Arhive etichetă: opera

Ion Budai-Deleanu. Viața și opera

ion budai-deleanuBUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.

Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.

Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.

Continuă citirea →

Anunțuri

Viața și opera lui George Bacovia (II)

George BacoviaCritica literară nu şi-a dat seama de la început de dimensiunea reală a lirismului bacovian. E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius (acesta mai aproape de adevăr în judecata lui de valoare), Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu recunosc originalitatea poetului, dar drămuiesc bine propoziţiile când e vorba să dea o judecată de valoare globală. Impresia de monotonie, artificiu liric trece de la un comentariu la altul.

Mai mult decât atât: luptând pentru impunerea poeziei lui Arghezi, critica estetică l-a uitat pe Bacovia care, în jurul anului 1900, schimbase radical limbajul şi temele poeziei româneşti. A trebuit să apară o altă sensibilitate şi altă generaţie poetică pentru ca Bacovia să fie recunoscut un mare poet. Acest lucru s-a întâmplat în anii ’60, când modernitatea românească revine în actualitate. Poeţii şi criticii tineri de atunci îl descoperă şi îl impun. O alianţă spirituală care, ca şi în cazul întâlnirii cu Arghezi, Blaga şi Barbu, a funcţionat şi a dus, în cele din urmă, la renaşterea lirismului românesc după trauma realismului socialist.

Continuă citirea →

Viața și opera lui George Bacovia (I)

George Bacovia portretBACOVIA, George (4.IX.1881, Bacău – 22.V.1957, Bucureşti), poet. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (n. Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, Bacovia se trăgea dintr-o veche familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Studii, boli și slujbe

Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi — începând din 1894 – este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand”. Încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a Vl-a) şi D. D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi muzică.

În octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea. În 1912 este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. În decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Al. Macedonski la Bacău.

Continuă citirea →

Arthur Schopenhauer. Viața și opera (II)

schopenhauerOglinda, măgarul și îngerul

Lumea ca voinţă şi reprezentare nu atrage atenţia şi librarii sunt nevoiţi să o vândă ca o simplă hârtie. Va cita mai târziu, după ce află acest aspect, pe Lichtenberger: operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se priveşte în ea, nu se poate aştepta să vadă un înger.

În 1836 publică Despre voinţa în natură, încorporată apoi în ediţia a doua a Lumii ca voinţă şi reprezentare (1884). În 1841 îi apar Cele două probleme fundamentale ale moralei, şi ea fără vreun succes deosebit. Cărţile lui se îngălbeneau în raft, nedesfăcute. Anul 1844 aduce la lumină ediţia a doua a Lumii ca voinţă şi reprezentare cu un succes neexagerat.

Gloria

Abia în 1851 Schopenhauer forţează publicul să-l recunoască prin publicarea celor două volume reunite sub titlul Parerga şi Paralipomena. E un fel de „dincolo de carte şi resturi“. Lucrarea va fi tradusă în limba engleză sub titlul Eseuri. Cartea e o izbândă pentru public, nu una şi pentru autor care este dezamăgit de micimea cunoştinţelor contemporanilor. Intră în schimb, prin ea, în lume şi brutalizează lumea care l-a refuzat până atunci. E răzbunarea lui Schopenhauer, el, misoginul şi cinicul pesimist. Din această operă de o lectură foarte agreabilă, Schopenhauer va primi drept remunerare 20 de exemplare gratuite. Are şi lumea răzbunarea ei. E dificil să fii optimist în asemenea condiţii.

Continuă citirea →

Arthur Schopenhauer. Viața și opera (I)

SchopenhauerDestinat unei cariere de comerciant

La 22 februarie 1788, la Danzing, se năştea Arthur Schopenhauer, fiul lui Henric şi al Johannei. Un tată negustor, cunoscut pentru abilitatea lui în afaceri şi iubitor de libertate care va vrea, asemenea multor alţi taţi, să hotărască singur soarta odraslei. O mamă curioasă care nu va trezi în viitorul filosof decât un accentuat sentiment antimatern. Fire independentă, tatăl va părăsi oraşul Danzing în 1793, pentru că acesta încetează de a mai fi un oraş liber. Anexat Poloniei, oraşul îşi pierde creditul de libertate pe care îl avea.

Destinat unei cariere de comerciant, micul Schopenhauer va trăi primii lui ani în lumea afacerilor şi a finanţelor. La zece ani Schopenhauer cunoaşte la perfecţie limba franceză care-i va rămâne limbă de predilecţie. Călătoreşte des împreună cu tatăl său şi, mai târziu, îşi va aminti cu recunoştinţă despre aceste călătorii, dovadă afirmaţia lui: „Cărţile nu înlocuiesc experienţa, iar ştiinţa nu ţine loc de geniu“.

Ca în multe alte cazuri, la un moment dat, Schopenhauer este pus să aleagă între a urma gimnaziul la Hamburg ori a efectua o călătorie în Europa, sub promisiunea că se va dedica apoi comerţului. Alege a doua variantă şi va avea grijă să nu o respecte pe prima. Vizitează Belgia, Olanda, Anglia, Franţa, Elveţia. Îl dezgustă bigotismul englez şi îl impresionează măreţia lui Mont Blanc. Un munte uriaş şi singuratic cu care îi va plăcea apoi să se compare. Nu se poate opune voinţei tatălui său şi, reîntors la Hamburg, intră într-o casă de comerţ numai pentru a-i face pe plac.

Continuă citirea →

Jose Saramago. Viața și opera

jose saramagoJose Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922, la Azinhaga (Ribatejo), într-o familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, încununată de recunoaștere internațională, prin decernarea titlului de doctor honoris causa de către numeroase universități și a unor prestigioase premii, culminând cu Premiul Nobel pentru literatură (1998).

După debutul din 1947 cu un roman renegat ulterior de scriitor, urmat de o tăcere de aproape două decenii, Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare și politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri (peste 5 000 de pagini de literatură, istorie, estetică, filosofie), revenind la roman abia în 1977 cu Manual de pictură și caligrafie. Romanul Ridicat de la pământ (1980) îi aduce recunoașterea în spațiul lusitan și impune fraza și punctuația care vor constitui de acum înainte marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internațională o dobândește cu romanul Memorialul mânăstirii (1982), care, alături de Anul morții lui Ricardo Reis (1984) și Istoria asediului Lisabonei (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenție specială „originii și identității portugheze”.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (V) Cel dintâi text publicat

charles dickens1829 Charles Dickens se îndrăgosteşte de Maria Beadneal — fiica unui bancher —, care va deveni prototipul personajului feminin Dorra Spenlow din Viaţa lui David Copperfield. Dar, spre deosebire de evoluţia iubirii lui David Copperfield, care, trecând peste toate potrivniciile, se încheie cu căsătoria celor doi tineri, în realitatea biografică a scriitorului nunta nu va avea loc niciodată, tatăl bancher opunându-se la căsătoria fiicei sale cu un tânăr de origine socială umilă, lipsit de avere şi fără perspective. Poate că în acest eşec din tinereţea lui Charles Dickens ar trebui căutată taina destinului nefericit al celei dintâi căsnicii din tinereţea lui David Copperfield, care se încheie cu moartea Dorrei.

1830 La 8 februarie, Charles Dickens începe să frecventeze biblioteca de la „British Museum”. Părându-i-se că este dotat pentru a deveni actor de teatru, începe să se pregătească temeinic, după obiceiul său, în vederea urmării acestei cariere. Este al său „violon d’Ingres”, la care nu va renunţa toată viaţa şi care îl va abate, adeseori, „cu ispita-i de la trebi“, de la „trebile” condeiului. Acest „joc secund”, mărturisind propensiunea, esenţial romantică, spre contactul nemijlocit al creatorului cu publicul, o certă predispoziţie de propagator, precum şi o înclinare spre exhibiţionismul histrionic, „trădează”, literar vorbind, vocaţia de povestitor a lui Dickens şi explică — cel puţin în parte — oralitatea scriiturii lui, densitatea dialogurilor, turnura scenică a naraţiunii, dramatismul situaţiilor etc.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (IV) „N-am să uit niciodată”

charles dickensDouă săptămâni după ce Charles Dickens începuse să lucreze la firma „Warren’s blaking Factory”, la 20 februarie, John Dickens, dat în judecată pentru o datorie de patruzeci de lire sterline, este întemniţat la închisoarea datornicilor „Marshalsea”, întemeiată pe vremea regelui Edward al III-lea (1312-1377), pe lângă curtea contelui Marshal, unde se judecau infracţiunile slujitorilor din Gospodăria regală; mai târziu, după 1780, sediul închisorii a fost mutat lângă biserica St. George, ulterior fiind folosită, până în 1849, când a fost desfiinţată, numai ca loc de detenţie pentru datornici.

