Arhive etichetă: Petru cel Mare

Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (IV)

petru cel mareBrusc, pe când Petru avea doar trei ani și jumătate, seninătatea copilăriei sale a fost spulberată. De Bobotează, în ianuarie 1676, țarul Aleksei, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, sănătos și activ, lua parte la ceremonia anuală de sfințire a apelor râului Moscova. El a răcit, după ce a stat pe tot parcursul ceremoniei în aerul înghețat de iarnă. Câteva zile mai târziu, în mijlocul unei reprezentații de teatru, țarul a părăsit sala din Kremlin și s-a dus la culcare. La început, boala nu părea periculoasă. Cu toate acestea, s-a agravat constant și, după zece zile, în data de 8 februarie, țarul Aleksei a murit. 

Dintr-odată, lumea lui Petru s-a schimbat. El fusese copilașul iubit al unui tată care o adora pe mama sa; acum devenise urmașul potențial incomod al celei de-a doua soții a tatălui său mort. Succesorul la tron era Fiodor, de cincisprezece ani, semi-invalid, cel mai vârstnic supraviețuitor dintre copiii Mariei Miloslavskaia. Deși Fiodor nu fusese niciodată sănătos, în 1674 Aleksei îl declarase formal major, recunoscându-l ca moștenitor și prezentându-l astfel supușilor și ambasadorilor străini. La momentul respectiv păruse o simplă formalitate; sănătatea lui Fiodor era așa de fragilă, iar cea a lui Aleksei așa de bună, încât puțini își imaginau că debilul fiu ar fi putut să-i supraviețuiască tatălui robust. 

Dar exact asta se întâmplase: Fiodor era țar, iar balanța puterii se înclinase din nou de la Narîșkini la Miloslavski. Deși picioarele lui erau atât de umflate încât a trebuit să fie purtat pe sus la încoronarea sa, Fiodor a fost înscăunat fără vreo opoziție. Membrii familiei Miloslavski au invadat din nou curtea, în vechile lor posturi. Fiodor nu avea resentimente față de mama lui vitregă, Natalia, sau față de frățiorul lui vitreg, Petru, numai că avea doar cincisprezece ani, și nu putea să țină piept mereu puterii rudelor Miloslavski. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (III)

alt="Romanov"Aleksei era mai mult decât bucuros de nașterea fiului său, și a aranjat personal fiecare detaliu al unei slujbe publice de mulțumire în Catedrala Adormirii. După aceea, Aleksei i-a avansat în rang pe Kiril Narîșkin, tatăl Nataliei, și pe Matveev, tutorele acesteia, apoi i-a servit cu mâna lui pe invitați cu vodcă și vin. 

Copilul Petru a fost botezat la patru săptămâni, în 29 iunie, ziua sărbătoririi Sf. Petru în calendarul ortodox. Adus în biserică într-un leagăn pe rotile și purtat pe un drum stropit cu apă sfințită, copilul a fost ținut deasupra cristelniței de către Fiodor Narîșkin, fratele mai mare al țarinei, și botezat de duhovnicul personal al țarului. În ziua următoare s-a organizat un banchet regal pentru delegațiile de boieri, negustori și alți cetățeni ai Moscovei, care veniseră în mare număr la Kremlin, să aducă daruri de felicitare. Mesele erau decorate cu bucăți uriașe de zahăr sculptat, care reprezentau vulturi, lebede și alte păsări, mult mai mari decât în realitate. Exista chiar și o machetă complicată din zahăr a Kremlinului, cu mici figurine reprezentând oameni care mergeau prin cetate. În apartamentele ei de deasupra sălii de banchet, țarina Natalia oferea o altă recepție soțiilor și fiicelor de boieri, cărora le înmâna la plecare câte un platou cu dulciuri. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (II)

