Copilăria lui Cehov

anton pavlovici cehovAstăzi se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Anton Pavlovici CEHOV (1860-1904). Citind biografia acestuia (Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006) am găsit câteva pagini impresionante despre copilăria marelui scriitor rus:

„Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă.

Convins întotdeauna că face voinţa lui Dumnezeu, cu care se afla în relaţii privilegiate, tatăl impunea familiei sale o disciplină de fier, cu toţii tremurau îndată ce ridica el vocea. Când apărea, aveau impresia că i-a şi prins cu o greşeală. La cea mai mică abatere, clocotea de mânie, înjura, gesticula, tuna şi fulgera, lovea. Dădea potop de palme, iar în cazurile grave lua biciul din cui şi-şi sufleca mânecile. “Tata a început să-mi facă educaţia, mai zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani”, va scrie Cehov. “Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-întâi dacă mă va bate.” După primirea unei pedepse aspre, cu fundul numai vărgi, Anton trebuia, după datină, să sărute mâna părintelui său.

Cu burta goală şi hărţuit de nenumărate griji, Cehov urma totuşi studiile cu o meticuloasă înverşunare. Leneş şi distrat în clasele primare, se dovedea serios în cele superioare. La gimnaziu primea note tot mai bune de la o lună la alta. Perspectiva diplomei care-i va deschide uşile Şcolii de medicină devenise ideea lui fixă. Duminicile şi în zilele de sărbătoare se refugia la biblioteca municipală recent înfiinţată în Taganrog. Acolo a citit de-a valma Beecher-Stowe, Schopenhauer, Humboldt, Victor Hugo, Cervantes, Goncearov, Turgheniev, Belinski… Mirosul paginilor tipărite îl făcea să uite de tot, chiar şi de mâncare.

La şaisprezece ani era nevoit să-şi câştige singur existenţa. Dădea meditaţii pentru câteva ruble şi străbătea oraşul alergând de la un elev la altul, tremurând iarna sub o scurteică subţirică şi uzată. Neavând galoşi, îi era ruşine de pantofii lui scâlciaţi şi plini de noroi, pe care-i ascundea sub masă în timpul lecţiilor. Câteodată, unii părinţi miloşi îi ofereau câte o ceaşcă de ceai cu zahăr ca să se încălzească. Va spune la maturitate că, adolescent fiind, suferea de sărăcie “ca de o veşnică durere de dinţi”.

Un răspuns

  1. Ce dureros….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: