Arhive etichetă: copilaria

Copilăria lui Ion Luca Caragiale

Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de înduioşare ce-l adusese cu sine.

Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl său, grămăticul mănăstirii Mărgineni, nu mai era în 1852 un om aşa de lipsit, încât femeia lui să îndure chinurile facerii într-o odaie fără foc. Postul modest pe care-l deţinea nu-l ridicase totuşi în rândurile celor înstăriţi, aşa că, atunci când va afirma despre sine că e copil de oameni săraci, Caragiale nu va mai exagera ca în evocarea condiţiilor naşterii sale.

Viscolea, ca în miez de iarnă grea, când s-a născut viitorul dramaturg, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie stil vechi. Evenimentul s-a produs nu la Ploieşti, ci la Haimanale, aşezare din apropierea mănăstirii Mărgineni. După referințele localnicilor, casa lui Luca Caragiale se afla, pare-se, la capătul unui dâmb, paralel cu zidul ca de cetate al mănăstirii. Aşezarea de oameni nevoiaşi, pripăşiti prin partea locului — de unde şi numele peiorativ de Haimanale — a purtat mai târziu numele de Vornicul Măgureanu, care n-a reuşit să-l facă uitat pe cel initial. Începând din 1952, satul a primit numele celui mai vestit dintre cetățenii săi. Comuna Ion Luca Caragiale, la 25 kilometri de Ploieşti şi cam tot atâția de Târgovişte, e astăzi o aşezare înfloritoare, cu gară. Cum se vede, e un centru de o anume importantă, care şi-a lărgit locul, prin defrişări în marile păduri de fagi. Pe sub crengile bătrânilor copaci de altă dată şi-a purtat Luca sin Ştefan primul născut, în ziua de 7 februarie 1852, naşă fiind Maria, cea venită cu patruzeci de ani înainte, în alaiul lui Caragea-vodă, de la Constantinopol.

Peste numai două luni, pe Ia mijlocul lui aprilie, Luca Caragiali fu nevoit să plece, probabil în interes de serviciu, la Bucureşti, unde rămase până în mai. Scrisorile Ecaterinei — „Cati” — sunt ale unei soții iubitoare care ghiceşte necazurile sotului, chiar dacă acesta i le ascunde. Soții îşi fac reproşuri de dragoste, puțin exagerate după patru ani de conviețuire şi Ia vârsta lor. Probabil că nu erau deprinşi să stea despărtiți atâta vreme. Cati, ca orice gospodină de la ţară, a pus în primăvară cloşti şi-şi încunoştiinţează bărbatul că are doisprezece pui de curcă, răţuşte şi pui de găină. În casă nu domnea însă întotdeauna belşugul — sunt zile când la bucătărie nu e foc şi „n-au avut nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la Bucureşti prin Ion Vizitiu fac bucuria femeii şi a copilului — „a păpat şi scumpul nostru Iancu”. Iancu nu avea decât vreo trei luni, dar mama îl asociază formulelor de politeţe şi afectuoase adresate tatălui şi rudelor din Capitală — „Iancuţu, copilaşul nostru cel scump sărută mâna tătuţului şi la toţi şi toate rudele, el să află sănătos, voinic, împreună cu mama lui „.

Copilul era într-adevăr voinic, căci pe la patru luni mama îl şi purta în picioare, ceea ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată. „Pentru Iancuţu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-I port mult în picioare, numai câte puţin, şi îl ţin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit”„bunătatea lui este nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude guriţa până îl scald, apoi râde de tot, vesel, vesel, din somn când se deşteaptă cu râs şi cu gângâituri”.

Până la împlinirea vârstei de şcoală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a copiilor de la ţară. Sănătos şi deosebit de vioi, bătea coclaurile, dar ştia să guste şi deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moşneag sau vreo bătrână din Haimanale.

„Sălbaticul”, ajuns la vârsta fatală de şapte ani, a încetat de mai face parte dintre „haimanale”, fiindcă a fost luat dintre consătenii Iui şi dus la Ploieşti, ca să fie dat la şcoală. Se pare că întreaga familie s-a mutat acum la oraş, Luca Caragiali părăsind slujba de secretar mănăstiresc şi de trepăduş în subordinele unui avocat. Deveni el însuşi avocat, profesie pentru care avea desigur experienţă şi pentru care nici nu se cereau pe atunci studii speciale.