Elizabeth Dickens încearcă să o scoată singură la capăt, amanetând şi vânzând din lucrurile ce le mai rămăseseră, dar, excedată de dificultăţile penibile ale indigenţei, la 25 martie se mută şi ea, împreună cu copiii mai mici, la închisoarea datornicilor. Charles Dickens locuieşte acum pe strada Little College, din Camden Town, la doamna Roylance. Duminica, Charles Dickens trece pe la sora sa, Fanny, care studia la „Academia Regală de Muzică”, şi, luând-o cu sine, îşi vizitează împreună părinţii, la „Marshalsea”. Deoarece Camden Town e prea departe de cartierul Southwark, unde se afla închisoarea, cu îngăduinţa tatălui său, Charles îşi schimbă locuinţa şi se mută în apropiere, pe strada Lant, lângă spitalul Guy, într-o mansardă cu ferestrele dând spre dosul casei.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (III) O copilărie chinuită

charles dickens1824 James Lamert, fiul vitreg al sorei Elizabethei Dickens, propune familiei angajarea lui Charles în „fabrica” de cremă de ghete a domnului Warren („Warren’s blacking Factory”}, din Hungerford Stairs, lângă Charing Cross (în centrul Londrei). Dar să-l lăsăm pe Dickens să povestească însuşi, prin intermediul prietenului şi biografului său John Forster, acest trist episod din copilăria lui:

„James Lamert, ruda care locuia cu noi în strada Bayham, văzând la ce treburi eram pus zi de zi şi cunoscând situaţia noastră, propuse să mă angajeze la un depozit de cremă de ghete, unde să fac şi eu ceva pentru o leafă, cred, de şase şilingi pe săptămână. […] În orice caz, oferta a fost acceptată foarte bucuros de tata şi de mama, şi, într-o luni dimineaţă, m-am dus la depozitul de cremă de ghete ca să-mi încep viaţa de simbriaş. Mă mir cum de-am putut fi lăsat printre străini la o asemenea vârstă. Mă mir că, şi până atunci, văzând că fac fel de fel de treburi mărunte şi anevoioase de când venisem la Londra, nimeni nu s-a înduioşat în aşa măsură de mine — un copil cu însuşiri deosebite : ager la minte, zelos, firav şi uşor vulnerabil fizic şi psihic —, încât să fi dat ideea să se pună nişte bani deoparte, bineînţeles, ca sa fiu şi eu trimis la o şcoală. Prietenii noştri, presupun, erau şi ei sătui de ale lor. Nimeni însă n-a mişcat un deget. Tata şi mama erau pe deplin mulţumiţi. Poate că n-ar fi fost mai mulţumiţi nici dacă aş fi avut douăzeci de ani, gimnaziul terminat în mod strălucit şi dacă m-aş fi pregătit să intru la Cambridge.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (II) Sărăcia

charles dickens scriitor1823  John Dickens şi familia sa se stabilesc în Camden Town, pe strada Bayham, nr. 6. — „Pe atunci, strada Bayham era poate cea mai săracă parte din mahalalele Londrei […]. Alături de familia Dickens locuia o spălătoreasă […]. De aici şi-a desprins primele impresii despre sărăcia chinuită, care nicăieri nu apare mai vie decât pe străzile din această mahala şi care i-au îmbogăţit scrierile timpurii cu o «mare prospeţime umoristică.”Fanny, având aptitudini pentru muzică, este înscrisă la „Royal Academy of Music” [„Academia Regală de Muzică], unde va studia patru ani şi va fi foarte apreciată.

În primăvară, John Dickens hotărăşte ca Charles să părăsească şcoala lui William Gilles. Înainte de plecare, tânărul său dascăl îi dăruieşte lui Charles o colecţie din revista The Bee [Albina]. Charles este instalat în diligenţa „Commodore” şi nu va „uita niciodată mirosul de paie umede din trăsură. Nu mai era niciun călător cu mine; mi-am mâncat sandvişurile singur, pe o zi mohorâtă. Ploua fără întrerupere, şi viaţa mi se părea mai urâtă decât mi-aş fi închipuit”, avea să se destăinuie el mai târziu lui Forster. Este aceeaşi diligenţă „Commodore” cu care se-ndreaptă spre Rochester mister Pickwick şi cei trei prieteni ai săi, ascultând sporovăiala „străinului despre multe şi de toate, dar mai ales despre pericolul ce-i pândeşte pe călătorii de pe „banca de dinapoia diligenţii”:

„Capu, capu! Păzea capetele! strigă guralivul străin când ieşiră sub bolta scundă care, pe vremea aceea, alcătuia intrarea în remiză. Cumplit loc — primejdioasă treabă — deunăzi, cinci copii — mama — o femeie înaltă, mâncând sandvişuri — uită de boltă — trase — buf — copiii se uită împrejur — capul mamei s-a dus — sandvişul în mână — gura care să-l mănânce, ioc — capul familiei s-a dus — groaznic, groaznic.”

