Arhive etichetă: Dostoievski

Portretul lui Dostoievski (II) Gloria. Chemarea morții

dostoevsky-1872

Îl cheamă gloria

În 1844, la 24 de ani, Dostoievski a scris “Oameni sărmani”, un studiu al sufletului omenesc, o adevărată capodoperă. L-au inspirat umilinţa, sărăcia – l-a susţinut puterea cea mai înaltă care stăruia într-însul: iubirea pentru cei care suferă, mila nesfârşită.

El priveşte cu neîncredere paginile ce le-a scris. Presimte că prin ele a pus destinului o întrebare şi se teme de verdictul lui. Şi numai cu greu se hotărăşte să încredinţeze manuscrisul poetului Nekrasov, ca să-l cerceteze.

Trec două zile, fără răspuns. El stă acasă, singur, cufundat în reveriile şi gândurile sale. Deodată, pe la ora patru dimineaţa, sună clopoţelul, tras cu violenţă de o mână nerăbdătoare. Mirat, Dostoievski deschide uşa şi Nekrasov se aruncă în braţele lui, îl cuprinde, îl sărută plin de bucurie. A citit manuscrisul împreună cu un prieten şi toată noaptea a stat şi-a ascultat, a râs şi a plâns – şi la sfârşit n-a mai putut: trebuia să-l îmbrăţişeze. Clopoţelul acela, ce-a răsunat în toiul nopţii, marchează prima secundă din viaţa lui Dostoievski – când îl cheamă gloria.

Continuă citirea →

Portretul lui Dostoievski (I) Misterul. Chipul. Tragedia

dostoevsky-1872Misterul omului

A fost toată viaţa tăcut şi sfios din fire; abia dacă au rămas dovezi în ce priveşte existenţa sa exterioară, fizică, personală. N-a avut prieteni decât în tinereţe; la maturitate a rămas singur: i se părea că-şi micşorează iubirea pentru omenirea întreagă, dacă s-ar devota cu totul unei singure fiinţe. Până şi scrisorile sale nu trădează decât mizeriile existenţei, suferinţele trupului torturat; şi oricât ar fi pline de plângeri şi chemări deznădăjduite, ele nu dau totuşi în vileag tainele lui cele mai intime.

Chipul

Chipul său pare întâi al unui ţăran. Obrajii traşi, pământii, aproape murdari, atârnă în cute, brăzdaţi de îndelungată suferinţă; pielea crăpată, cu o mulţime de dâre şi îndoituri, pârlită, decolorată, secătuită de sângele pe care o boală l-a supt vreme de douăzeci de ani, ca un vampir. La dreapta şi la stânga, ca două blocuri de piatră, umerii obrajilor, puternici, ieşiţi – ca ai slavilor; gura strânsă, dură; bărbia colţuroasă, ascunsă de o barbă încâlcită, deasă ca un tufiş sălbatic.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Snitkina

dostoivski corespondentaPetersburg
Destinaţia: Petersburg 9 decembrie 1866

Draga mea Ania, frumoasa mea sărbătorită, te implor să nu te superi pe mine din cauza prudenţei mele mult prea neroade. M-am hotărât să nu vin astăzi la tine: încă nu mă simt pe deplin întremat. E o nimica toată, dar mai stăruie o senzaţie de slăbiciune, iar limba mi-e cam încărcată. Vezi, îngerul meu: trebuie neapărat să mă duc la Bazunov, or, până acolo am de străbătut doar o verstă, pe când până la tine ar fi de patru ori mai mult. Şi-atunci nu e oare mai bine să fiu astăzi niţel mai exagerat cu precauţiunile, dar mâine să fiu cu siguranţă sănătos, decât să mai zac o săptămână?

