Arhive etichetă: inventator

Viața lui Edison (III)

Laboratorul Edison

edisonVăduv cu trei copii mici, Edison s-a căsătorit la 24 februarie 1886 cu Mina Miller, în vârstă de 20 de ani, fiica unui fabricant prosper din Ohio. A cumpărat o proprietate în West Orange, New Jersey, pentru noua sa soţie, iar în apropiere a construit un nou laborator, pe care intenţiona să-l transforme în primul centru autentic de cercetare din lume. Acolo a produs fonograful comercial, a înfiinţat industria filmului şi a dezvoltat bateria alcalină.

Însă Edison trecuse de punctul de vârf al productivităţii sale. Manager şi organizator slab, lucra cel mai bine în medii intime, neconvenţionale, cu o mână de asociaţi apropiaţi; laboratorul din West Orange era prea extins şi prea complex pentru gusturile sale. Mai mult, deoarece o mare parte din timpul inventatorului era ocupat acum cu noul său rol de industriaş, care i-a revenit odată cu comercializarea luminii incandescente şi a fonografului, cercetările în domeniul electricităţii treceau în sarcina matematicienilor şi a oamenilor de ştiinţă instruiţi în universitate. Şi, cel mai important, timp de peste un deceniu, energia lui Edison s-a concentrat asupra unei afaceri de extragere a minereului magnetic, care s-a dovedit cel mai mare dezastru al carierei sale.

Continuă citirea →

Anunțuri

Viața lui Edison (II)

 Menlo Park

thomas edisonCu toate că Edison era un negociator inteligent, în acelaşi timp era un prost administrator financiar, de multe ori cheltuind banii mult mai rapid decât îi obţinea.

În 1871 s-a căsătorit cu Mary Stilwell, în vârstă de 16 ani, care era la fel de risipitoare în treburile casnice precum era el în afaceri, astfel că, la sfârşitul lui 1875, intraseră în dificultăţi financiare. Pentru a reduce costurile şi tentaţia de a cheltui banii, Edison i-a cumpărat tatălui său, acum văduv, teren pentru a construi un laborator de trei niveluri şi un magazin de unelte în împrejurimile rurale din Menlo Park, New Jersey (la 20 km de Newark) unde s-a mutat în martie 1876. Îl însoţeau doi asociaţi importanţi, Charles Batchelor şi John Kruesi. Batchelor, născut la Manchester în 1845, era maestru mecanic şi proiectant, care îl complementa perfect pe Edison şi îi servea drept „urechi” în proiecte precum fonograful şi telefonul. De asemenea, a contribuit la proiectele pe care Kruesi, un mecanic de origine elveţiană, le-a transformat în prototipuri.

Continuă citirea →

Viața lui Edison (I)

thomas-alva-edisonEdison, Thomas Alva (11.02.1847, Milan, Ohio, SUA – 18.10.1931, West Orange, New Jersey). Inventator american care, singur sau alături de colaboratorii săi, a deţinut recordul mondial de 1 093 de invenţii. Mai mult, a creat primul laborator de cercetare industrială din lume.

Edison a reprezentat prototipul inventatorului american, yankeu pur-sânge. Şi-a început cariera în 1863, în perioada de debut a industriei telegrafului, când unica sursă de electricitate erau bateriile primitive care transmiteau curent cu voltaj scăzut. Înainte să moară, în 1931, a jucat un rol esenţial în declanşarea erei moderne a electricităţii. Din laboratoarele şi atelierele sale au ieşit fonograful, transmiţătorul cu cărbune pentru receptorul de telefon şi microfon, lampa incandescentă, un generator renumit pentru eficienţă, primul sistem comercial de iluminat electric şi de generare a electricităţii, o cale ferată electrică experimentală şi elementele-cheie ale aparaturii de filmare, alături de multe alte invenţii.

Copilăria şi adolescenţa

edison-tanarEdison a fost al şaptelea şi ultimul copil – al patrulea care a supravieţuit – al lui Samuel Edison, Jr. şi Nancy Elliot Edison. În copilărie a avut probleme de auz, cel mai probabil produse de tendinţa către mastoidită moştenită din familie. Indiferent de cauză, surzenia lui Edison i-a afectat puternic comportamentul şi cariera, motivându-l pentru multe dintre invenţiile sale.

În 1854, Samuel Edison a devenit paznicul farului şi tâmplarul unităţii militare de la Fort Gratiot, lângă Port Huron, Michigan, unde familia sa trăia într-o casă mare. Alva, după cum era numit inventatorul până la a doua sa căsătorie, a mers la şcoală acolo şi a frecventat cursurile sporadic timp de cinci ani. Era plin de imaginaţie şi foarte curios, însă pentru că multe informaţii se transmiteau oral, iar el avea dificultăţi de auz, se plictisea şi a fost etichetat drept inadaptat. Pentru a compensa, a devenit un cititor avid.

Continuă citirea →

Cine a fost Samuel Colt?

samuel colt revolverColt, Samuel (19.07.1814, Hartford, Connecticut, SUA – 10.01.1862, Hartford). Inventator american.

A lucrat în fabrica de textile a tatălui său înainte de a pleca pe mare în 1830. În timpul unei călătorii în India, a conceput primul revolver, pe care l-a omologat mai târziu (1835-1836). Revolverul său cu şase gloanţe nu a fost însă primit cu entuziasm, iar compania sa din Paterson, New Jersey, a dat faliment în 1842. În 1843 a inventat prima mină navală al cărei explozibil putea fi controlat de la distanţă şi a făcut afaceri cu telegrafia, folosind primul cablu subacvatic.

Militarii s-au declarat satisfăcuţi de performanţele invenţiilor sale, în timpul războiului mexican primind o comandă de 1.000 de pistoale. Colt a redeschis fabrica în 1847. Asistat de Eli Whitney Jr., a progresat în dezvoltarea pieselor interşanjabile şi a liniei de asamblare. Fabrica sa din Hartford a produs revolverele cele mai utilizate în Războiul Civil American şi în colonizarea Vestului, incluzând faimosul Colt 45.

Continuă citirea →

Viaţa lui Alexander Graham Bell

Alexander Graham Bell inventator telefon

Bell, Alexander Graham (3.03.1847, Edinburgh, Scoţia – 2.08.1922, Beinn Bhreagh, insula Cape Breton, Nova Scoţia, Canada). Audiolog american de origine scoţiană, cunoscut în primul rând ca inventatorul telefonului (1876).

Timp de două generaţii, familia sa a fost recunoscută ca o autoritate în dicţie şi în corectarea vorbirii, lucrarea Dicţia standard (Standard Elocutionist) a lui Alexander Melville Bell având aproape 200 de ediţii în limba engleză. Tânărul Bell şi cei doi fraţi ai săi au fost instruiţi să continue profesiunea familiei. Primele sale realizări dedicate persoanelor cu deficienţe de auz şi inventarea telefonului la nici 30 de ani sunt o mărturie a instruirii sale temeinice.

Alexander („Graham” a fost adăugat abia la vârsta de 11 ani) a fost al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell şi ai Elizei Grace Symonds Bell. A învăţat un an la o şcoală privată, doi ani la Liceul Regal din Edinburgh (unde a absolvit la 14 ani) şi a luat parte Ia câteva cursuri la Universitatea din Edinburgh şi la University College din Londra, însă a primit cea mai mare parte a educaţiei în familie şi ca autodidact. Primul său post a fost la şcoala Dl. Skinner din Elgin, Comitatul Moray, unde a predat copiilor muzică şi dicţiune. În 1864 a devenit masterand rezident la Academia Weston House Elgin, unde a realizat primele studii despre sunet. În această direcţie, Bell şi-a început o profesie pe care avea să o continue toată viaţa – cea de profesor-cercetător.

Continuă citirea →

James Watt şi invenţiile sale

James Watt (1736-1819) – inginer şi mecanic britanic. După ce debutează în condiţii dificile la Londra, în atelierul unui constructor de aparate matematice, se stabileşte la Glasgow în 1757, întemeindu-şi propria afacere. La puţin timp după aceasta, primeşte titlul de „fabricant de instrumente matematice pentru Universitate”.

Continuă citirea →

Benjamin Franklin – inventatorul paratrasnetului

Benjamin Franklin nu a fost numai marele om politic care a luptat si a obtinut independenta S.U.A., ci si un fizician vestit pentru experientele sale privind electricitatea atmosferica.

El a efectuat cunoscuta si periculoasa experienta cu zmeul, pe care l-a lansat intr-o zi din vara anului 1752 pe un camp din apropierea Philadelphiei, cand cerul era acoperit de nori negri de furtuna. De capatul sforii de care era tinut zmeul, Franklin a legat o cheie metalica. Din cauza umezirii sforii de catre picaturile de ploaie, aceasta a devenit buna conducatoare de electricitate si in momentul cand, imprudent, Franklin a apropiat un deget de cheie, s-a produs o scanteie electrica, asemanatoare cu aceea care apare cand apropiem degetul de unul din polii incarcati ai unei masini electrostatice, demonstrand astfel ca norii de furtuna sunt incarcati cu sarcini electrice si ca fulgerul este, de fapt, o scanteie electrica mai mare.