Proaspătul avocat Caragiali, descins în Ploieşti, şi-a încredinţat băiatul dascălului Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia Ion Luca şi-a făcut „instrucţiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind încă pentru câţiva ani alfabet oficial. Ștrengarii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paşti, cu câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloşi din amuzament, cu strigătul : „Mai încet, mă! că mi le dogiţi şi, foarte… laic, îi înjura de „feştila moaşii”. „Venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât de slobod la gură.

Pe la marile sărbători, copiii mai încurcau câteodată lucrurile, cum i s-a întâmplat unui nepot de arnăut domnesc, care, în Ioc de sfeşnicele fără valoare ale bunicii, a dus acasă sfeşnicele de argint masiv ale ctitorului bisericii. Incidentul a fost rezolvat de dascălul Haralambie cu o «feştilă şi două palme» aplicate bietului băiat, care a justificat confuzia prin aceea că ambele perechi de sfeşnice erau împodobite cu zambile pembe… Micii şcolari priveau cu jind belşugul de bunătăti ce se revărsa spre folosul celor doi slujitori ai bisericii, cam prea ahtiati după bunurile acestei lumi — cozonaci şi plăcinte de drob, căpăţâni de miel pe orez, cu caimac de iaurt, ouă roşii şi pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate. Din prea multă neînfrinare, dascălului Haralambie „i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămână luminată…”

Familia lui Luca Caragiali se instalase, cu chirie, în casa lui hagi Ilie lumânărarul, de la aceeaşi biserică Sfântul Gheorghe. Era o casă solidă, cu ziduri atât de groase, că în firida ferestrelor puteau fi depozitate şase borcane mari de murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susjinut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor, pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stânga şi două în dreapta. Sobele „de o dignitate magistrală” erau văruite în alb. În odaia lor, paturile copiilor, al lui Iancu şi al lui Lenci — cu trei ani mai mică decât fratele ei — erau aşezate „cu fața spre lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…” Casa, cu acoperiş țuguiat de şindrilă, aşternut spre nord cu un covor de muşchi verde şi moale, era înconjurată de o curte imensă, cu pomi fructiferi şi bălării ce răspândeau arome tari.

Descriind peste patruzeci de ani grădina copilăriei, scriitorul va da una din puținele lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii:

“Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună I Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Și perele astea de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Și viţa, uite ce încărcată e! Uitaţi-vă departe, până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”

Pentru hoinarul spaţiilor largi de la Haimanale, curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în grădinile vecine, peste gardurile uşor de sărit. Cum să rezişti ispitei de a explora şi porţiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti înfrupta cu vestitele vişine turceşti, chiar dacă boabele negre şi dulci sunt păzite de stăpânul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici Iung, care te arde mai rău când te-ajunge din urmă aburcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria ta curte?

Deşi i-a crescut sub o straşnică supraveghere, scriitorul n-a ascuns copiilor lui năzbâtiile propriei sale copilării. „Spunea — relatează Ecaterina Logadi — că în copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plângeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe ale năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut.” Poate că părintele voia, în sens autocritic, să dea copiilor lui o pildă de cum trebuie să se poarte… Odată, Iancu a confecționat un zmeu imens, din opt coli, cu zbârniitul căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploieşti unchiul Iorgu, cu trupa, nepotul era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioşi.

După un an de patriarhală tutelă şcolărească a dascălului Haralambie, cel cu feştila, şi a popii Marinache, elevul Caragiali Luca Ion a trecut la Şcoala domnească nr. 1 din Ploieşti, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul şcolar 1860-1861.

La opt ani, aşa cum îl vedem într-o fotografie, era un băietaş cam slăbuț, ţigănos, cu bolta craniană mare, frunte înaltă și privire inteligentă, mai mult meditativă decât ştrengărească. Tuns mărunt, e îmbrăcat ingrijit, în haină de uniformă, cu vestă şi flanelă închisă la gât sub gulerul alb aI cămăşii. Cu slova învățată la Sfântul Gheorghe, putea acum să se instruiască ceva mai temeinic, după o programă ce cuprindea obiectele : religia (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică, citirea şi caligrafia. Caligrafia, mai ales, a luat-o în serios. Manuscrisele şi scrisorile dramaturgului vor fi modele de scriere frumoasă.

Dar nici la celelalte obiecte nu s-a lăsat mai prejos; la sfârşitul anului a primit premiul al treilea, cu cunună. Fiu al unui om fără trecere deosebită, va fi fost chiar primul, dându-se însă întâietate altora, din motive… extraşcolare, ca în schițele lui de mai târziu. Bănuială cu atât mai întemeiată, dacă ținem seama de fumurile învățătorului Zaharia Antinescu, membru corespondinte, onorar, „bene-merito” şi… ețetera al atâtor asociatii, societăți şi ordine, că transcrierea titlurilor de pe cartea lui de vizită ne-ar lua o pagină întreagă. Din fericire, Ion Luca nu s-a aflat sub autoritatea acestui vânător de demnităti onorifice decât un an. Elevul şi-a amintit mania fostului dascăl, când a inşirat titlurile lui conu Trahanache. Dascălul nu şi-a uitat nici el elevul, trimițându-i, în 1901, o felicitare pe spațioasa-i carte de vizită, umplută pe-o față cu faimoasele lui demnităti.

În clasa a III-a (1861-1862), Ion Luca a trecut sub patronajul lui Bazil Drăgoşescu. Nici pe acesta nu l-a uitat, dar în altfel. Bazil Drăgoşescu nu era lipsit de cultură — ştia latineşte şi a scris un manual de istoria românilor, — dar mai puțin cărturar decât colegul său de la clasa a doua. Totuşi, în cei treizeci de ani cât a funcționat la Ploieşti, el a fost institutorul cel mai iubit şi respectat de elevii săi. Caragiali Luca Ion îi va păstra recunoştintă toată viața : „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că mai mult, după el nici n-am mai avut unde-nvăţa; şi tare bine-mi prinde acum!” Dascălul avea talent la predare, dar nu evita nici mânuirea nuieluşei, instrument inevitabil în pedagogia vremii. Nuieluşa aceea a fost o adevărată baghetă magică, în deprinderea definitivă a regulilor ortografice. Cum s-o vorbeşti de rău?

Nu trei ani, câţi spune Caragiale, înşelat de memorie, l-a avut dascăl pe Bazil Drăgoşescu, ci numai un an, în clasa a III-a. În clasa a IV-a (1862-1863), a învăţat cu directorul şcolii, Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă, din 85 de elevi ieşise primul, împărţind cinstea de premiant cu un coleg, amândoi dăruiţi cu câte o Caligralie, un Desen linear şi o Istorie a românilor, în ultimele clase primare – fiindcă se pare că a urmat şi clasa a V-a, cu cursuri speciale de franceză, germană şi elină — s-a clasificat mai slab, nu însă sub limita menţiunilor şi a darurilor în cărţi. La sfârşitul anului şcolar 1863-1864, fostul elev al Şcolii domneşti nr. 1 cerea atestatul de absolvire a cursului elementar.

***

Sursa – Ion Roman, Caragiale, Editura Tineretului, București, 1964

Copilăria lui Cehov

anton pavlovici cehovAstăzi se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Anton Pavlovici CEHOV (1860-1904). Citind biografia acestuia (Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006) am găsit câteva pagini impresionante despre copilăria marelui scriitor rus:

„Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă.

Convins întotdeauna că face voinţa lui Dumnezeu, cu care se afla în relaţii privilegiate, tatăl impunea familiei sale o disciplină de fier, cu toţii tremurau îndată ce ridica el vocea. Când apărea, aveau impresia că i-a şi prins cu o greşeală. La cea mai mică abatere, clocotea de mânie, înjura, gesticula, tuna şi fulgera, lovea. Dădea potop de palme, iar în cazurile grave lua biciul din cui şi-şi sufleca mânecile. “Tata a început să-mi facă educaţia, mai zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani”, va scrie Cehov. “Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-întâi dacă mă va bate.” După primirea unei pedepse aspre, cu fundul numai vărgi, Anton trebuia, după datină, să sărute mâna părintelui său.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (IV)

petru cel mareBrusc, pe când Petru avea doar trei ani și jumătate, seninătatea copilăriei sale a fost spulberată. De Bobotează, în ianuarie 1676, țarul Aleksei, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, sănătos și activ, lua parte la ceremonia anuală de sfințire a apelor râului Moscova. El a răcit, după ce a stat pe tot parcursul ceremoniei în aerul înghețat de iarnă. Câteva zile mai târziu, în mijlocul unei reprezentații de teatru, țarul a părăsit sala din Kremlin și s-a dus la culcare. La început, boala nu părea periculoasă. Cu toate acestea, s-a agravat constant și, după zece zile, în data de 8 februarie, țarul Aleksei a murit. 

Dintr-odată, lumea lui Petru s-a schimbat. El fusese copilașul iubit al unui tată care o adora pe mama sa; acum devenise urmașul potențial incomod al celei de-a doua soții a tatălui său mort. Succesorul la tron era Fiodor, de cincisprezece ani, semi-invalid, cel mai vârstnic supraviețuitor dintre copiii Mariei Miloslavskaia. Deși Fiodor nu fusese niciodată sănătos, în 1674 Aleksei îl declarase formal major, recunoscându-l ca moștenitor și prezentându-l astfel supușilor și ambasadorilor străini. La momentul respectiv păruse o simplă formalitate; sănătatea lui Fiodor era așa de fragilă, iar cea a lui Aleksei așa de bună, încât puțini își imaginau că debilul fiu ar fi putut să-i supraviețuiască tatălui robust. 

Dar exact asta se întâmplase: Fiodor era țar, iar balanța puterii se înclinase din nou de la Narîșkini la Miloslavski. Deși picioarele lui erau atât de umflate încât a trebuit să fie purtat pe sus la încoronarea sa, Fiodor a fost înscăunat fără vreo opoziție. Membrii familiei Miloslavski au invadat din nou curtea, în vechile lor posturi. Fiodor nu avea resentimente față de mama lui vitregă, Natalia, sau față de frățiorul lui vitreg, Petru, numai că avea doar cincisprezece ani, și nu putea să țină piept mereu puterii rudelor Miloslavski. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (III)

alt="Romanov"Aleksei era mai mult decât bucuros de nașterea fiului său, și a aranjat personal fiecare detaliu al unei slujbe publice de mulțumire în Catedrala Adormirii. După aceea, Aleksei i-a avansat în rang pe Kiril Narîșkin, tatăl Nataliei, și pe Matveev, tutorele acesteia, apoi i-a servit cu mâna lui pe invitați cu vodcă și vin. 

Copilul Petru a fost botezat la patru săptămâni, în 29 iunie, ziua sărbătoririi Sf. Petru în calendarul ortodox. Adus în biserică într-un leagăn pe rotile și purtat pe un drum stropit cu apă sfințită, copilul a fost ținut deasupra cristelniței de către Fiodor Narîșkin, fratele mai mare al țarinei, și botezat de duhovnicul personal al țarului. În ziua următoare s-a organizat un banchet regal pentru delegațiile de boieri, negustori și alți cetățeni ai Moscovei, care veniseră în mare număr la Kremlin, să aducă daruri de felicitare. Mesele erau decorate cu bucăți uriașe de zahăr sculptat, care reprezentau vulturi, lebede și alte păsări, mult mai mari decât în realitate. Exista chiar și o machetă complicată din zahăr a Kremlinului, cu mici figurine reprezentând oameni care mergeau prin cetate. În apartamentele ei de deasupra sălii de banchet, țarina Natalia oferea o altă recepție soțiilor și fiicelor de boieri, cărora le înmâna la plecare câte un platou cu dulciuri. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (II)

petru cel mare tanarMatveev, copleșit de implicațiile acestei declarații, s-a aruncat la picioarele suveranului său. El și-a dat seama imediat de perspectivele luminoase, dar și de pericolele ascunse pe care le presupunea decizia lui Aleksei. Ascensiunea pupilei către locul de țarină însemna încununarea succesului său: rudele și prietenii ar fi avansat odată cu ea; el, împreună cu aceștia, ar fi înlocuit la putere neamul Miloslavski. În același timp însă, acest lucru n-ar fi făcut decât să stimuleze în mod periculos antagonismul cu aceștia, dar și cu alte familii puternice de boieri, care deja erau deranjate de poziția lui de favorit. Dacă hotărârea ar fi fost anunțată, iar apoi căsătoria nu mai avea loc, dintr-un motiv oarecare, Matveev ar fi fost sfârșit. Având în minte toate aceste lucruri, Matveev l-a implorat pe țar ca, în ciuda determinării lui, să urmeze, totuși, tradiția alegerii publice a miresei lui dintr-un grup de candidate selectate.

Ceremonia, care își avea originile în Bizanț, impunea ca femeile ajunse la vârsta măritișului să se adune din toate colțurile Rusiei la Kremlin, pentru a fi inspectate de țar. Teoretic, femeile puteau proveni din orice clasă socială, chiar și dintre șerbi, practic însă, această poveste nu devenise niciodată realitate. Niciodată vreun țar nu-și plecase privirea asupra vreunei frumoase fecioare din rândul șerbilor, ca să fie fermecat de ființa ei delicată și s-o facă țarină. Într-adevăr însă, grupul de fete putea include și reprezentante ale micii nobilimi, iar Natalia Narîșkina era, din acest punct de vedere, perfect eligibilă. La curte, tinerele speriate, victime ale ambiției familiei, erau examinate de oficiali ai curții pentru a li se certifica virginitatea. Cele care treceau inspecția erau convocate apoi la Kremlin, în așteptarea zâmbetului sau a semnului făcut de un băiat sau un bărbat care putea să le ofere tronul. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (I)

Alexis_I_of_Russia_(Hermitage)În martie 1669, când țarul Aleksei avea patruzeci de ani, prima lui soție, țarina Maria Miloslavskaia, a murit în încercarea de a-și îndeplini funcția ei dinastică esențială, aceea de a da naștere unui copil. Ea a fost profund regretată, nu doar de soțul ei, ci și de numeroasele rude din neamul Miloslavski, a căror putere la curte se baza pe căsătoria ei cu țarul. Acum totul se sfârșise, iar ei, printre lacrimile pentru sora și nepoata lor decedată, vegheau și erau îngrijorați. 

Situația lor dificilă era îngreunată de faptul că, în ciuda eforturilor ei, Maria nu lăsase în urmă certitudinea unui moștenitor Miloslavski. În timpul căsniciei ei de douăzeci și unu de ani cu Aleksei, Maria, care era cu patru ani mai mare decât acesta, făcuse tot ce putuse: cei treisprezece copii – cinci fii și opt fiice – se născuseră înainte ca încercarea de a-l face pe al paisprezecelea s-o ucidă. Niciunul dintre fiii Mariei nu era însă viguros; patru dintre ei i-au supraviețuit, dar în numai șase luni au decedat doi, inclusiv moștenitorul tronului, în vârstă de șaisprezece ani, numit Aleksei, după tatăl său. Așadar, după moartea soției, țarul rămăsese cu doar doi fii din căsătoria Miloslavski – doi fii ale căror perspective, din păcate, erau nesigure. Fiodor, care avea pe atunci zece ani, era debil, iar Ivan, de trei ani, era pe jumătate orb și avea și un defect de vorbire. Dacă ei ar fi murit înaintea tatălui lor, sau curând după acesta, succesiunea ar fi rămas deschisă și nimeni n-ar fi putut spune cine ar fi urmat la tron. Pe scurt, toată Rusia, mai puțin cei din familia Miloslavski, spera ca Aleksei să-și găsească o altă soție, și să facă lucrul acesta cât mai repede. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Stephen Hawking (III)

stephen hawkingLa treisprezece ani, tata a vrut să încerc să intru la Şcoala Westminster, una dintre cele mai importante şcoli private. Exista pe atunci o diviziune foarte marcată între diversele categorii de învăţământ. Tatăl meu avea impresia că lipsa unei poziţii şi a relaţiilor îl dezavantajase în favoarea unora cu mai puţine merite, dar cu o prezenţă mai bine cotată în societate. Deoarece părinţii mei nu erau bogaţi, trebuia să obţin o bursă. Eram sătul de atâtea examene şi pe acesta nu l-am luat. Am rămas deci la şcoala din St. Albans. Am învăţat acolo la fel de multe lucruri, dacă nu mai multe, decât aş fi învăţat la Westminster. Nu am socotit niciodată că lipsa abilităţilor sociale ar fi constituit vreun handicap pentru mine.

Învăţământul englez era foarte ierarhizat pe atunci. Nu numai că şcolile erau împărţite în cele academice şi cele neacademice, dar până şi şcolile academice erau divizate în continuare în serii paralele: A, B şi C. Totul era în ordine pentru cei din seria A, dar lucrurile nu stăteau aşa de bine pentru cei din seria B şi era rău pentru cei din seria C, care se simţeau descurajaţi. Pe baza rezultatelor de la examenul „unsprezece plus”, eu am fost pus în seria A. Dar, în fiecare an, toţi cei care se clasificau mai jos de cel de-al douăzecilea din clasă erau retrogradaţi în seria B. Era o prăbuşire atât de teribilă în încrederea lor faţă de ei înşişi, încât nu-şi mai reveneau niciodată.

