Copilăria lui Stephen Hawking (III)

stephen hawkingLa treisprezece ani, tata a vrut să încerc să intru la Şcoala Westminster, una dintre cele mai importante şcoli private. Exista pe atunci o diviziune foarte marcată între diversele categorii de învăţământ. Tatăl meu avea impresia că lipsa unei poziţii şi a relaţiilor îl dezavantajase în favoarea unora cu mai puţine merite, dar cu o prezenţă mai bine cotată în societate. Deoarece părinţii mei nu erau bogaţi, trebuia să obţin o bursă. Eram sătul de atâtea examene şi pe acesta nu l-am luat. Am rămas deci la şcoala din St. Albans. Am învăţat acolo la fel de multe lucruri, dacă nu mai multe, decât aş fi învăţat la Westminster. Nu am socotit niciodată că lipsa abilităţilor sociale ar fi constituit vreun handicap pentru mine.

Învăţământul englez era foarte ierarhizat pe atunci. Nu numai că şcolile erau împărţite în cele academice şi cele neacademice, dar până şi şcolile academice erau divizate în continuare în serii paralele: A, B şi C. Totul era în ordine pentru cei din seria A, dar lucrurile nu stăteau aşa de bine pentru cei din seria B şi era rău pentru cei din seria C, care se simţeau descurajaţi. Pe baza rezultatelor de la examenul „unsprezece plus”, eu am fost pus în seria A. Dar, în fiecare an, toţi cei care se clasificau mai jos de cel de-al douăzecilea din clasă erau retrogradaţi în seria B. Era o prăbuşire atât de teribilă în încrederea lor faţă de ei înşişi, încât nu-şi mai reveneau niciodată.

În primele mele două trimestre de la St. Albans, m-am clasificat al douăzeci şi patrulea şi al douăzeci şi treilea, dar în cel de-al treilea trimestru, am ajuns al optsprezecelea şi astfel am scăpat la limită. N-am fost niciodată mai sus de jumătatea clasei. (Era o clasă strălucită.) Temele mele de acasă arătau foarte neîngrijite, scrisul meu era disperarea profesorilor, dar colegii m-au poreclit Einstein, dovadă că ei vedeau probabil semne de mai bine. Când aveam doisprezece ani, unul dintre prieteni a pariat cu altul pe o pungă cu dulciuri că nu va ieşi nimic din mine. Nu ştiu dacă pariul a fost dus până la capăt, iar dacă da, nu ştiu cine l-a câştigat. 🙂

Am avut şase sau şapte prieteni, iar cu majoritatea am rămas în contact. Aveam de multe ori discuţii îndelungate şi dispute despre orice, de la modelele teleghidate până la religie şi de la parapsihologie la fizică. Un subiect de discuţie era originea universului şi dacă acesta a avut nevoie de un Dumnezeu care să-l creeze şi să-l pună în mişcare. Auzisem că lumina de la galaxiile îndepărtate se deplasează spre capătul roşu al spectrului şi că aceasta oferea o indicaţie privind expansiunea universului. (O deplasare spre violet ar fi indicat o contracţie.) Eram însă sigur că trebuia să existe o altă explicaţie pentru abaterea spre roşu. Poate că lumina oboseşte şi devine mai roşie în drum spre noi. Un univers esenţial neschimbat şi veşnic părea să fie mult mai natural. Numai după doi ani de cercetări în cadrul doctoratului am înţeles că n-aveam dreptate.

Ajungând în ultimii doi ani de şcoală, am dorit să mă specializez în matematică şi fizică. Aveam un profesor de matematică plin de inspiratie, dl Tahta, iar şcoala tocmai construise o clasă nouă de matematică, pe care grupul de matematicieni o luase în stăpânire. Dar tatăl meu a fost categoric împotrivă. El credea că matematicienii nu vor avea alt debuşeu decât învăţământul. Lui i-ar fi plăcut să urmez medicina, dar pe mine nu mă interesa deloc biologia, care-mi părea prea descriptivă şi nu îndeajuns de fundamentală. Mai avea şi un statut nu prea favorabil în şcoală. Băieţii cei mai străluciţi urmau matematica şi fizica, iar cei mai modeşti – biologia. Tatăl meu ştia că nu voi urma biologia; m-a făcut să urmez chimia şi numai în mică măsură matematica. El credea că în acest fel îmi va păstra deschise opţiunile. Acum sunt profesor de matematică, dar n-am primit nici un fel de lecţii sistematice de matematică de când am absolvit şcoala din St. Albans, la vârsta de şaptesprezece ani. A trebuit să dobândesc singur pe drum toată matematica pe care o ştiu. Obişnuiam să supervizez studenţii de la Cambridge şi învăţam cursurile cu o săptămână înaintea lor.

Tatăl meu se ocupa cu cercetarea în domeniul bolilor tropicale şi avea obiceiul să mă ia cu el în laboratorul lui de la Mill Hill. Mie îmi plăcea acolo, şi mai ales să mă uit la microscop. Mă mai ducea şi în camera insectelor, unde ţinea ţânţarii infectaţi cu boli tropicale. Îmi era frică, deoarece mi se părea mereu că împrejur zboară câţiva ţânţari liberi. Tata lucra foarte mult şi cu abnegaţie. Era necăjit simţind că alţii, care nu erau aşa de buni ca el, dar care aveau altă origine şi relaţii mai bune, i-o luaseră înainte. De obicei mă. avertiza împotriva unor astfel de persoane. Eu cred însă că fizica este oarecum diferită de medicină. Nu contează de la ce şcoală vii sau cu cine eşti rudă. Contează ce faci.

M-a interesat mereu cum funcţionează lucrurile şi obişnuiam să desfac totul în părţile componente ca să aflu cum merg, dar nu eram în stare să le montez la loc. Aptitudinile mele practice nu se ridicau niciodată până la nivelul interogaţiilor mele teoretice. Tatăl meu mi-a încurajat interesul pentru ştiinţă, ba chiar m-a îndrumat în matematică atâta timp cât i-au permis cunoştinţele. Cu această pregătire, şi ţinând seama de profesia tatălui, mi s-a părut firesc să intru în cercetarea ştiinţifică. Atunci când eram mai mic, nu făceam distincţie între un fel de ştiinţă şi altul. Dar, la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani, ştiam deja că doresc să fac cercetare în fizică, deoarece era ştiinţa fundamentală prin excelenţă, şi aceasta în pofida faptului că, fiind atât de uşoară şi de la sine înţeleasă, fizica era obiectul cel mai plictisitor din şcoală. Chimia era mult mai distractivă, datorită lucrurilor neaşteptate care se întâmplau mereu, cum ar fi exploziile. Dar fizica şi astronomia ofereau speranţa de a înţelege de unde venim şi de ce suntem aici. Voiam să sondez adâncimile universului. Poate că am reuşit într-o mică măsură, dar mai sunt încă atât de multe lucruri pe care vreau să le ştiu.


sursa: Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri, trad.: Gheorghe Stratan, Humanitas, București, 2010

Un răspuns

  1. FFF INTERESANT !MULTUMIM !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: