Arhive etichetă: Caragiale

În Nirvana (II) – „Am fost de multe ori confidentul lui Eminescu”

Caragiale_EminescuPovestește Caragiale cum l-a cunoscut pe Eminescu: „Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofițer. Plecau amândoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot așa de frumos, de blând și de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s-a împușcat.

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

Continuă citirea →

În Nirvana (I) Caragiale: „Cum l-am cunoscut pe Eminescu”

eminescu caragialePovestește Caragiale cum l-a cunoscut pe Eminescu: „Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

— Îți place să te ocupi cu literatura… Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști.

Și-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte și la grajd — culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărți nemțești. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare.

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

Continuă citirea →

Amintiri despre Caragiale

caragiale

Povesteşte Victor Eftimiu: „Pe I. L. Caragiale l-am cunoscut puţină vreme înainte de moartea lui năprasnică, săvârşită la Berlin în 1912. L-am văzut de câteva ori la Bucureşti, mi se pare că am mâncat o dată cu el la Al. Vlahuţă. Îl cunoşteam şi din scris, şi din reprezentaţiile comediilor sale pe scena Teatrului Naţional şi, mai ales, din cele povestite despre el. Se spunea că e un grec dat dracului, foarte inteligent, maliţios, cu ieşiri brutale împotriva proştilor, acerb în judecarea confraţilor – pe bunul său prieten Barbu Delavrancea îl bârfea unde putea şi cum putea – mare beţivan, mare meloman, admirator fără margini al lui Beethoven şi al curăţeniei străzilor berlineze („Mă, acolo pui caşcavalul pe trotuar, îl tai şi nu rămâne urmă de praf!”), cheltuitor fastuos a tot felul de moşteniri şi subvenţii publice, om fără prea multe convingeri şi scrupule, dar, în toate, nepăsător, amabil, graţios, scăpărător.

Am stat în preajma lui Caragiale o noapte întreagă la Blaj (1911), în grădina bunului A. Ciura, şi m-a uimit verva, rezistenţa, forţa lui fizică: a băut şi a vorbit până în zori în cămaşă, fără să-i pese de răcoarea ce ne înfiora pe toţi ceilalţi. A vorbit o noapte întreagă, cu glasul lui dogit de nicotină, de şpriţuri şi de elocvenţă.”

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.181-182

 

Cine plăteşte?

Pe când dirija a doua serie din vestitul său „Moftul Român“, Caragiale avea între colaboratori şi pe scriitorul Dumitru Teleor cunoscut în cercurile literare sub numele de „Ţaţa“.

Într-un rând, întâmplându-se amândoi la un păhărel de vin şi fiind amândoi lefteri de tot, Caragiale ceru băiatului din prăvălie:

Ia mai adă un ulcior,
Că plăteşte… Teleor!

Continuă citirea →

De ce n-a putut ajunge deputat Caragiale

Se ştie că toată viaţa Caragiale a stat retras din viaţa politică, deşi în tinereţe a lucrat ca şi Eminescu la conservator-junimistul cotidian al lui Maiorescu şi Lascăr Catargiu, „Timpul“. Caragiale, care a ironizat politica şi moravurile ei, n-o putea iubi; ea nu-l putea atrage şi nu l-a atras decât ca un motiv pentru creaţiile sale literare.

Continuă citirea →

Ceva din Caragiale

Tudor Muşatescu avea foarte mulţi admiratori şi destui dintre ei îl plictiseau. Unul din aceştia îl tot compara cu Caragiale. Muşatescu i-a răspuns „amabil”:

Continuă citirea →

Viaţa politică românească – o mascaradă

Anul 2012 este anul alegerilor locale şi parlamentare, prilej pentru a ne reaminti de personajele lui Caragiale, eroi ai unei lumi guvernată de patimi mărunte, înveşmântate în lozinci demagogice care maimuţăresc idealurile democratice. Ca şi pe vremea lui Caragiale, şi astăzi viaţa politică românească nu pare decât o mascaradă, iar alegerile  o farsă. Tipurile umane zugrăvite de marele dramaturg sunt evident valabile şi astăzi. Iată câteva dintre ele: 

Continuă citirea →

Procesul Caragiale-Caion

La începutul secolului XX, a avut loc un proces rămas celebru în istoria literaturii române, procesul Caragiale- Caion, primul acuzat de plagiere de către cel de-al doilea.