De fapt, nici la Bazunov n-ar fi cazul să mă duc. Aseară, am stat până la ora 2 noaptea să refac capitolul al 5-lea (după-masă n-am aţipit deloc; n-am fost lăsat în pace, am tot fost sâcâit). Asta mi-a venit de hac. De adormit – am mai adormit decât pe la patru dimineaţa. Aşa că astăzi sunt moleşit şi nici după felul cum arăt nu sunt bun de dus la o onomastică. Drept care e mai bine să rămân acasă. La prânz am să mănânc aici, ca şi ieri, numai supă.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (IV) Ultimul deceniu al lui Dostoievski

 Demonii

dostoevskyUrmătorul roman al lui Dostoievski, Demonii (1872), i-a atras ura permanentă a radicalilor. Considerată adesea drept cel mai reuşit roman politic al tuturor timpurilor, naraţiunea întreţese două intrigi.

Una se desfăşoară în jurul lui Nikolai Stavroghin, un om a cărui existenţă este inconsistentă, fără conţinut. În tinereţe, Stavroghin, într-o căutare zadarnică a semnificaţiei, îmbrăţişase şi transmisese o serie de ideologii, fiecare adoptată de diverşi intelectuali fascinaţi de personalitatea lui Stavroghin. Şatov devine un slavofil care, la fel ca Dostoievski însuşi, crede în poporul rus, „ocrotit de Dumnezeu”. Criticii existenţialişti (mai ales Albert Camus) au fost fascinaţi de Kirillov, care adoptă o serie de justificări filozofice contradictorii pentru suicid. Cea mai faimoasă scenă este cea în care Kirillov susţine că doar un act absolut gratuit de autodistrugere poate dovedi că o persoană este liberă, deoarece un astfel de gest nu poate fi explicat prin niciun fel de interes faţă de sine şi, prin urmare, distruge toate legile psihologice. Omorându-se fără motiv, Kirillov speră să devină „omul-Dumnezeu” şi, astfel, să dea un exemplu de libertate umană într-o lume care a renunţat la Hristos (omul-Dumnezeu).

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (III) Operele din anii 1860

Operele din anii 1860

La întoarcerea în Rusia, Dostoievski s-a angajat într-o intensă activitate literară. Cu fratele său, Mihail, a editat două reviste influente, mai întâi Vremea (1861-1863), care a fost suspendată de dostoevskij_1863guvern din cauza unui articol supărător, apoi Epoca (1864-1865), care a fost închisă după moartea lui Mihail. După ce iniţial a încercat să îşi menţină o poziţie moderată, Dostoievski a început să îi atace pe radicali, care caracterizau, practic, întreaga intelectualitate rusă. Dostoievski a respins materialismul lor, moralitatea lor utilitară, reducerea artei la propagandă şi, mai presus de toate, faptul că refuzau libertatea şi responsabilitatea individuală. Pentru tot restul vieţii, el a păstrat un simţ profund al pericolului şi al ideilor radicale şi, din acest motiv, operele sale postsiberiene au fost tratate cu dispreţ de bolşevici şi considerate suspecte de regimul sovietic.

Însemnări din subterană

În prima parte din Însemnări din subterană (1864), un narator anonim lansează un atac strălucitor împotriva unei serii de credinţe comune ale liberalilor şi radicalilor: că este posibil să fie descoperite legile psihologiei individuale, că oamenii nu au, în consecinţă, niciun liber-arbitru, că istoria este guvernată de legi şi că este posibil să fie proiectată o societate utopică bazată pe legile societăţii şi ale naturii umane. Chiar dacă ar putea fi construită o astfel de societate, crede omul din subteran, oamenii ar detesta-o tocmai pentru că le-ar refuza capriciile şi i-ar defini drept absolut previzibili. În a doua parte a microromanului, omul din subteran îşi reaminteşte incidente din trecutul său, care îl arată comportându-se, sub imperiul răutăţii pure, ca o replică vie împotriva determinismului. Aşadar, Dostoievski arată clar că soluţia iraţională a omului său din subteran nu este cu nimic mai bună decât sistemele raţionaliştilor. De asemenea, Însemnări din subterană reprezintă o parodie la adresa bibliei radicalilor, lucrarea utopică Ce trebuie făcut? (1863) a lui Nikolai Cernîşevski.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (II) Primele opere. Condamnarea la moarte

dostoievskiPrimele opere

Prima operă publicată a lui Dostoievski a fost mai degrabă o traducere liberă şi excesiv de emoţională a romanului Eugénie Grandet de Honoré de Balzac; iar opera scriitorului francez avea să exercite o mare influenţă asupra literaturii sale. Dostoievski nu avea să rămână mult timp necunoscut. Imediat ce a scris primul microroman, Oameni sărmani (1846), şi-a câştigat faima de nou talent al literaturii ruse, cu acreditarea celui mai influent critic al vremii sale, „furiosul” Visarion Belinski. Trei decenii mai târziu, în Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a rememorat povestea „descoperirii” sale.

După ce a terminat Oameni sărmani, scriitorul a dat un exemplar prietenului său Dmitri Grigorovici, care i-a dus-o poetului Nikolai Nekrasov. Citind cu voce tare manuscrisul lui Dostoievski, aceşti doi scriitori au fost uimiţi de investigaţia psihologică a operei şi de talentul scriitorului de a mânui emoţiile. Chiar dacă era ora 4 dimineaţa, au mers direct la Dostoievski să îi spună că primul roman al său este o capodoperă. Mai târziu în aceeaşi zi, Nekrasov a dus Oameni sărmani lui Belinski. „A apărut un nou Gogol!”, a spus Nekrasov, la care Belinski a răspuns, „Cu tine, răsar Gogoli la fel ca ciupercile!” Belinski i-a comunicat imediat lui Dostoievski entuziasmul său: „Înţelegi? înţelegi tu ce înseamnă ce ai scris?” În Jurnalul unui scriitor, Dostoievski şi-a reamintit acest eveniment drept cel mai fericit moment al vieţii.

Oameni sărmani, lucrare a cărei valoare a fost umbrită de scrierile ulterioare, este scris în forma deja anacronică a romanului epistolar. Makar Devuşkin, un funcţionar sărac care îşi permite să trăiască doar într-un colţ al unei bucătării murdare, schimbă scrisori cu o tânără săracă, Varvara Dobrosiolova. Scrisorile acesteia destăinuie că fusese predestinată unui om bogat şi lipsit de valoare cu care, la sfârşitul romanului, este de acord să se căsătorească. Romanul se remarcă pentru descrierile efectelor psihologice (mai degrabă decât materiale) ale sărăciei. Dostoievski a transformat tehnicile folosite de Nikolai Gogol în Mantaua, renumita poveste despre un copist sărac. Dacă eroul comic al lui Gogol este lipsit de conştiinţă de sine, eroul conştient al lui Dostoievski suferă agonia umilinţei. Într-o scenă faimoasă, Devuşin citeşte povestirea lui Gogol şi se simte jignit.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continuă citirea →

O anecdotă povestită de Dostoievski

dostoievski„Discutând odată cu răposatul Herzen, i-am lăudat din plin una din lucrările sale — De pe malul celălalt. Cartea e scrisă sub formă de dialog între Herzen şi oponentul său.

— Ceea ce-mi place cu precădere, i-am spus eu printre altele, e că oponentul dumitale e un om inteligent. Cred că eşti de acord că nu o dată te strânge cu uşa.

— Asta e totul, a râs Herzen. O să-ţi spun o anecdotă. Pe vremuri, când eram la Petersburg, m-a dus odată Bielinski la el şi m-a pus să ascult un articol pe care-l scria cu pasiune : Convorbirea dintre domnul A. şi domnul B. În articolul ăsta dl. A., adică Bielinski însuşi, apare ca un om foarte deştept, iar oponentul său, dl. B. e mai simpluţ. După ce a terminat, m-a întrebat teribil de nerăbdător:

Continuă citirea →

O fabulă povestită de Dostoievski

Dostoievski„Nu poţi să te apuci să discuţi chiar cu oricine. Am să vă povestesc o fabulă.