Experientele de aceste fel, din cauza tensiunilor electrice foarte mari care apar in norii de furtuna, sunt foarte periculoase. Fizicianul Richmann, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg, mai putin norocos, a fost ucis de un trasnet in timpul unei furtuni insotita de descarcari electrice, in cursul unei experiente demonstrative de captare a sarcinilor electrice din atmosfera, efectuata in anul 1753.

In urma succesului pe care l-a avut experienta sa cu zmeul, lui Franklin i-a venit ideea realizarii unui dispozitiv care, fixat pe cladirile inalte, sa le protejeze impotriva descarcarilor electrice din atmosfera. Acest dispozitiv, numit de el paratrasnet, este alcatuit dintr-o tija metalica verticala, legata la pamant cu un conductor de coborare.

Istoria navelor cu abur

Robert Fulton

Mulţi specialişti cred că Robert Fulton a fost inventatorul navei cu abur. Însă existau deja diferite variante ale unor ambarcaţiuni propulsate de puterea aburului înaintea invenţiei lui Fulton. Meritul acestuia constă în demonstrarea faptului că, un vapor bine construit, se putea realiza cu tehnica disponibilă la acea vreme şi putea fi o modalitate viabilă de transport.

Continuă citirea →

Istoria presei de tipar

Germanul Johannes Gutenberg este considerat în general inventatorul presei de tipar, precum şi al îmbunătăţirilor ce au favorizat dezvoltarea tipografiei: matrici ajustabile şi compartimentate, precum şi folosirea plumbului pentru confecţionarea unor caractere rezistente, identice şi în serie mare. Dar cine a fost Gutenberg? Ce ştim despre el?

Johannes Gutenberg

Johannes Gensfleisch, cunoscut sub numele de Gutenberg, după o mică proprietate la ţară a familiei sale, s-a născut la Mainz, într-o familie    înstărită, care juca un rol de seamă în micul oraş de pe Rin. După o copilărie despre care nu ştim mare lucru, dar despre care putem presupune că a fost relativ lipsită de griji, odată ajuns la vârsta adolescenţei, Gutenberg a trebuit să asiste la confruntările civile din oraşul său natal între vechile familii patriciene şi breslele meşteşugăreşti în ascensiune. Tatăl său, Friele Gensfleisch, a trebuit să plece în exil între anii 1411-1413. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu tânărul Johannes Gutenberg în anul 1428, când a trebuit să se refugieze la Strasbourg. Aici, Gutenberg, a cărui familie fusese implicată la Mainz în emisiunile monetare locale, a intrat în rândurile breslei meşterilor care prelucrau metalele. Câţiva ani mai târziu, probabil prin 1444, în urma morţii fratelui său, Gutenberg s-a întors la Mainz, unde îşi continuă experimentele tehnice, pe care le orientează ferm în direcţia tipăririi unor texte scrise.

De fapt, care erau dificultăţile pe care trebuia să le surmonteze cel care dorea să tipărească scrieri de mai mari dimensiuni? Metodele de imprimare utilizate până la Gutenberg foloseau o matriţă compactă pentru fiecare imprimare; cel mult se ştanţau unele casete distincte pentru textele care însoţeau ilustraţiile gravate. În felul acesta însă, îndreptarea erorilor presupunea refacerea întregii matriţe, iar posibilităţile de adaptare şi refolosire a materialelor erau nule. De aceea Gutenberg a avut ideea de a folosi caractere mobile, reprezentând fiecare câte o literă sau un semn grafic. Culesul textelor nu era dificil în sine, cu atât mai mult cu cât Gutenberg a introdus casetele de litere, fiecare literă având câte un compartiment propriu. Problemele cele mari apăreau la alinierea literelor pe rânduri şi la calcularea lungimii rândurilor, astfel încât acestea să fie aliniate frumos atât la dreapta, cât si la stânga.