În “Moftul român” din 6 mai 1901, Caragiale publica un articol intitulat ”Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap”, un comentariu ironic la un text trimis de un tânăr preocupat prea mult de părul iubitei, ce semna cu pseudonimul Caion (pe numele său real Constantin Al. Ionescu).

Caion, orbit de ură şi împins de câteva persoane din anturajul său, a imaginat un plan să se răzbune pe Caragiale. Drept urmare, apare un text plin de insulte în “Revista literară” din 30 noiembrie 1901, text intitulat “Domnul Caragiale”, în care autorul “Năpastei” este acuzat de a fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată “Nenorocul”, scrisă de un oarecare Kemeny Istvan. În numărul următor, de la 10 decembrie, Caion revine cu rezumatul dramei lui Kemeny.

Caragiale a rămas stupefiat, neştiind ce să mai creadă! O clipă a crezut în putinţa unei coincidenţe şi s-a pornit să caute peste tot drama ungurului. Nu a găsit, evident, pe nimeni cu acest nume. Kemeny Istvan era, aşadar, un nume fictiv şi opera lui, pe de-a-ntregul născocită. Hotărât să pună capăt echivocului, autorul “Năpastei”, năpăstuitul dramaturg, l-a chemat în judecată pe Caion, cel care îl defăimase. Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu Delavrancea, a câştigat procesul. Curtea l-a condamnat pe Caion  la trei luni de închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10 000 lei despăgubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat.

Cum a fost însă posibil să se ajungă în situaţia ca un mare scriitor să fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi că firea ironică şi zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras mulţi duşmani. Adversitatea era cauzată, pe de o parte, de prestigiul literar  pe care şi-l dobândise Caragiale, iar pe de altă parte de invidia grafomanilor ce invadaseră publicaţiile vremii. Nu poate fi trecută cu vederea nici duşmănia unor literaţi de seamă, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii literari ai „Junimii”, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor.

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

De două secole şi mai bine, istoricii – ulterior sociologii, etnologii etc. – se întreabă în ce măsură locanta generică, sub diferitele ei categorii (de la tavernă la han etc.), este o marcă a civilizaţiei mediteraneene. Pentru majoritatea, răspunsul este afirmativ: localurile unde se mănîncă şi se bea (şi eventual se înnoptează) în afara căminului ţin de civilizaţiile şi ariile geografice caracterizate printr-o mare mobilitate a indivizilor. Şi, de 2500 de ani încoace, spaţiul Mediteranei – de la porturile sale pînă la oraşele aflate pe o rază în jurul coastelor – a fost unul al călătorilor şi călătoriilor. Vinul aspru şi negru, uleiul de măsline, sarea de mare, citricele şi pîinea coaptă în ţest dădeau gust, atmosferă şi acompaniament cărnii şi legumelor. Soldaţi, negustori, oficialităţi sau vînători de oportunităţi, plus cohorte de animatoare femei dădeau viaţă acestor locante în care monedele greceşti, apoi romane, răsplăteau serviciile. În Europa, la temelia tuturor serviciilor hoteliere, de catering, de alimentaţie publică, de restauraţie sau de escort de azi se află ceva din această veche tradiţie.

De la han la cîrciumă

În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată.

La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cîrciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decît un han, cîrciuma este locul de întîlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cîrciuma nu este doar altceva decît un han – ci şi altfel: ele apar atît în tîrguri, cît şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cîrciuma evoluată – precursoarea restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era „carburantul“ principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachia de prune, de fructe sau de struguri (rachi este un cuvînt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grapei italiene) şi mai ales de berea ce va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cîrciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decît un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cît să pui cîteva mese, cu atît mai bine.

Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întîlnire din epoca tîrgurilor premoderne, cîrciuma este reperul urbanităţii incipiente, al bulevardului incipient, dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 ml de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cîrciumă apar mezelurile (după reţetar central-european). Spre deosebire de han, la cîrciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decît, eventual, cu capul pe masă).

De la Iunion-ul caragalian la cantina stalinistă

În 1879, cînd Caragiale publică O noapte furtunoasă şi îl face pe jupîn Dumitrache să-şi ducă damele la comediile de la Iunion, cîrciumile cu terasă erau deja un reper familiar pentru oraşele româneşti. Particular acelei Românii burgheze e faptul că existau cîrciumi pentru fiecare buzunar: cîrciumi de mahala, unde tăria este ieftină şi ieftini sînt şi lăutarii, şi cîrciumi-terasă cu pretenţii, unde consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cîrciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum meseriaşul român de mahala avea cîrciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prînz familia, ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul oraşului.

Perioada de glorie a cîrciumii româneşti durează de pe la 1880 pînă pe la 1940. Mîncarea nu-i, cel mai adesea, prea sofisticată, şi rămîne ieftină în România. Ţuica vine la masă cu cîteva măsline din partea casei (rafinament!, pentru că tot românul ştie că măslinele nu cresc la noi), pîinea şi brînza sînt aproape gratuite, iar peştele de apă dulce (crapul, carasul, ştiuca etc.) este considerat mîncarea săracului (drept care cîrciumile rar se încurcă cu aşa ceva – e o marfă ce se strică repede, plus că tot mahalagiul poate cumpăra peşte zilnic, pe cîţiva bani, pentru acasă). Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie în cîrciumile-terase, cum spuneam, apariţia divertismentului – gen comediile de la Iunion –, care-s tot un semn al contagiunii central-europene. Ce semnifică ele? Mai ales apariţia unei veritabile concurenţe: în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care jupîn Dumitrache îi înţelege sau nu; la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

După Marele Război (1914-1918), cîrciumile româneşti ajung la deplina maturitate. Fiecare dintre ele – mai ales cele ce contează – au deja tradiţie. Viaţa politică & ziaristică & culturală a ţării freamătă la Capşa, în Bucureşti. Marile oraşe au cîteva hoteluri după modă franţuzească, cu restaurante la parter. Funcţionarul tînăr, cu un venit stabil, îşi scoate logodnica sîmbăta seara în centru (toate oraşele ţării, gen Craiova, Timişoara, Iaşi, Chişinău, Cluj, Constanţa etc., au un Corso al lor) sau la Şosea, în Bucureşti, într-una dintre multele terase de acolo (vezi romanţa „Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara…?“). Hanurile aproape au dispărut – dar clienţii au fost preluaţi de cîrciumi şi restaurante. Lumea se distrează, ieşirea în oraş la sfîrşitul săptămînii devine normă, băutura alcoolică cît de cît fină rămîne la noi mai scumpă decît mîncarea (hrana este accesibilă oricărui om cu serviciu sau ceva venit – de unde zicala de secol XIX „Mîncarea-i temelie, băutura-i fudulie“), în spaţiul urban berea concurează decis vinul (o altă dovadă a contagiunii central-europene!), terasele propun momente artistice (de la trupe ambulante străine pînă la voci neaoşe gen Maria Tănase, Fărămiţă Lambru etc.).

În prima parte a anilor ’40 şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România rămîne ţara hranei la preţuri accesibile – vezi martorii străini, gen contesa Rosie Waldeck (şi amintirile ei de la Athénée Palace din Bucureşti), Ivor F. Porter (prizonier britanic pe Calea Rahovei, căruia gardianul îi aducea zilnic un prînz excelent de la cîrciuma din colţul străzii) şi atîţia alţii.

Apoi au venit cele trei calamităţi majore, care au nenorocit restauraţia românească: seceta din 1945-’46, comunismul stalinist ca atare (1947-’60) şi mai apoi concepţia ceauşistă a „alimentaţiei raţionale“ – promovată de Iulian Mincu în 1978-’84 –, care au alterat (iremediabil?) reţetarele cîrciumilor şi restaurantelor româneşti.

