824 James Lamert, fiul vitreg al sorei Elizabethei Dickens, propune familiei angajarea lui Charles în „fabrica” de cremă de ghete a domnului Warren („Warren’s blacking Factory”}, din Hungerford Stairs, lângă Charing Cross (în centrul Londrei). Dar să-l lăsăm pe Dickens să povestească însuşi, prin intermediul prietenului şi biografului său John Forster, acest trist episod din copilăria lui:

„James Lamert, ruda care locuia cu noi în strada Bayham, văzând la ce treburi eram pus zi de zi şi cunoscând situaţia noastră, propuse să mă angajeze la un depozit de cremă de ghete, unde să fac şi eu ceva pentru o leafă, cred, de şase şilingi pe săptămână. […] În orice caz, oferta a fost acceptată foarte bucuros de tata şi de mama, şi, într-o luni dimineaţă, m-am dus la depozitul de cremă de ghete ca să-mi încep viaţa de simbriaş. Mă mir cum de-am putut fi lăsat printre străini la o asemenea vârstă. Mă mir că, şi până atunci, văzând că fac fel de fel de treburi mărunte şi anevoioase de când venisem la Londra, nimeni nu s-a înduioşat în aşa măsură de mine — un copil cu însuşiri deosebite : ager la minte, zelos, firav şi uşor vulnerabil fizic şi psihic —, încât să fi dat ideea să se pună nişte bani deoparte, bineînţeles, ca sa fiu şi eu trimis la o şcoală. Prietenii noştri, presupun, erau şi ei sătui de ale lor. Nimeni însă n-a mişcat un deget. Tata şi mama erau pe deplin mulţumiţi. Poate că n-ar fi fost mai mulţumiţi nici dacă aş fi avut douăzeci de ani, gimnaziul terminat în mod strălucit şi dacă m-aş fi pregătit să intru la Cambridge.

Continuă citirea →

Doamne, când am să ajung și eu mare ca să nu mai fac nimic?

troica amintirilorGh. Jurgea-Negrilești, născut în 1904, din tată moldovean – Paul Jurgea-Negrilești – și mama rusoaică – Natașa, fiica consulului din Galați -, hărăzit unei cariere aventuroase, a crescut într-o lume cosmopolită, printre nobili și femei frumoase și elegante. Familia consulului rus a avut unul dintre primele automobile, naviga cu luxosul iaht Carolus Primus (vizitat și de regina Carmen Sylva), petrecea verile la Sinaia, participa la serate de gală la Cazinou, primea oaspeți de vază.

Gh. Jurgea-Negrilești este autorul unei cărți de memorii intitulate „Troica amintirilor: Sub patru regi”, în care povestește următoarea întâmplare din copilăria sa.

“Trăiam într-o casă unde nimeni nu făcea nimic, consideram eu, afară de mine, care eram foarte ocupat. De dimineață mă înfruntam cu guvernante, profesori, profesoare care se luptau să mă învețe limbi străine, româna, matematica, pianul și câte altele. Doar față de domnișoara Florescu, singura persoană în care aveam cu adevărat încredere, mi se întâmpla să izbucnesc: “Doamne, când am să ajung și eu mare ca să nu mai fac nimic?”

Viaţa lui Cehov (I)

anton cehovCehov, Anton Pavlovici (29.01.1860, Taganrog, Rusia – 14/15.07.1904, Badenweiller, Germania). Scriitor rus, important dramaturg şi maestru al prozei scurte de factură modernă.

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale. Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sunt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare. Concentrându-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului XIX.

Copilăria şi tinereţea

Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul.

Continuă citirea →

Copilăria lui Puşkin

alexander puskin

Tatăl

Tatăl lui Puşkin, Serghei Levovici, se trăgea dintr-o veche familie boierească. Era proprietar şi încă proprietar bogat. Avea peste 1000 deseatine în gubernia Pskov, şi aproape 7000 în gubernia Nijegorodsk. Stăpânea peste o mie de suflete de ţărani iobagi. Şi cu toate acestea Serghei Levovici era totdeauna strâmtorat. Nu-i plăcea să se ocupe singur de administraţie. Prea puţin îl interesau aceste lucruri aşa de plicticoase ca gospodăria, socotelile şi preţurile produselor. Îşi petrecea viaţa într-o desăvârşită trândăvie, căutând numai plăcerea.

Era de o amabilitate căutată, după vechea modă franţuzească. Se distingea prin calambururi şi răspunsuri spirituale şi era oaspete dorit în toate saloanele Moscovei. Ştia să  organizeze cu măestrie petreceri şi reprezentaţii teatrale cu diletanţi. El însuşi juca şi declama minunat pe scenă. Scria foarte uşor versuri franţuzeşti şi ruseşti. Se interesa de literatură, avea o bibliotecă bogată, formată mai ales din cărţi franţuzeşti.

De propriii săi copii, Serghei Levovici se ocupa tot aşa de puţin ca şi de gospodărie. Era de un egoism sec, însă îi plăcea să joace rolul unui tată iubitor.

Continuă citirea →

Petru cel Mare: caracterul, copilăria şi tinereţea

Petru cel Mare

Calităţi fizice

Impresia pe care Petru I o făcea asupra contemporanilor săi era aceea a unei enorme forţe şi energii. Având aproape doi metri înălţime şi fiind bine clădit, ţarul poseda o uimitoare putere fizică şi vigoare şi era într-o continuă stare de activitate, asumându-şi sarcini efectuate în mod normal de mai mulţi oameni. Puţini ruşi puteau să ţină pasul cu monarhul lor în multiplele sale îndeletniciri şi, într-adevăr, cum acesta mergea cu paşi mari şi repezi, trebuiau să alerge după el pentru a putea continua conversaţia.

Calităţi intelectuale

În afară de calităţile sale fizice extraordinare, Petru I prezenta şi calităţi intelectuale remarcabile. Ţarul dovedea o curiozitate intelectuală nelimitată, dublată de o uimitoare capacitate de a învăţa. A început să participe personal la tot felul de activităţi de stat, tehnice, speciale sau generale, s-a implicat profund în diplomaţie, administraţie, justiţie, finanţe, comerţ, industrie, educaţie şi, practic, în toate problemele de stat. În politica sa de reforme, ţarul aprecia totdeauna sfaturile competente, dar era şi independent în gândire şi nu ezita să-şi adapteze proiectele la situaţia respectivă.

Continuă citirea →

Dostoievski. Copilăria şi adolescenţa

Dostoievski - tanar - in 1840

F. M. Dostoievski s-a născut în Moscova, la 30 octombrie 1821, fiind fiul medicului-şef al Spitalului Orăşenesc Marino din Moscova. A mai avut şapte fraţi şi surori, dintre care una a murit de mică.

Tatăl – Mihail Andreevici – a venit la Moscova când abia împlinise cincisprezece ani. A urmat aici cursurile Academiei de Medicină, după care a participat ca medic militar la războiul ruso-francez. Mihail Andreevici avea un caracter dificil – se înfierbânta repede, era suspicios şi taciturn. Ajungea până la exagerări patologice în fanteziile şi suspiciunile sale. Era astfel în stare să-şi hărţuiască soţia de infidelitate în luna a şaptea de sarcină şi se chinuia şi pe sine cu această gelozie. Era turbat de mânie şi cădea adesea pradă crizelor depresive. În personalitatea sa contradictorie se întâlneau în mod straniu cruzimea şi senzualitatea, bigotismul şi zgârcenia.

Mama – Maria Fiodorovna – provenea dintr-o familie de negustori. Era o fire veselă, energică şi inteligentă. Deşi recunoştea autoritatea capului de familie, nu se sfia să-i stea împotrivă atunci când acesta depăşea măsura. Îşi iubea însă cu devotament soţul. Scrisorile pe care i le-a trimis sunt pline de pasiune şi romantism; surprinzătoare pentru o femeie cu pregătirea ei rămân stilul şi eleganţa exprimării, transmise şi copiilor. Blondă, bună şi tandră, nu era însă lipsită de spirit practic şi ţinea casa cu mână sigură. Avea multă feminitate şi gingăşie. Sănătatea i-a fost însă şubrezită de naşterile frecvente. Drept urmare, peste un timp s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a căzut la pat.

Continuă citirea →

Copilăria lui Honore de Balzac

Honore de Balzac

La 20 mai 1798, Laure Balzac a născut un băiat pe care a vrut să-l alăpteze şi care nu a trăit decât 33 de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se va ivi pe lume al doilea copil al lor, Honore, născut la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici care locuia la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai târziu i se alătură sora sa, Laure.

Honore nu i-a iertat niciodată mamei sale această separare: „Ce cusur fizic sau moral mă făcea să merit răceala mamei? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întâmplare? Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, când m-am întors în casa părintească am fost atât de neluat în seamă încât stârneam mila oamenilor…”

Continuă citirea →

Copilăria lui Andersen

Hans Christian Andersen

Hans Christian Andersen, în Povestea vieţii mele, îşi aminteşte cu emoţie anii copilăriei: „În 1805 trăia la Odense, într-o modestă cămăruţă, o pereche de tineri căsătoriţi, care se iubeau tare mult. El, în vârstă de vreo 22 de ani, cizmar, era un om înzestrat şi avea o fire de poet. Ea, cu câţiva ani mai mare, femeie simplă şi necunoscătoare în ale vieţii, avea o inimă minunată. Ajuns de curând lucrător, bărbatul îşi meşterise singur măsuţa de cizmărie, ca şi patul de nuntă. Patul şi-l făcuse din lemnul unui catafalc pe care zăcuse un oarecare conte de Trampe. Fâşiile de postav negru, care mai rămăseseră prinse de scândurile patului, aminteau de prima lui destinaţie. În locul rămăşiţelor contelui, la 2 aprilie 1805, pe patul acesta îşi făcu apariţia un nou-născut: eu, Hans Christian Andersen.

Continuă citirea →