Odată un porc s-a certat cu un leu şi l-a provocat la duel. După ce s-a întors acasă s-a mai gândit puţin şi l-a apucat frica. S-a adunat toată turma, s-au gândit ce s-au gândit şi au hotărât aşa:

— Uite, porcule, avem o groapă… pe aici prin apropiere, du-te de te tăvăleşte bine în groapa aia şi apoi prezintă-te la duel.

Porcul a procedat întocmai. A venit leul, l-a mirosit, s-a strâmbat şi a plecat. Mult timp după asta s-a lăudat porcul că leului i s-a făcut frică şi că a fugit de pe câmpul de bătaie.

Continuă citirea →

Scriitori în temniţă: Dostoievski şi Oscar Wilde

Dostoievski - Oscar Wilde

Secolul al XIX-lea, căruia îi place să se joace cu simboluri, ne dă o dovadă în ce priveşte dublul efect al aceloraşi evenimente. Feodor Dostoievski şi Oscar Wilde, amândoi scriitori cu renume, de rang nobil, se prăbuşesc deodată: sunt izgoniţi din societatea burgheză în care trăiau, şi zăvorâţi în temniţă.

Dar Wilde e cu totul distrus de această încercare, strivit ca într-o piuliţă – pe când lui Dostoievski încercarea îi dă abia atunci formă, ca şi bronzului în creuzetul încins la foc. Căci Wilde, care mai are sentimentul social, care ţine instinctiv la normele exterioare ale sociabilităţii, ale omului deprins să trăiască în societatea umană, se simte dezonorat, ars cu fierul roşu al hulei burgheze; cea mai crâncenă umilire e pentru el baia aceea din temniţa de la Reading, unde trupul său de gentilom, atât de îngrijit, e silit să se cufunde în apa murdară în care s-au scăldat alţi zece osândiţi. O întreagă clasă privilegiată, toată civilizaţia gentlemen-ului se cutremură prin el, de scârbă şi oroare, în această promiscuitate fizică cu oamenii de rând. Dostoievski însă, omul nou, mai presus de toate castele, cu sufletul îmbătat de cruzimile destinului, arde de dorul acestei comuniuni cu cei mai umili dintre umiliţi – şi aceeaşi baie murdară este pentru el un purgatoriu al mândriei sale. Şi în ajutorul smerit pe care i-l dă atunci un tătar jegos, el retrăieşte extatic misterul creştin al spălării picioarelor.

Continuă citirea →

„Nu pot avea o părere prea bună despre cărţile lui Dostoievski”

Tolstoi si Dostoievski

Reproduc dialogul dintre Lev Tolstoi şi unul dintre admiratorii săi, Rusanov, care-i cerea părerea asupra lui Dostoievski:

„- Amintirile din casa morţilor sunt excelente, dar nu pot avea o părere prea bună despre celelalte cărţi ale lui Dostoievski. Mi se citează anumite pasaje. Şi, într-adevăr, există pe ici, pe colo pasaje foarte frumoase,dar, în ansamblu, este execrabil! Un stil înzorzonat; o căutare continuă a originalitaţii în zugrăvirea caracterelor; şi aceste caractere, ca să spun aşa, sunt abia schiţate. Dostoievski vorbeşte, vorbeşte şi, până la sfârşit, nu rămâne decât un fel de ceaţă plutind peste tot ce a voit să dovedească. Găsim la dânsul un ametec bizar al celor mai înalte concepţii creştine cu panegiricul războiului, supunerea faţă de împărat, guvern şi popi…

Continuă citirea →

„Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc”

Tolstoi si Dostoievski

În 1880, în cursul verii, Lev Tolstoi reciti Amintiri din casa morţilor şi, cuprins de admiraţie, îi scrise lui Strahov:

„Nu cunosc o carte mai frumoasă în întreaga literatură nouă, fără a-l excepta pe Puşkin. Nu atât stilul mă impresionează, cât punctul de vedere al autorului, minunat de sincer, natural şi creştin. Este o carte bună, care îţi înalţă sufletul…  Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc…”

Continuă citirea →

Banii datoraţi de Dostoievski lui Turgheniev

Dostoievski si Turgheniev. Bani

Povesteşte Anna Grigorievna, soţia lui Feodor Mihailovici Dostoievski:

„Din anul 1876 mi-a rămas întipărită în memorie o mică neînţelegere, ce l-a tulburat mult pe soţul meu, care avusese cu două, trei zile înainte o criză de epilepsie.

La Feodor Mihailovici venise un tânăr, Alexandr Feodorovici Otto (Oneghin), care locuia la Paris şi care a adunat ulterior o colecţie preţioasă de cărţi şi documente puşkiniene. Dl. Otto îi spuse că prietenul său, Iv. S. Turgheniev, l-a însărcinat să treacă pe la Feodor Mihailovici şi să încaseze banii pe care acesta îi datora. Soţul meu se miră şi îl întrebă dacă Turgheniev n-a primit de la P. V. Annenkov cei cincizeci de taleri, pe care i-a dat acestuia pentru a fi remişi lui Turgheniev în luna iulie a anului trecut, când s-a întâlnit cu el în tren, în drum spre Rusia. Dl. Otto a confirmat primirea banilor de la Annenkov, dar a spus că Turgheniev ţine minte că i-a trimis lui Feodor Mihailovici la Wiesbaden o sută şi nu cincizeci de taleri şi, prin urmare, socoteşte că Feodor Mihailovici îi mai este dator încă cincizeci de taleri.

Continuă citirea →

Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev

Dostoievski si Turgheniev

Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev este destul de complicată şi vizează câteva aspecte importante.

În primul rând, este vorba de atitudinea uneori dureros paradoxală a lui Turgheniev faţă de câţiva dintre cei mai mari scriitori ruşi, în speţă Tolstoi şi Dostoievski. Turgheniev le-a elogiat talentul când a fost vorba de opera lor în ansamblu, dar a avut nu o dată o atitudine mai curând ostilă decât negativă când a fost vorba de lucrări concrete (Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina). Şi totuşi Turgheniev a fost cel care a contribuit enorm la propagarea în Occident a literaturii ruse.

În al doilea rând, este vorba de un moment ideologic: Turgheniev a fost „occidentalist“ (deci, adept al europenizării procesului evolutiv al Rusiei), pe când Dostoievski a fost „slavofil“ (deci, adept al autohtonizării procesului evolutiv al Rusiei). La Baden-Baden conflictul ideologic a dus la ruperea relaţiilor dintre cei doi scriitori.

Continuă citirea →

Dostoievski gelos

Feodor Dostoievski

Povesteşte Anna Grigorievna, soţia lui Feodor Mihailovici Dostoievski:

„Ieşirile mele în lume erau umbrite de crize de gelozie, absolut neaşteptate şi nefondate, ale lui Feodor Mihailovici, care mă punea uneori în situaţii ridicole. Voi relata unul din cazuri.

La una din seratele literare, Feodor Mihailovici şi cu mine am întârziat puţin şi i-am găsit pe ceilalţi participanţi la serată adunaţi acolo. La venirea noastră toată lumea l-a salutat cu simpatie pe Feodor Mihailovici, iar bărbaţii mi-au sărutat mâna. Obiceiul acesta de salon (sărutatul mâinii) probabil că a produs o impresie proastă asupra lui Feodor Mihailovici. El a răspuns cu răceală la salut şi s-a retras. Am înţeles într-o clipă despre ce este vorba. După ce am schimbat câteva fraze cu cei de faţă, m-am aşezat lângă soţul meu ca să-i risipesc orice bănuială. Dar n-am reuşit s-o fac: la două, trei întrebări puse de mine Feodor Mihailovici nu mi-a răspuns, apoi m-a privit „fioros“ şi mi-a spus:

Continuă citirea →