Fiecare dintre ele ar merita o rememorare aparte. Concluzia: la acest capitol, România de azi este departe de România anului 1939. Cu mulţi paşi înapoi, adică.

Adrian Cioroianu

sursa: dilemaveche

De ce si pe cine tradam?

M-am întrebat adesea de ce plasează oamenii trădarea în rândul celor mai josnice fapte. Şi de ce, dat fiind dispreţul unanim faţă de ea, ocupă un loc atât de important în viaţa noastră? În aceste vremuri, trădarea a devenit un mod de existenţă. Au dispărut fidelităţile, s-au împuţinat cei capabili să-şi ţină cuvântul. Aş merge chiar până acolo încât să spun că lumea nici nu se mai aşteaptă să-ţi ţii cuvântul. Dialogurile dintre noi au ajuns un simulacru, o formă de a ne „dribla” unii pe alţii. M-am amuzat adeseori să citesc uimirea pe chipurile unor prieteni sau cunoscuţi cărora le făcusem o promisiune când îi anunţam c-am îndeplinit-o. Nu numai că nu se aşteptau să mă ţin de cuvânt, dar păreau, retrospectiv, jenaţi că mi-au cerut-o. Ne prefacem că cerem şi dăm cu adevărat, dar în adâncul fiinţei ne e indiferentă şi logica cererii, şi etica ofertei.

Îi datorăm lui Caragiale şi compromiterea noţiunii de trădare. Cum să mai vezi în ea o plagă morală, când Nenea Iancu a coborât-o între păcatele veniale? Supremul relativism al lui Farfuridi (,Dacă e trădare, adică o cer interesele partidului, fie!”) e întrecut doar de fandoseala gnoseologică a lui Brânzovenescu (,Dar cel puţin s-o ştim şi noi.”). Trădăm la scenă deschisă, în sunet de fanfare, sub răpăit de gloanţe (ca-n decembrie 1989), trădăm din greu, vital, triumfător, împrăştiat. Trădăm şi suntem trădaţi cu o frenezie multicoloră, ce ţine loc şi de inteligenţă, şi de patos, şi de instinct. Trădăm cum respirăm şi nu mai putem respira normal decât aerul fetid al trădării.

Şi totuşi, de ce ne apărăm, plini de oroare, când cineva ne acuză c-am trădat? Dacă acesta e mediul natural al vieţii noastre, de ce vedem în trădare un stigmat? Fireşte, datorită reziduurilor de memorie culturală. Poate pentru că încă nu ni s-au şters din minte exemplele cetăţilor ce n-au putut fi cucerite decât printr-o trădare din interior. Poate pentru că, deşi ţinem mereu partea lui David, un irepresibil instinct moral ne şopteşte că există şi o dreptate a lui Goliath. Trădarea e o valoare aflată mereu pe muchie: ea nu se află în slujba dreptului natural, pentru că atunci uriaşul Goliath l-ar învinge întotdeauna pe fragilul David. Iar grecii n-ar mai cuceri niciodată Troia, chiar dacă Ulise i-ar ataşa aripi calului său de lemn. E nevoie de un truc, de-o şmecherie, de-o invenţie – de-o bună trădare – pentru a restabili echilibrul între forţa brută şi inteligenţă.

Dilema morală în care ne zbatem de câteva milenii n-a fost vreodată mai acută decât în fraza lui Farfuridi (unii i-o atribuie lui Caesar): „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători.” O frază mult mai încurcată decât ne imaginăm la simpla lectură. Ea mobilizează o întreagă retorică a necesităţii şi acţiunii, a oportunităţii şi obligaţiei. La noi, trădarea se face în numele unor presupuse înalte comandamente etice ori de supravieţuire, dar actorii ei sunt blamaţi pentru micime morală şi laşitate. Din acest motiv, ne grăbim să ne acuzăm unii pe alţii, frustraţi doar că împrejurările nu ne permit să rostim mai devreme faimoasele cuvinte „Şi tu, fiul meu, Brutus?”.