Astăzi este imposibil să reconstituim exact ordinea în care Gutenberg a rezolvat toate aceste probleme tehnice. Ceea ce putem doar presupune este că în momentul întoarcerii la Mainz el era destul de avansat în găsirea solutiilor, pentru că doar un an mai târziu, în 1445, el tipăreşte un fragment din Cartea Sibilelor, de fapt o poezie germană din secolul al XIV-lea. Că era doar o încercare este limpede şi după forma încă rudimentară a literelor folosite. Urmează fragmente din gramatica lui Aelius Donatus, apoi un calendar astronomic pe anul 1448, o bulă papală contra otomanilor şi chiar formulare pentru indulgenţe din anul 1454, lucrări de mici dimensiuni, care permit să urmărim ameliorarea treptată a formei literelor şi perfecţionarea tehnicii tipografice. În acest timp, Gutenberg avea însă un mare proiect, menit să impună categoric în ochii contemporanilor superioritatea noii tehnici faţă de mai vechiul meşteşug al copierii manuale a manuscriselor. Este vorba despre editarea Bibliei, cartea fundamentală a Creştinătăţii. Biblia este însă un text de dimensiuni apreciabile, a carui culegere lua timp mult şi cerea mari cantităţi de materiale. Cum resursele finanaciare ale lui Gutenberg nu ajungeau pentru aceasta, în 1448 el a contractat un prim împrumut de 180 de florini renani, garantat de o rudă a sa, Arnoldt Gelthus. Împrumutul s-a dovedit însă neîndestulător. A fost urmat în 1450 şi 1452 de alte două de câte 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului, pe care a trebuit în schimb să-l ia ca asociat în afacerea sa. Sumele erau deja uriaşe, dacă avem în vedere că o proprietate funciară de 150 pogoane lângă Mainz valora în acea vreme circa 400 de florini renani. Banii obţinuţi de la Fust i-au îngăduit lui Gutenberg să-şi ducă proiectul aproape până la capăt. Aproape până la capăt, pentru că atunci când marea operă era aproape gata, în noiembrie 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă şi solicită rambursarea banilor. Cum Gutenberg nu dispunea de banii necesari, este silit să-i cedeze lui Fust partea sa din asociaţia de tipărire a Bibliei. Fust preia întreaga afacere şi ajutat de Peter Schöffer, care fusese calfa lui Gutenberg, duce la bun sfârşit tipărirea Bibliei cu 42 de rânduri, cândva înainte de august 1456.

Gutenberg şi presa de tipar

Biblia cu 42 de rânduri” este cu adevărat o bijuterie a artei tipografice. Ea cuprinde 2 volume de mari dimensiuni (in folio), cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2 500 000 de semne tipografice. Culegerea şi punerea în pagină sunt deosebit de îngrijite, forma literelor elegantă, corectitudinea tipografică desăvârşită, astfel încât ea putea rivaliza din punct de vedere calitativ cu cele mai pretenţioase manuscrise ale vremii. Într-un fel, tocmai această perfecţiune monumentală a fost cea care l-a pierdut pe Gutenberg. Ea a prelungit durata tipăririi şi a mărit costurile, făcând ca un exemplar tipărit să fie aproape la fel de scump ca unul manuscris. În acelaşi timp, desfacerea pe piaţă a celor 200 de exemplare, tipărite unele pe hârtie şi altele pe pergament, şi care costau foarte mult, nu era o operaţiune simplă şi rapidă.

După această experienţă frustrantă, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică. El izbutise să păstreze poansoanele pentru mai vechile tipuri de litere, cu care a tipărit în serviciul lui Konrad Humery, sindic din Mainz şi vechi cunoscut al său, o nouă ediţie a Bibliei (Biblia cu 36 de rânduri realizată în 1458-1460), precum şi un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Balbus de Janua din 1286. În 1462 activitatea sa tipografică a fost întreruptă de cucerirea brutală a Mainz-ului de catre nou-numitul arhiepiscop, Adolf de Nassau. Exilat temporar împreună cu un mare număr de alţi cetăţeni, Gutenberg a primit totuşi permisiunea să se reîntoarcă la Mainz. În 1465 a fost acceptat printre curtenii arhiepiscopului, primind şi o pensie care l-a ferit de griji materiale în ultimii săi ani de viaţă. A murit la 3 februarie 1468 la Mainz.