Venitul modest al tatălui său neîngăduindu-i să continue şcoala, Charles Dickens îşi petrece timpul dând o mână de ajutor mamei sale la treburile gospodăriei, împovărate de lipsuri, şi hoinărind din când în când prin aşa-zisul orăşel Camden Town, pe atunci mizeră aşezare suburbană la extremitatea de nord-vest a Londrei, „un loc unde se poate bate untul”, cum îl numeşte bătrânul patron de hoţi şi spărgători Fagin, din romanul Aventurile lui Oliver Twist —, adică unde se pot fura fără riscuri banii copiilor care fac comisioane, şi unde vor locui, în ficţiune, şi Bob Cratchit din Colind de Crăciun, Jemima Evans din schiţa Domnişoara Evans la „Vulturul”, Tommy Traddles, mister Wilkins Micawber şi missis Emma Micawber din romanul Viaţa lui David Copperfield:

Continuă citirea →

Viața și opera lui Charles Dickens (I) Începuturile

charles dickens1812 Vineri, 7 februarie, „la miezul nopţii”, se naşte în orăşelul Portsea (cartierul Landport, la nr. 387 de pe fosta stradă Mile End Terrace, azi Commercial Road), din apropiere de Portsmouth, Charles John Huffam Dickens, fiul lui John Dickens, funcţionar la Intendenţa Marinei Regale din Portsmouth, şi ai soţiei acestuia, Elizabeth (născută Barrow), fiica unui ofiţer de marină, căsătoriţi la 13 iunie 1809. John Dickens (născut în 1785) era fiul lui William Dickens (mort în 1785), intendent la Crew Hali (reşedinţa lui John Crew, membru al Parlamentului din parcea districtului Chester) şi al soţiei sale Elizabeth (născută Ball), menajeră în casa lady-ei Bladford, apoi la Crew Hali.

1814 John Dickens este transferat la Somerset House2 din Londra ; locuieşte, împreună cu soţia sa, fiica lor Frances (născută în 1810) — căreia, în familie, i se va spune Fanny — şi fiul lor Charles, pe strada Cleveland (lângă spitalul Middlessex).

1815 Se naşte al treilea copil al familiei John Dickens, Letitia.

1817 John Dickens este transferat la Chatham (comitatul Kent), unde va locui (pe Ordnance Terrace), împreună cu familia sa, până în anul 1822. Această localitate şi oraşul învecinat, Rochester, în care Charles Dickens îşi petrece „anii fericiţi ai copilăriei”, apar adeseori în opera scriitorului, cu numele lor sau cu criptonumele literare Mufdog, Dullborough Town şi Winglebury.

Continuă citirea →

Viața și opera lui Dante Alighieri (II)

dante alighieriDezvoltare intelectuală

O a doua figură poetică vizibilă în biografia lui Dante a fost Guido Guinizelli, poetul responsabil de schimbarea stilului de poezie predominant local (sau „municipal”). Versurile lui Guinizelli furnizau ceea ce căutau Cavalcanti şi Dante – un remarcabil simţ sărbătoresc drapat într-o estetică rafinată şi lucidă. Atracţia versurilor sale a fost sporită de conţinutul intelectual, chiar filozofic. Poemele lui erau scrise spre lauda doamnei şi a ei gentilezza, virtutea pe care aceasta o inspira admiratorilor săi. Conceptul de dragoste preamărit de poet este parte a spiritului nobil şi rafinat al vieţii.

Influenţa lui Guinizelli a determinat cotitura reprezentată de Vita nuova. Aşa cum se spune în capitolele XVII-XXI, Dante s-a răzgândit: în loc să scrie poeme despre suferinţă, s-a hotărât să scrie poeme de laudă la adresa doamnei Iui, în special cântecul Doamne care înţeleg dragostea (Donne ch’avete intelletto d’amore). Acest cântec a fost urmat imediat de sonetul Iubirea şi sufletul nobil sunt totuna (Amore e’l cor gentil sono una cosa), al cărui prim vers este o adaptare după Dragostea găseşte adăpost în fiecare suflet nobil (Al cor gentil ripara sempre amore) al lui Guinizelli. Acesta a fost începutul asocierii lui Dante cu un nou stil poetic, dulcele stil nou, a cărui semnificaţie – mijloacele simple prin care depăşeşte paleta săracă a poeziei mai regionale – o explică dramatic în Purgatoriul (XXIV).

Continuă citirea →

Viața și opera lui Dante Alighieri

Dante AlighieriDante (Alighieri) (21.05/20.06.1265, Florenţa, Italia – 13/14.09.1321, Ravenna). Poet, prozator, teoretician literar, filozof moral şi gânditor politic italian. Este cunoscut, în special, pentru poemul epic monumental Comedia, denumit ulterior Divina comedie (La divina commedia).