În primele mele două trimestre de la St. Albans, m-am clasificat al douăzeci şi patrulea şi al douăzeci şi treilea, dar în cel de-al treilea trimestru, am ajuns al optsprezecelea şi astfel am scăpat la limită. N-am fost niciodată mai sus de jumătatea clasei. (Era o clasă strălucită.) Temele mele de acasă arătau foarte neîngrijite, scrisul meu era disperarea profesorilor, dar colegii m-au poreclit Einstein, dovadă că ei vedeau probabil semne de mai bine. Când aveam doisprezece ani, unul dintre prieteni a pariat cu altul pe o pungă cu dulciuri că nu va ieşi nimic din mine. Nu ştiu dacă pariul a fost dus până la capăt, iar dacă da, nu ştiu cine l-a câştigat. 🙂

Continuă citirea →

Copilăria lui Stephen Hawking (II)

stephen hawkingÎn 1950 tatăl meu s-a mutat cu lucrul de la Hampstead, aflat lângă Highgate, la noul Institut Naţional de Cercetări Medicale de la Mill Hill, la marginea nordică a Londrei. În loc să călătorească de la Highgate, părea mai convenabil să se mute în afara Londrei şi să facă naveta în oraş. Părinţii au cumpărat deci o casă în orăşelul St. Albans, reşedinţa episcopală, la circa zece mile de Mill Hill şi la douăzeci de mile la nord de Londra. Era o casă victoriană încăpătoare, elegantă şi cu un anume farmec. Părinţii mei nu erau prea bogaţi când au cumpărat-o şi au avut multe de făcut ca să se poată muta acolo. După aceasta, tatăl meu, ca unul născut în Yorkshire, a refuzat să mai plătească pentru vreo reparaţie. În schimb, a făcut totul ca să continue cu reparatul şi zugrăvitul de unul singur, dar era o casă mare, iar el nu era îndemânatic la asemenea treburi. Casa era aşa de bine construită, că a rezistat acestor neglijenţe. Părinţii mei au vândut-o în 1985, când tatăl meu era foarte bolnav (avea să moară în 1986).

Am revăzut recent casa. Nu părea să mai fi lucrat cineva la ea, dar arăta aproape la fel. Casa fusese destinată unei familii cu servitori, iar în oficiu exista un pupitru indicând de unde suna clopoţelul. Desigur că noi nu aveam servitori, iar primul meu dormitor a fost o cămăruţă în formă de L, care fusese probabil camera bonei. Am cerut-o la sfatul verişoarei mele, Sarah, care era ceva mai mare decât mine şi pe care o admiram mult. Mi-a spus că o să ne distrăm grozav acolo. Una dintre atracţiile camerei era că puteai urca de pe fereastră pe acoperişul sub care stăteau bicicletele şi, de aici, puteai coborî în curte.

Sarah era fata lui Janet, sora cea mai mare a mamei. Ea urmase medicina şi era măritată cu un psihanalist. Locuiau într-o casă asemănătoare la Harpenden, un sat aflat la cinci mile mai la nord. Acesta era unul dintre motivele pentru care ne mutasem la St. Albans. Pentru mine era un avantaj grozav să fiu aproape de Sarah şi luam deseori autobuzul spre Harpenden. St. Albans se afla lângă ruinele vechiului Verularnium, care fusese cel mai important oraş roman din Britania, după Londra. În Evul Mediu, acolo fusese cea mai bogată mânăstire din Britania, construită lângă capela Sfântului Alban, un centurion roman despre care se zicea că ar fi fost prima persoană din Britania executată pentru credinţa sa creştină. Tot ce rămăsese din abaţie era biserica, mare şi cam urâtă, şi vechea clădire de la intrare, acum parte componentă a şcolii din St. Albans, pe care am frecventat-o mai târziu.

Comparat cu Highgate sau cu Harpenden, St. Albans era un loc plicticos şi conservator. Părinţii mei nu şi-au prea făcut prieteni acolo. În parte era vina lor, deoarece erau foarte retraşi, mai ales tata. Dar aceasta reflecta şi faptul că erau deosebiţi de ceilalţi locuitori; cu siguranţă, nici unul dintre părinţii colegilor mei de la şcoala din St. Albans nu putea fi descris ca intelectual.

Continuă citirea →

Copilăria lui Stephen Hawking (I)

stephen hawking copilPovestește Stephen Hawking: „M-am născut la 8 ianuarie 1942, la exact trei sute de ani de la moartea lui Galilei. Totuşi, estimez că în aceeaşi zi s-au mai născut încă două sute de mii de copii. Nu ştiu dacă vreunul dintre aceştia s-a ocupat mai târziu de astronomie.

Deşi părinţii mei locuiau la Londra, eu m-am născut la Oxford. A fost să fie aşa, deoarece la Oxford era bine să te naşti în timpul celui de-al doilea război mondial: nemţii obţinuseră o înţelegere conform căreia, dacă nu vor bombarda oraşele Oxford şi Cambridge, englezii nu vor bombarda Heidelbergul şi Gottingenul. Păcat că modul acesta civilizat de înţelegere nu a putut fi extins la mai multe oraşe.

Tatăl meu era din Yorkshire. Bunicul lui – străbunicul meu – a fost un fermier bogat. El a cumpărat însă prea multe ferme şi, pe vremea crizei agriculturii de la începutul acestui secol, a dat faliment. Evenimentul i-a lăsat pe părinţii tatălui meu într-o situaţie dificilă, dar ei au reuşit să-şi trimită fiul la Oxford, unde a studiat medicina. După studii, tata s-a ocupat cu cercetarea în domeniul medicinei tropicale şi a plecat în 1937 în Africa de Est. Atunci când a început războiul, el a întreprins o călătorie de-a latul Africii, pentru a lua un vapor spre Anglia, unde s-a înscris voluntar în armată. I s-a spus însă că este mai valoros pentru cercetarea medicală.

Mama s-a născut la Glasgow, în Scoția, fiind a doua în familia unui doctor cu şapte copii. Familia ei s-a mutat în sud, la Devon, când mama avea doisprezece ani. Ca şi familiei tatălui meu, nici lor nu le mergea prea bine. Totuşi, ei au reuşit să o trimită pe mama la Oxford. După studiile de la Oxford, ea a avut mai multe ocupaţii, dintre care aceea de inspector al impozitelor, care nu i-a plăcut. A părăsit acest serviciu ca să devină secretară. Aşa l-a întâlnit pe tata în primii ani ai războiului.

Locuiam în Highgate, în nordul Londrei. Sora mea Mary s-a născut la optsprezece luni după mine. Mi s-a spus că n-am primit cu bucurie venirea ei pe lume. În tot timpul copilăriei a existat între noi o încordare, alimentată de mica diferenţă de vârstă. Totuşi, mai târziu, în viaţa adultă, tensiunea a dispărut, iar noi am apucat pe căi diferite. Ea a devenit medic, ceea ce i-a plăcut tatei. Sora mea mai mică, Philippa, s-a născut când eu aveam cinci ani şi când eram capabil să înţeleg ce se întâmplă. Îmi amintesc cum aşteptam să vină pe lume, astfel încât să fim trei copii la joacă. Ea era o fetiţă foarte sensibilă şi cu un caracter deschis. I-am respectat totdeauna judecăţile şi părerile. Fratele meu Edward s-a născut mult mai târziu, când eu aveam paisprezece ani, astfel că de-abia a pătruns în copilăria mea. Era foarte diferit de ceilalţi trei copii, fiind departe de cariera academică sau intelectuală. Asta a fost, probabil, bine pentru noi. Era un copil dificil, dar nu puteai să nu-l iubeşti.

Continuă citirea →

O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Continuă citirea →

Viața lui Edison (I)

thomas-alva-edisonEdison, Thomas Alva (11.02.1847, Milan, Ohio, SUA – 18.10.1931, West Orange, New Jersey). Inventator american care, singur sau alături de colaboratorii săi, a deţinut recordul mondial de 1 093 de invenţii. Mai mult, a creat primul laborator de cercetare industrială din lume.

Edison a reprezentat prototipul inventatorului american, yankeu pur-sânge. Şi-a început cariera în 1863, în perioada de debut a industriei telegrafului, când unica sursă de electricitate erau bateriile primitive care transmiteau curent cu voltaj scăzut. Înainte să moară, în 1931, a jucat un rol esenţial în declanşarea erei moderne a electricităţii. Din laboratoarele şi atelierele sale au ieşit fonograful, transmiţătorul cu cărbune pentru receptorul de telefon şi microfon, lampa incandescentă, un generator renumit pentru eficienţă, primul sistem comercial de iluminat electric şi de generare a electricităţii, o cale ferată electrică experimentală şi elementele-cheie ale aparaturii de filmare, alături de multe alte invenţii.

Copilăria şi adolescenţa

edison-tanarEdison a fost al şaptelea şi ultimul copil – al patrulea care a supravieţuit – al lui Samuel Edison, Jr. şi Nancy Elliot Edison. În copilărie a avut probleme de auz, cel mai probabil produse de tendinţa către mastoidită moştenită din familie. Indiferent de cauză, surzenia lui Edison i-a afectat puternic comportamentul şi cariera, motivându-l pentru multe dintre invenţiile sale.