În politică, trădarea a devenit însăşi materia primă a existenţei publice, aşa încât a te avânta în acest domeniu înseamnă a lopăta printre banalităţi. Mult mai acută e problema intelectualilor care trădează. Viaţa spiritului şi-a păstrat reputaţia de spaţiu al purităţii, al onoarei şi dreptăţii, astfel încât exemplele ce contrazic aceste valori continuă să ne şocheze. Cedările morale ale unor G. Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu ori Arghezi au produs o explicabilă tulburare în rândul celor care vedeau cu necesitate în marii creatori şi mari caractere. N-a fost să fie.

Două recente cazuri au bulversat scena internaţională, pornind tocmai de la acte de trădare ale unor creatori admiraţi de milioane de oameni. Primul caz e cel al lui Milan Kundera. Faimosul scriitor, autor al unor capodopere precum Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea râsului şi a uitării, Gluma sau Viaţa e în altă parte s-a trezit, la 79 de ani, eroul unui scenariu demn de cărţile sale. Institutul pentru Studierea Regimurilor Totalitare a produs un document potrivit căruia Milan Kundera, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, l-ar fi dat pe mâna poliţiei staliniste pe Miroslav Dvoracek, fost pilot în armată, fugit din ţară şi revenit ca spion american. Kundera ar fi aflat că Dvoracek îi încredinţase unei fete, Iva Militka, un geamantan plin de materiale compromiţătoare. În calitatea lui de responsabil al căminului studenţesc unde locuia şi Iva Militka, Kundera ar fi scris un referat în urma căruia Dvoracek a fost arestat, condamnat pentru dezertare, trădare şi spionaj. Presupusul spion a fost condamnat la douăzeci şi doi de ani de puşcărie, din care a făcut paisprezece.

Deşi scandalul a izbucnit cu mai multe luni în urmă, Kundera încă n-a dat o explicaţie limpede. În primă instanţă a negat amestecul în această stranie poveste, iar apoi a refuzat să răspundă la orice întrebare. Presa din Cehia şi mediile intelectuale internaţionale s-au împărţit în două tabere. Unii îl apără pe Kundera în numele „tinereţii” sale, alţii îl acuză de înaltă trădare şi-i recitesc cărţile din perspectiva unui autor care se ştia vinovat de-o crimă imprescriptibilă. Pentru ca situaţia să devină explozivă, mai trebuie spus că victima, Miroslav Dvoracek, a suferit în primăvara lui 2008 un atac cerebral, nemaiputând de-atunci să vorbească. În clipa de faţă, face enorme eforturi de a reînvăţa să scrie, dar rezultatele sunt încă departe de aşteptări. Scenele par desprinse dintr-un roman senzaţional, copiind parcă subiectul filmului Reversal of Fortune: pelicula e inspirată de cazul real al unei femei foarte bogate, Sunny von Bülow, intrată în comă în urma unei presupuse încercări a soţului ei, Claus, de-a o asasina cu o supradoză de insulină. Deşi acuzat de crimă, Claus von Bülow a fost achitat. După douăzeci şi opt de ani de supravieţuire în stare de comă, Sunny von Bülow a murit pe 6 decembrie 2008. Arta imită viaţa? Sau viaţa imită arta?

Al doilea caz este cel al lui Carl Orff, celebrul compozitor al Carminei Burana. Cariera sa a fost, practic, propulsată de cantata scenică prezentată în 1937 în cadrul unui bal al partidului nazist. Devenit faimos peste noapte, el a câştigat în asemena măsură încrederea oficialităţii, încât i s-a propus să scrie o nouă partitură muzicală pentru Visul unei nopţi de vară, deoarece varianta lui Mendelssohn nu mai putea fi jucată din cauza originii evreieşti a compozitorului. În 1943, cel mai apropiat prieten al lui, Kurt Huber, este arestat de Gestapo, torturat şi ulterior spânzurat în piaţa publică. Se dovedise că, împreună cu mai mulţi intelectuali, Huber fundase un grup de rezistenţă antinazistă, numit Die Weisse Rose (,Trandafirul alb”.) În momentul arestării, soţia lui Huber îl roagă pe Orff să-şi folosească imensa influenţă în rândul căpeteniilor naziste pentru a-i salva soţul. Speriat că ar putea să i se repoşeze prietenia cu Huber, Orff refuză orice implicare.

Culmea e că această trădare a fost dublată de-un gest încă mai mizerabil. Când, la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Orff a ajuns el însuşi în faţa uneia din comisiile de „denazificare”, singurul element pe care l-a putut aduce în favoarea sa, ca rezistent la ororile naziste, a fost minciuna c-ar făcut parte din grupul „Trandafirului alb.” Ba mai mult, că alături de Kurt Huber, fusese unul dintre co-fondatorii mişcării! Micimea de caracter, morbul trădării au fost arareori mai bine ilustrate decât în aceste gesturi funest-oportuniste ale unui artist care continuă să fie considerat şi astăzi unul din pionierii unui sistem revoluţionar de învăţare a muzicii prin ritm şi gestică.

Dar acestea sunt, dincolo de profunda dezamăgire şi oroare pe care ţi le provoacă, exemple ce vorbesc despre imensa fragilitate a omului aflat sub vremi. 

Mircea Mihaies

sursa: romlit

De-ale lui Caragiale

Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:

Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.

Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.

Acum o oră.

Ce măgar! a exclamat Caragiale.

Apoi, luându-l gura pe dinainte:

Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!

Sfatul lui Caragiale

Un tânăr autor dramatic povestea într-o zi lui Caragiale subiectul unei piese pe care avea de gând să o scrie.

Aşa cum o ai în cap, e admirabilă! zise Caragiale. Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici! 🙂

Îndemnul lui Caragiale

Caragiale asculta o nuvelă pe care o citea Carmen Silva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta) şi în această nuvelă – Răzbunarea – răsfrângerea unei raze de lună pe lama cuţitului ridicat asupra victimei deschidea o amplă paranteză lirică, pe care Caragiale, plictisindu-se ascultând-o, a intervenit nerăbdător:

Maiestate, fiţi umană, loviţi o dată! 🙂

Caragiale şi Gherea

Constantin Dobrogeanu-Gherea scotea publicaţia periodică „Literatură şi ştiinţă”. Avându-l client pe Caragiale în restaurantul gării din Ploieşti, împingându-i o farfurie cu preparate specifice localului şi îndemnându-l să bea, îi zise:

Bine, bre, omule, toţi la câţi m-am adresat mi-au dat câte ceva. De ce nu vrei să-mi dai şi tu o piesă, o schiţă?

Caragiale, cu un aer amărât, îi mârâi:

Ce să-ţi dau, mă, ce să-ţi dau? Cum crezi tu că are cineva chef de scris când intră seara acasă şi foc nu, ceai nu, tutun nu?

Gherea, înţelegând despre ce e vorba, scoase portofelul lui cel soios, dar dar bine garnisit, trase din el două mii şi, punându-le în mâna dramaturgului, îi zise:

Na foc, na ceai, na tutun! De-acum scrie! Când îmi dai bucata?

După o vreme destul de îndelungată, Gherea i-a reproşat lui Caragiale că nu i-a dat încă nimic pentru publicaţia sa. La care Caragiale a ripostat:

Bine, mă, Costică, acum foc am, ceai am, tutun am. Ce-mi trebuie, mă, să mai scriu?  🙂

Mai ales eu!

Victor Eftimiu a fost măgulit până la îngâmfare când i-a fost prezentat lui Caragiale, care i-a zis:

Tu eşti Eftimiu? Ţara asta are doi scriitori: pe mine şi pe tine!

Flatat, Victor Eftimiu i-a povestit aceasta lui Octavian Goga, dar acesta i-a retezat-o:

Şi mie tot aşa mi-a spus.

Lui Radu D. Rosetti, Caragiale i-a spus cam acelaşi lucru:

Nu exist decât eu cu tine: mai ales eu! 🙂