Divina comedie a lui Dante, o capodoperă a literaturii medievale, este o viziune profund creştină asupra destinului temporal şi etern al omului. La nivel personal, se bazează pe experienţa exilului trăită de poet departe de oraşul său natal, Florenţa. Într-un plan mai general poate fi citită şi ca o alegorie, sub forma unei călătorii prin Infern, Purgatoriu şi Paradis. Poemul se remarcă prin gama de învăţături, analiza penetrantă şi cuprinzătoare a problemelor contemporane şi prin inventivitatea limbajului şi a imagisticii. Alegând să scrie acest poem în italiană şi nu în latină, Dante a influenţat decisiv cursul dezvoltării literaturii. Nu doar că a dat glas culturii laice incipiente din ţara sa, dar a reuşit să transforme limba italiană în limba literară a Europei occidentale timp de câteva secole.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (V)

steinhardtDespre asceză, poezie, iubire, păcat

După dispariția lui Steinhardt au apărut scrierile sale teologice (Predicile), dar și convorbirile sale, cum sunt acelea cu Zaharia Sângiorzan. Monahul a răspuns prompt, cu fantezie, cu voioșie chiar, într-o deplină libertate a spiritului la întrebările puse de criticul ieșean. A ieșit o carte despre asceză, poezie, iubire, păcat, în fine, o carte despre fățăria și corupția care au pătruns în societatea românească și-i amenință ființa morală.

O face, repet, în chip colocvial, din loc în loc cu o nebănuită incisivitate. Părintele Nicolae nu se sfiiește să-și judece contemporanii (îndeosebi pe scriitori) și să-și spună părerea fără ocolișuri despre operele și comportamentul lor social. N-a renunțat de tot la „neteama de admirație“, dar începe să-și nuanțeze bunătatea când e vorba de judecata morală. Călugărul știe să și afurisească, atunci când este cazul, nu numai să laude. În sprijinul lui Steinhardt este buna lui credință. Când judecă pe alții, nu-i judecă din invidie și cu ură. Și apoi, nu se ocrotește nici pe sine, e chiar mai aspru cu el decât cu ceilalți. Nu se consideră nici scriitor bun, nici bun călugăr. Este doar un om care a descoperit calea adevărată (credința creștină ortodoxă) și încearcă să meargă pe ea cu păcatele, limitele, neputințele sale… Cum să nu-ți fie simpatic acest călugăr instruit și cum să nu-i ierți micile lui severități morale și, din când în când, ezitările gustului său estetic?

Personajul din aceste replici inteligente, pline de fantezie, cu momente de smerenie, este acela pe care îl cunoaștem din jurnalul său. Mai ager, parcă, mai malițios, cu judecăți de valoare tranșante, grav când e vorba de lucruri grave, bun psiholog și portretist – în latura morală – foarte dibaci. Are o morală, dar nu se grăbește să construiască un sistem moral. Este morala creștin-existențială, nu „bucherească și ipocrită“, zice el într-un loc. „Creștin-existențial“ este o definiție care i se potrivește. Când răspunde corespondentului său de la Iași, se simte „bătrân și resemnat“, dar scrie „detașat și voios“, nu are teorii, nu crede în estetică și nu crede nici în idei. Ideile duc la ideologie și ideologiile au devenit, în secolul nostru, primejdioase. Scrie „totodată bătrânește și copilăros“, de aceea e mirat că este luat în serios și e socotit critic literar. Se consideră doar un diletant… Se răsfață, desigur, nu trebuie crezut la acest capitol…

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (IV)

steinhardtN-am putut spune, citind scrierile critice și moralistice a lui Steinhardt, că monahul de la Rohia n-a avut opera pe care biografia lui o merita. A debutat în 1934 cu inteligente exerciții parodice în stilul Eliade, în Noica, Cioran… și, după ce a trecut prin mari încercări, a redebutat, la 64 de ani, în eseistica literară propriu-zisă.

Opera

Între viață și cărți arată un moralist învățat și fin care se folosește de literatură pentru a-și ilustra conceptele morale. I-a citit, se vede limpede, pe moraliștii francezi și urmează, în eseistica românească, linia Zarifopol și Ralea, nu aceea a lui Eliade – Noica – Mircea Vulcănescu și, în genere, a „kriterioniștilor“. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existență, ca Noica, sau nu-și ordonează viața în funcție de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării“, „istorismul prin resemnare“. Steinhardt este, în generația tânără din anii ’30, printre puținii mistici autentici.

Continuă citirea →