petru cel mare tanarMatveev, copleșit de implicațiile acestei declarații, s-a aruncat la picioarele suveranului său. El și-a dat seama imediat de perspectivele luminoase, dar și de pericolele ascunse pe care le presupunea decizia lui Aleksei. Ascensiunea pupilei către locul de țarină însemna încununarea succesului său: rudele și prietenii ar fi avansat odată cu ea; el, împreună cu aceștia, ar fi înlocuit la putere neamul Miloslavski. În același timp însă, acest lucru n-ar fi făcut decât să stimuleze în mod periculos antagonismul cu aceștia, dar și cu alte familii puternice de boieri, care deja erau deranjate de poziția lui de favorit. Dacă hotărârea ar fi fost anunțată, iar apoi căsătoria nu mai avea loc, dintr-un motiv oarecare, Matveev ar fi fost sfârșit. Având în minte toate aceste lucruri, Matveev l-a implorat pe țar ca, în ciuda determinării lui, să urmeze, totuși, tradiția alegerii publice a miresei lui dintr-un grup de candidate selectate.

Ceremonia, care își avea originile în Bizanț, impunea ca femeile ajunse la vârsta măritișului să se adune din toate colțurile Rusiei la Kremlin, pentru a fi inspectate de țar. Teoretic, femeile puteau proveni din orice clasă socială, chiar și dintre șerbi, practic însă, această poveste nu devenise niciodată realitate. Niciodată vreun țar nu-și plecase privirea asupra vreunei frumoase fecioare din rândul șerbilor, ca să fie fermecat de ființa ei delicată și s-o facă țarină. Într-adevăr însă, grupul de fete putea include și reprezentante ale micii nobilimi, iar Natalia Narîșkina era, din acest punct de vedere, perfect eligibilă. La curte, tinerele speriate, victime ale ambiției familiei, erau examinate de oficiali ai curții pentru a li se certifica virginitatea. Cele care treceau inspecția erau convocate apoi la Kremlin, în așteptarea zâmbetului sau a semnului făcut de un băiat sau un bărbat care putea să le ofere tronul. 

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (I)

Alexis_I_of_Russia_(Hermitage)În martie 1669, când țarul Aleksei avea patruzeci de ani, prima lui soție, țarina Maria Miloslavskaia, a murit în încercarea de a-și îndeplini funcția ei dinastică esențială, aceea de a da naștere unui copil. Ea a fost profund regretată, nu doar de soțul ei, ci și de numeroasele rude din neamul Miloslavski, a căror putere la curte se baza pe căsătoria ei cu țarul. Acum totul se sfârșise, iar ei, printre lacrimile pentru sora și nepoata lor decedată, vegheau și erau îngrijorați. 

Situația lor dificilă era îngreunată de faptul că, în ciuda eforturilor ei, Maria nu lăsase în urmă certitudinea unui moștenitor Miloslavski. În timpul căsniciei ei de douăzeci și unu de ani cu Aleksei, Maria, care era cu patru ani mai mare decât acesta, făcuse tot ce putuse: cei treisprezece copii – cinci fii și opt fiice – se născuseră înainte ca încercarea de a-l face pe al paisprezecelea s-o ucidă. Niciunul dintre fiii Mariei nu era însă viguros; patru dintre ei i-au supraviețuit, dar în numai șase luni au decedat doi, inclusiv moștenitorul tronului, în vârstă de șaisprezece ani, numit Aleksei, după tatăl său. Așadar, după moartea soției, țarul rămăsese cu doar doi fii din căsătoria Miloslavski – doi fii ale căror perspective, din păcate, erau nesigure. Fiodor, care avea pe atunci zece ani, era debil, iar Ivan, de trei ani, era pe jumătate orb și avea și un defect de vorbire. Dacă ei ar fi murit înaintea tatălui lor, sau curând după acesta, succesiunea ar fi rămas deschisă și nimeni n-ar fi putut spune cine ar fi urmat la tron. Pe scurt, toată Rusia, mai puțin cei din familia Miloslavski, spera ca Aleksei să-și găsească o altă soție, și să facă lucrul acesta cât mai repede. 

Continuă citirea →

Petru cel Mare: caracterul, copilăria şi tinereţea

Petru cel Mare

Calităţi fizice

Impresia pe care Petru I o făcea asupra contemporanilor săi era aceea a unei enorme forţe şi energii. Având aproape doi metri înălţime şi fiind bine clădit, ţarul poseda o uimitoare putere fizică şi vigoare şi era într-o continuă stare de activitate, asumându-şi sarcini efectuate în mod normal de mai mulţi oameni. Puţini ruşi puteau să ţină pasul cu monarhul lor în multiplele sale îndeletniciri şi, într-adevăr, cum acesta mergea cu paşi mari şi repezi, trebuiau să alerge după el pentru a putea continua conversaţia.

Calităţi intelectuale

În afară de calităţile sale fizice extraordinare, Petru I prezenta şi calităţi intelectuale remarcabile. Ţarul dovedea o curiozitate intelectuală nelimitată, dublată de o uimitoare capacitate de a învăţa. A început să participe personal la tot felul de activităţi de stat, tehnice, speciale sau generale, s-a implicat profund în diplomaţie, administraţie, justiţie, finanţe, comerţ, industrie, educaţie şi, practic, în toate problemele de stat. În politica sa de reforme, ţarul aprecia totdeauna sfaturile competente, dar era şi independent în gândire şi nu ezita să-şi adapteze proiectele la situaţia respectivă.

Continuă citirea →

O victorie abandonată?

batalia de la Poltava

Când tronul Suediei era ocupat de către un tânăr desfrânat şi trufaş, trei naţiuni puternice îşi uneau forţele ca să-i fure teritoriile. Carol al XII-lea le zdrobea repede pe toate trei, dar nu a continuat să-şi urmărească adversarii ruşi până la Moscova.

Marele război nordic a început în 1700 cu spectaculoasa victorie a regelui Carol al XII-lea al Suediei asupra ţarului Petru cel Mare al Rusiei la Narva, oraş baltic de importanţă strategică. Suedia, cunoscută ca Stăpâna Nordului datorită mâinii de fier cu care conducea Europa de Nord, părea destinată să devină şi împărăteasa Estului, căci niciun obstacol nu mai stătea în calea disciplinatei, invincibilei sale armate în drumul către slab apărata Moscova. Şi totuşi, Carol al XII-lea, enigmaticul tânăr geniu militar care devenise erou celebru peste noapte, s-a oprit. Să fi abandonat cea mai importantă ocazie a carierei lui? Vreme de nouă ani, Carol a condus campanii epuizante împotriva unui inamic mai puţin important, lăsându-i timp lui Petru să-şi facă o armată modernă şi să creeze marina militară a Rusiei. Rezultatul a fost bătălia hotărâtoare de la Poltava din 28 iunie 1709, când armata suedezilor era înfrântă şi mândrul lor rege silit să se refugieze umilit în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman.

Continuă citirea →

Birul pe barbă

Petru I Romanov, Petru cel Mare (1672–1725, ţar din 1682), vrând să-şi occidentalizeze imperiul prin măsuri autoritare, i-a obligat printr-un ucaz pe mujici să-şi sacrifice barba. Cei care doreau cu orice preţ să o păstreze, trebuiau să plătească un impozit special. Mai mult, ţăranii cu barbă nu puteau să intre în oraşe decât după ce achitau o altă taxă (un fel de acciză pentru barbă) şi numai dacă purtau agăţată de gît o placă de metal pe care scria: „Birul pe barbă a fost plătit.“

Continuă citirea →

Testamentul lui Petru I, ţar al Rusiei

Petru cel Mare

PETRU I

– decedat în 1725, la Sankt Ptersburg

– ultima dorinţă – ca Rusia „să fecundeze tărâmurile sărăcite ale Europei”


Unul dintre cei mai importanţi oameni de stat şi reformatori, ţarul Petru I avea o înălţime de 1,88 metri, era chipeş şi vânjos; era însă şi un bărbat care a suferit umilinţa epilepsiei în copilărie şi, când ajunsese un autocrat vârstnic, a fost lovit de bronşită, calculi renali, alcoolism şi sifilis. Când a murit, pe data de 8 februarie 1725, în vârstă de 52 de ani, el era atât de slăbit de durere, infecţie şi de vezica dilatată ce trebuia drenată pe cale chirurgicală, încât mâna sa tremurătoare nici măcar nu mai putea scrie un testament. El a dictat un scurt document şovinist, ambiţios.

Din multe puncte de vedere, Petru a fost într-adevăr Mare. Când a preluat tronul, Rusia, prin comparaţie cu ţările europene, era un stat lipsit de importanţă şi înapoiat, fără o armată sau o flotă eficientă. La moartea lui, armata de profesionişti număra 210.000 de oameni, iar marina se mândrea cu o flotă impresionantă de nave puternice.

Totuşi, Petru nu era chiar atât de mare din punctul de vedere al ţăranului rus obişnuit. Acesta trebuia să renunţe la libertate pentru şerbie, la o fermă pentru munca forţată într-un şantier naval sau într-o topitorie, iar povara birurilor îi garanta sărăcia.Ţarul a ajuns să fie urât pentru dictatura sa brutală şi pentru crizele sale groaznice de furie, în timpul cărora biciuia pe oricine se afla în preajma sa, fie el prinţ, fie sărac. Ştirea morţii sale a fost primită în stradă nu cu veselie, ci cu un oftat. De uşurare.

Cauza banuită a morţii lui Petru poate fi regăsită în momentul unui incident din luna noiembrie a anului 1724. Plimbându-se prin zona bălţilor îngheţate din golful Finlandei pentru a a evalua posibilitatea construirii unui canal, ţarul a zărit o barcă eşuată al cărei echipaj era în pericol. Cu nesăbuinţa şi curajul ce-l caracterizau, Petru a plonjat în apa îngheţată pentru a ajuta la salvarea marinarilor. Peste câteva zile, corpul era scuturat de friguri şi de febră.

Chiar inaintea acelui incident, el eliminase un calcul renal enorm ce-i afectase capacitatea de urinare, iar reziduurile toxice începuseră să-i otrăvească organismul. Această uremie era complicată de afecţiunile şi blocajul uretrei din cauza unei gonoree de care suferise anterior. El simţea permanent nevoia de a urina.

În ciuda acestei stări precare a sănătăţii, el a sărbătorit venirea noului an cu o beţie ce era cât pe ce să îl ucidă.

Pe data de 22 ianuarie, imobilizat la pat, el şi-a făcut ultima spovedanie şi a cerut Sfânta Împărtăşanie. După ce mâna sa tremurătoare a eşuat în mod repetat să scrie un testament, el şi-a dictat dorinţele, reprezentând un plan pentru dominaţia rusească:

„Dumnezeu, din care noi toţi ne tragem, îmi permite să privesc poporul rus ca pe unul chemat de azi înainte  să domine toată Europa!

Motivul pentru care gândesc astfel este că naţiunile europene au atins în marea lor parte o fază de bătrâneţe, aproape de imbecilitate, sau se apropie cu rapiditate de această fază; astfel, este firesc ca ele să fie cucerite cu uşurinţă şi în mod cert de un popor puternic, tânăr şi viguros. Privesc invazia viitoare a ţărilor răsăritene şi apusene din nord ca pe o mişcare periodică, poruncită de Providenţă”.

Documentul se încheie cu o rezumare sentenţioasă a speranţei şi a muncii de o viaţă a lui Petru:

„Am găsit Rusia un râuleţ; îl las un râu; urmaşii mei îl vor transforma într-o mare întinsă, predestinată să fecundeze tărâmurile sărăcite ale Europei”.

Ce mâncau suveranii – Petru cel Mare

Dacă vreuna din gazdele zilelor noastre – prin cine ştie ce accident de natură temporală – ar fi ameninţată cu o vizită a lui Petru cel Mare al Rusiei, cea mai bună soluţie ar fi să lase totul baltă şi să fugă, chiar şi dacă şi-ar putea permite butoaiele de coniac necesare şi tonele de păpică înfulecate de ţar şi de amicii săi. Obiceiul lui Petru de a-i obliga pe toţi, fără excepţie, să bea stacane uriaşe de coniac până cădeau sub masă inconştienţi sau mureau, s-ar putea să nu convină oamenilor cu o constituţie mai slabă.

La vizita sa în Anglia, în 1698, el şi anturajul lui de 20 de oameni, au reuşit să facă dispărute la o singură masă cinci carcase de viţel, o oaie, trei sferturi de miel, o pulpă şi un file de vacă, opt puicuţe, opt iepuri, trei duzini de vin de Spania, bere şi pâine pe măsură. Înanintea micului dejun, au cerut şapte duzini de ouă cu salată, iar la micul dejun propriu-zis, o jumătate de oaie, 20 de kilograme de miel, 22 de pui şi trei litri de coniac. Poate unora nu li se pare prea mult, dar totuşi e ceva!

Acasă, în Rusia, când cina în oraş, Petru lua uneori cu el peste o sută de prieteni. N-avea o poftă excepţională decât pentru băutură. Biografii săi amintesc însă şi de caviar, hering crud, supă de varză acră, supă de sfeclă, purceluş de lapte, pateuri cu peşte, castraveţi în saramură, scoici, picioare de raţă cu sos acrişor, plăcintă de morcovi, cireşe şi brânză nobilă. Pe lista preferinţelor se află sosurile picante, pâinea neagră şi tare, mazărea, portocalele, merele, perele şi lichiorul de anason. De asemenea votca, berea, cvasul, nenumărate soiuri de vin şi, evident, coniacul.

Multe dintre cruzimile atroce ale lui Petru s-au petrecut, ca să fim eleganţi, atunci când nu era chiar în apele sale. 🙂

 

sursa: Will Cuppy – Biografii necenzurate ale unor oameni celebri

O scurtă istorie a … bărbilor

Din cele mai vechi timpuri barba era considerată un semn al înţelepciunii şi impunea stimă şi respect cu cât era mai albă…

Asirienii aveau o mare grijă pentru bărbi, pe care le păstrau ondulate în etaje; egiptenii antici îşi puneau „bărbi ataşate” din fire de aur şi argint.

În vechea Rusie se socotea că barba îţi dă maturitate. Cel care s-a amuzat de bărbile supuşilor a fost Petru cel Mare. La un moment dat s-a supărat şi i-a pus pe curteni să-şi radă falnicile podoabe faciale. De nu, erau nevoiţi să plătească „timbru de barbă”, un adevarat succes pentru vistierie. 🙂

La români, prima mărturie „ilustrată” este din 1415, când la Consiliul din oraşul german Konstaz toată delegaţia moldoveană purta barbă.

Dar iată şi o întrebare: avea mărittul domn Ştefan barbă?

Pentru a se putea pronunţa în această chestiune importantă, în Academia Română au avut loc aprige discuţii, care au ţinut din toamna anului 1882 până în iarna lui 1883. Au fost tabere pro, dar şi tabere contra. În cele din urmă enigma s-a rezolvat când episcopul Melchisedec a descoperit la Humor un Tetraevangheliar împodobit cu numeroase miniaturi. Şi cum norocul este de partea celor care îl caută, episcopul are marea şansă să descopere şi portretul lui Ştefan cel Mare. Îl examinează şi se convinge că portretul este autentic. Ştefan cel Mare n-avea barbă!

Ştiţi, totuşi, care a fost primul domnitor moldovean purtător de barbă? Chiar necruţătorul Alexandru Lăpuşneanu. A dorit probabil să ţină pas cu moda, Stambulul dictând-o pe atunci. Ca urmare, Lăpuşneanu îşi lasă o impunătoare barbă şi poartă caftanul turcesc.

Începutul fusese făcut. Următorii domni se vor mândri cu portul bărbii. Dar numai ei? Înalţii dregători vor adopta, la rându-le, imediat moda, crezând că prin aceasta revin la vechea tradiţie bizantină. Nu se ştie de ce, paharnicul şi stolnicul erau scutiţi de portul bărbii. Să le fi fost frică să nu cadă în pahare sau prin farfurii vreun fir din barba lor? 🙂

Dar timpul trece şi năravurile se schimbă.

Până pe la 1944 au purtat barbă preoţii ortodocşi, iar barbişoane – magistraţii şi profesorii universitari. Prin anii 80′, cineva de la putere (nu spun cine, persoană importantă!) n-a vrut să mai vadă mustăcioşi şi bărboşi. Moda a ţinut până în decembrie 1989. După această data, ni s-au tot tras bărbi … în privinţa creşterii nivelului de trai. 🙂

sursa: Eugen Sendrea – Istoria pe placul tuturor