Procesul din 1455, când Gutenberg a fost deposedat de prima sa tipografie şi de marea sa operă, ”Biblia cu 42 de rânduri”, a însemnat totodată eşecul oricărei încercări de a păstra monopolul noii invenţii. Johannes Fust, ajutat de Peter Schöffer, care i-a devenit şi ginere, a continuat activitatea în vechiul atelier al lui Gutenberg, orientându-se rapid spre scrieri mai mici şi cu utilitate practică indiscutabilă. Arta tipografică s-a răspândit rapid şi în afara Mainz-ului. Mai întâi la Strasbourg în 1458, unde primul tipograf a fost Johann Mentelin, un giuvaergiu care probabil îl cunostea pe Gutenberg din timpul şederii sale în acest oraş. Apoi la Bamberg, unde începând din 1460 a lucrat Albrecht Pfister, care a putut folosi unele dintre vechile litere ale lui Gutenberg. Ocuparea Mainz-ului de către Adolf de Nassau, soldată cu uciderea mai multor sute de cetăţeni şi cu desfiinţarea vechilor libertăţi urbane, a prilejuit exodul multora dintre ucenicii lui Gutenberg şi Schöffer, care au luat cu ei atât cunoştinţele tehnice dobândite la Mainz, cât şi unele dintre materiale, în primul rând poansoane pentru litere. Din acest moment, tehnica tiparului se difuzează cu rapiditate.

Biblia lui Gutenberg

Tipografiile se înfiinţează atât în marile centre universitare, unde exista o cerere masivă şi sigură de carte, cât şi în alte orase, care puteau oferi condiţii favorabile de producţie şi oportunităţi de desfacere a mărfii. Amintim acum, fără pretenţia de a da o listă completă, oraşe precum Köln (1466), Basel (1467), Augsburg (1468), Veneţia (1469), Paris, Nürnberg şi Utrecht (toate în 1470), Milano, Napoli şi Florenţa (1471), Lyon, Valencia şi Buda (1473), Cracovia şi Bruges (1474), Lübeck (1475), Londra (1480), Stockholm (1483) etc. În 1480 funcţionau deja ateliere tipografice în mai mult de 100 oraşe, şi fenomenul continua să se răspândească.

În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 şi Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sunt de format in 4, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sunt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşug Dimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – 2 ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon şi un alt Tetraevanghel slavo-român. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcând din Braşov, un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume.

La Moscova tiparul ajunge abia în 1553, după ce în 1539 fusese instalată prima tipografie dincolo de Atlantic, în Mexic. Tiparul era pe cale să cucerească lumea, deşi întinse teritorii, îndeosebi cele rămase în afara creştinătăţii, îi rămâneau încă străine.  Dacă este să facem un prim bilanţ, până la sfârşitul secolului al XV-lea s-au tipărit circa 40 000 de titluri, de obicei în ediţii de câte 200-300 de exemplare. Majoritatea cărţilor aveau subiecte religioase părţi ale Bibliei, lucrări de cult, comentarii teologice sau vieţi ale sfinţilor, dar alături de acestea se impun şi ediţii ale anticilor, lucrări literare, opere juridice, descrieri geografice, calendare etc. Dintre cărţile tipărite înainte de 1500 şi cunoscute în mod obişnuit sub numele de “incunabule”, 40% au fost editate în Italia, 30% în Germania, 15% în Franta şi doar 15% în restul Europei.

După 1500 progresul a continuat. Procedurile tehnice s-au perfecţionat, ajungându-se totodată la o adâncire a diviziunii muncii, prin desprinderea unor activităţi, cum ar fi producerea hârtiei şi turnarea literelor. Totodată, Reforma religioasă a mărit piaţa pentru cartea religioasă, iar tiparul a fost un factor decisiv în difuzarea ideilor reformatoare. S-a afirmat chiar că recursul la răspândirea prin intermediul tiparului a ideilor sale l-a ferit pe Luther de soarta care-l lovise un secol mai devreme pe Jan Hus. Inventarea tiparului cu caractere mobile a îngăduit scăderea considerabilă a costurilor producerii textelor scrise. A permis totodată o standardizare superioară a acestor texte, care în faza copierii manuscrise cunoşteau însemnate variaţii în funcţie de copist. În felul acesta a fost asigurată victoria scrisului asupra oralităţii, mai întâi la oraşe, apoi, din secolele XVIII-XIX, şi în lumea satelor.

Într-o carte celebră, Marshall McLuhan a considerat că inventarea tiparului a determinat intrarea omenirii în ceea ce el a numit „galaxia Gutenberg”. Scrierea standardizată îngăduia diseminarea rapidă a cunoştinţelor şi totodată modela mintea umană, îndreptând-o pe calea abstracţiunii şi generalizării, adică pe calea dezvoltării gândirii ştiinţifice moderne. Capacitatea de acţiune a oamenilor asupra mediului era astfel potenţată exponenţial, cu toate avantajele şi riscurile ce decurg din aceasta. Iar textul tipărit, sub forma de carte sau în diverse alte ipostaze, a devenit tovarăşul nostru de viaţă, de care nu putem concepe să ne lipsim nici măcar astăzi, în perioada de afirmare a mijloacelor de comunicare audio-vizuale.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004