O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Am alergat îndată după arca lui Noe pe care o primisem de anul nou, am răsturnat toate animalele din ea într-o cratiţă frumoasă de aramă şi am pus-o pe plită în locul ostropelului de iepure. Mă bucuram dinainte de uimirea Melaniei, când nevinovata făptură, crezând că-şi găseşte iepurele pe care-l gătise, va descoperi în locul lui leul şi leoaica, măgarul şi măgăriţa, elefantul şi tovarăşul lui, în sfârşit toate animalele scăpate de la potop, fără a-l mai pune la socoteală pe Noe şi ai săi, pe care, din greşeală, îi făcusem tocană laolaltă cu ele.

Dar urmarea îmi înşelă aşteptările. O duhoare neusferită care venea de la bucătărie nu întârzie să se răspândească în tot apartamentul. Mama, înăbuşindu-se, alergă la bucătărie să-i caute pricina şi o găsi pe bătrâna Melanie care, gâfâind şi cu coşul încă sub braţ, lua de pe plită cratiţa unde fumegau îngrozitor rămăşiţele înnegrite ale animalelor din arcă.

– Cratiţa mea! Cratiţa mea cea frumoasă! striga Melanie cu glas deznădăjduit.

Venit să mă bucur de succesul născocirii mele, m-am simţit copleşit de ruşine şi de părere de rău. Şi cu voce nesigură, la întrebarea Melaniei, i-am destăinuit că va găsi ostropelul în dulapul cu mături. 🙂

Nu m-au dojenit. Tatăl meu, mai palid ca de obicei, se făcea că nu mă vede. Mama, cu obrajii aprinşi, cercetându-mă pe furiş, pândea pe chipul meu crima sau nebunia.” 😦


sursa: Anatole France, Micul Pierre, Trad.: Livia Storescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.