În 1854, Samuel Edison a devenit paznicul farului şi tâmplarul unităţii militare de la Fort Gratiot, lângă Port Huron, Michigan, unde familia sa trăia într-o casă mare. Alva, după cum era numit inventatorul până la a doua sa căsătorie, a mers la şcoală acolo şi a frecventat cursurile sporadic timp de cinci ani. Era plin de imaginaţie şi foarte curios, însă pentru că multe informaţii se transmiteau oral, iar el avea dificultăţi de auz, se plictisea şi a fost etichetat drept inadaptat. Pentru a compensa, a devenit un cititor avid.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continuă citirea →

Viața lui Friedrich Nietzsche (II) Copilăria

Nietzsche-21Nietzsche însuşi a relatat cât de greu i-a fost să se mute din casa parohială de la ţară în strâmtorarea locuinţei din Naumburg. Copilul întâmpina greutăţi în împrejurările ce i se păreau ostile. Aceste dificultăţi aveau să sporească atunci când, la îndemnul bunicii, a fost nevoit să frecventeze şcoala reală din Naumburg. Nietzsche a eşuat în aspra lume a celor ce-i vor deveni camarazi dejoacă şi cu care nu reuşea să se împrietenească. Abia când a ajuns într-o instituţie privată care pregătea copii pentru gimnaziul domului părea să se simtă mai bine. Acolo, Nietzsche şi-a câştigat şi primii prieteni: pe Wilhelm Pinder şi Gustav Krug, fii de jurişti din cercul de cunoscuţi ai bunicii sale. împreună cu ei, Nietzsche, în vârstă de opt ani, a intrat la gimnaziul domului. Nu i-a fost deloc uşor la şcoală, învățarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl revoltau. Dar marele talent al acestui copil sensibil se întrevedea deja.

Atmosfera din Naumburg, din cercul familiei, care dădea impresia că este artificială şi nefirească, cu pretenţiile ei religioase şi morale, l-a determinat pe tânărul Friedrich Nietzsche să nu participe la jocurile dezinvolte ale altor copii ci să-şi petreacă timpul într-un mod erudit, scriind. La vârsta de 10 ani a compus un motet şi scrisese deja 50 de poezii. Fără a se baza pe vreun exemplu, se străduia să realizeze scene măreţe de natură, încerca, cu ajutorul metricii, să învingă furtuni pe mare şi incendii.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (III) O copilărie chinuită

charles dickens1824 James Lamert, fiul vitreg al sorei Elizabethei Dickens, propune familiei angajarea lui Charles în „fabrica” de cremă de ghete a domnului Warren („Warren’s blacking Factory”}, din Hungerford Stairs, lângă Charing Cross (în centrul Londrei). Dar să-l lăsăm pe Dickens să povestească însuşi, prin intermediul prietenului şi biografului său John Forster, acest trist episod din copilăria lui:

„James Lamert, ruda care locuia cu noi în strada Bayham, văzând la ce treburi eram pus zi de zi şi cunoscând situaţia noastră, propuse să mă angajeze la un depozit de cremă de ghete, unde să fac şi eu ceva pentru o leafă, cred, de şase şilingi pe săptămână. […] În orice caz, oferta a fost acceptată foarte bucuros de tata şi de mama, şi, într-o luni dimineaţă, m-am dus la depozitul de cremă de ghete ca să-mi încep viaţa de simbriaş. Mă mir cum de-am putut fi lăsat printre străini la o asemenea vârstă. Mă mir că, şi până atunci, văzând că fac fel de fel de treburi mărunte şi anevoioase de când venisem la Londra, nimeni nu s-a înduioşat în aşa măsură de mine — un copil cu însuşiri deosebite : ager la minte, zelos, firav şi uşor vulnerabil fizic şi psihic —, încât să fi dat ideea să se pună nişte bani deoparte, bineînţeles, ca sa fiu şi eu trimis la o şcoală. Prietenii noştri, presupun, erau şi ei sătui de ale lor. Nimeni însă n-a mişcat un deget. Tata şi mama erau pe deplin mulţumiţi. Poate că n-ar fi fost mai mulţumiţi nici dacă aş fi avut douăzeci de ani, gimnaziul terminat în mod strălucit şi dacă m-aş fi pregătit să intru la Cambridge.

Continuă citirea →

%d blogeri au apreciat: