Arhive etichetă: scoala

De ce nu-i plăcea lui Jung la școală

jungÎn 1884, când Carl Gustav Jung avea nouă ani, firea lui solitară nu atrăgea prea multe simpatii. Albert Oeri, colegul lui de clasă, îşi amintea de el la această vârstă ca de un “mic monstru nesocial”, care ieşea din cochilia lui numai ca să facă necazuri colegilor.

La şcoala din satul Klein-Huningen, învăţătorul recurgea la un sistem draconic pentru a-i învăţa pe copii alfabetul. Avea un bici format din trei nuiele de salcie împletite la un loc ca o cosiţă pe care-l ţinea într-o mână, în timp ce scria cu cretă pe tablă A. Pe bancă şedeau la un loc opt băieţi, iar când pronunţa “acesta este un A”, lovea cu biciul dintr-o dată spinările tuturor celor opt, vârându-le astfel foarte eficient învăţătura în cap. Nu e deci de mirare că Jung a avut crize de leşin ori de câte ori era trimis la şcoală!

Continuă citirea →

O școală nefastă

surorile bronteCea dintâi ieșire a copiilor Bronte în lume s-a produs sub o zodie fără noroc. După  mulți ani, Charlotte avea să scrie, cu o durere la fel de ascuțită ca atunci când lucrurile s-au petrecut, despre lunile nefaste ale șederii surorilor ei la școala de la Cowan Bridge. În Jane Eyre, paginile cele mai întunecate, scrise cu o mânie reprimată de una dintre supraviețuitoare, sunt închinate descrierii sordidului lăcaș condus de referendul pastor Carus Wilson și în care și-au lăsat viața sau sănătatea atâtea ființe omenești.

Așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin întunecate păduri, pensionul îngloba 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare. Dar înfățișarea n-ar fi avut totuși prea mare importanță, dacă ne gândim că totul era pus în acel mediu de educație puritană în slujba îmblânzirii orgoliului presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț și-n orice clipă să știe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință.

Continuă citirea →

Nu știe ce zice !

scoalaUn copil de la clasa pregătitoare, după prima zi de școală, încântat de ce văzuse, o întrebă pe mama lui:

– Mami, pot să vin și mâine la școală?

Auzindu-l, fetița mea, Teo, a comentat:

– El nu știe ce zice ! Urmează încă patru ani de școală primară, patru ani de gimnaziu, patru la liceu, cinci la facultate, și, Doamne ferește, să se facă profesor !!! 🙂

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (ultima parte)

elev stresatAtmosfera cazonă

Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică“ era alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi care, notându-te cu „bine“, „suficient“ sau „insuficient“, nu făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai „exigenţelor“.

Dar tocmai această lipsă de căldură umană, această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de verificare a celor învăţate; însă în opt ani niciun profesor nu ne-a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care tânjeşte în sinea lui orice tânăr.

Cazarmă şcolară Continuă citirea →

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (prima parte)

copil scoalaÎn lucrarea memorialistică „Lumea de ieri”, Stefan Zweig, scritor şi publicist austriac celebru pentru povestirile, eseurile şi biografiile sale, prezintă în culori sumbre şcoala din Viena de la sfârşitul sec. XIX, amintindu-şi că „întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin”.

Mult prea mult

Din considerente de natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă copii „şcoliţi“; li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi profesori care-i învăţau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea era ambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui titlul de doctor.

Drumul până la universitate era însă destul de lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca şi latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi.

Continuă citirea →

Mark Twain. Pedepsit în prima zi de şcoală

Twain Mark

„Am început să merg la şcoală când aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal, în Missouri nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săptămână pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scânduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal.

Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scânduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întâmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunându-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a poruncit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potrivită cu mai mult discernământ decât oricare altul.

Continuă citirea →

Închisoarea de la pension

profesor

Povesteşte Al. Tzigara Samurcaş: “Feeria vieţii libere a luat sfârşit când a trebuit să apuc drumul şcolii. La internatul Schewitz,  un pedagog ne conduse în clasa cuvenită; o sală încăpătoare, cu tavan jos, prost luminată şi cu zăbrele de fier la ferestre. Impresia de închisoare ce de la început îmi făcu urmărindu-mă, m-am hotărât să evadez cât de curând […]

Nevoia însă mă sili să mă obişnuiesc cu noua viaţă de cazarmă: sculare la 6 dimineaţa, spălare pe înghesuială la chiuveta fără apă curentă, căutarea încălţămintelor în mormanul de ghete aruncate toate la un loc; descinderea în clasa rău aerisită, luminată cu lămpi de ulei şi încălzită cu sobe de tuci. Aşa-zisele ore de meditaţie, în care mai mult se somnola, durau până la servirea cafelei cu lapte însoţită de o bună pituşcă rumenită. La dejun şi seara tot coltucul de pâine braşovenească, un amestec cu cartofi, servea de bază, căci mâncările din cauza mirosului de seu erau, uneori, respingătoare. După mese aveam recreaţii, care pe vreme bună erau plăcute în curte, altfel ne întorceam în aceleaşi săli rău mirositoare care de-abia le părăsisem.

Timpul dintre mese era consacrat cursurilor, dându-se precădere limbei franceze, care într-adevăr se învăţa mai bine ca în orice altă şcoală din ţară. Şi în timpul recreaţiilor vorbirea în franţuzeşte era obligatorie, recalcitranţii fiind pedepsiţi. Rolul profesorilor părea, de altfel, a fi mai mult să pedepsească pe cel cu lecţiile nepregătite, decât să-i lămurească asupra conţinutului unor cărţi destul de rudimentare.

Continuă citirea →

Cum scriau elevii în urmă cu mii de ani

Mesopotamia antica elevi la scoala

Suntem pe la începutul mileniului al II-lea î.Hr. În piaţa din centrul oraşului Mari din Mesopotamia se înalţă unul dintre acele temple mari cărora ei le spuneau Ziggurat şi care îşi avântă în sus cele şapte etaje suprapuse şi retrase mult faţă de celelalte; întregul ansamblu se aseamănă mult cu o piramidă în trepte. O scară principală urcă până la platforma superioară pe care este clădită capela din care „zeul patron îşi păzeşte oraşul” cu aceeaşi grijă cu care, în locuinţele bogate aşezate în jurul templului, preoţii „păzesc”, la rândul lor, bunurile şi comorile „zeului”.

În faţa Zigguratului se află palatul de reşedinţă al guvernatorului local. Palatul e clădit pe o movilă artificială pentru a putea fi mai uşor apărat în cazul unei revolte a populaţiei subjugate sau al unui atac inamic. Pe o scară fortificată, ornată cu basoreliefuri şi inscripţii, se putea ajunge până în sala de audienţe care era accesibilă publicului; urmau în continuare apartamentele private ale guvernatorului, cazărmile gărzilor, locuinţele curtenilor, arsenalele, magaziile şi trezoreria oraşului. Încolo, de jur împrejur cât poţi cuprinde cu ochii, nu vedeai decât căsuţe şi bordeie clădite din cărămizi nearse, îngrămădite una în alta de-a lungul străzilor înguste şi al canalelor care traversau oraşul.

„Casa tăbliţelor“, adică şcoala, este aşezată chiar lângă templu. Să intrăm; ea nu are decât două încăperi în care sunt înşirate mai multe rânduri de bănci făcute din cărămizi nearse pe care stau aşezaţi doi până la patru elevi. În prima cameră, şezând pe un fel de fotoliu din cărămidă şi sprijinindu-şi picioarele pe un piedestal, ummia, adică profesorul, controlează tăbliţa unui şcolar; rezemat de un perete şi plictisit că încă nu i s-a dat nimic „de lucru”, stă „responsabilul cu biciul”.

Continuă citirea →

Şcoala în vremea lui Shelley

Percy Bysshe Shelley

Anii de şcoală, tinereţea întemniţată între zidurile de piatră cenuşie au lăsat poetului englez Percy Bysshe Shelley (1792-1822) prea puţine amintiri frumoase. Minunatele zile în care bătrânul preot Edwards, parohul din Warnham, îl învăţa buchile, răsfoind, sub ochii larg deschişi ai copilului, cărţi de poveşti şi jurnale din lungile călătorii spre mările sudului, apuseseră demult. Aşa cum apuseseră şi zilele în care, împreună cu dascălul lui, străbăteau câmpiile presărate cu morminte ciudate ale vechilor celţi, neclintite de mii de ani.

Colegiul Eton îşi strivea elevii sub autoritatea gravă a tradiţiei sale. Noul director, doctorul Keate, se credea dator să şteargă urmările unei pedagogii prea liberale, pe care înaintaşul său, doctorul Goodall, o aplicase în colegiu. Lecţiile trebuiau învăţate pe dinafară. Nimeni nu avea voie să pună niciun fel de întrebări. „Să nu aud că vreţi să întrebaţi ceea ce profesorii voştri nu socotesc cu cale să vă spună”, îi ameninţa directorul. Lecţiile erau riguros controlate. „Excesul de intelectualitate” era socotit primejdios.

Continuă citirea →

Mai este şcoala un loc sigur?

violenta in scoala

Şcoala este o instituţie socială, un loc în care grupuri de elevi din medii sociale diferite şi largi se întâlnesc. Atât cultura socială dominantă, cât şi contextul politic şi economic cărora le aparţine şcoala influenţează şi îşi lasă amprenta asupra vieţii de relaţie şi schimburilor între cei care funcţionează în mediul şcolar. Şcoala nu mai este un spaţiu închis, o enclavă a societăţii, ea preia tensiunile şi problemele acesteia, conflictele şi dilemele ei. Ca atare, când vorbim despre şcoală, nu putem blama în niciun fel profesorii pentru problemele care pun în centrul lor şcoala.

Continuă citirea →

Lui Titu Maiorescu nu-i plăcea la şcoală!

„M-am tulburat tare – afirma tatăl lui Titu Maiorescu, Ioan,  într-o scrisoare către George Bariţiu, din 30 sept. 1850 – aflând din scrisoarea nevestei mele că copilul meu ar începe să fie nesupus, neascultător şi că nu învaţă nimic. Când mă gândesc că copilul meu, când mergea pe şapte ani […] ştia declina şi conjuga latineşte şi în 1848 avea şi începuturi bunicele de gramatică germană, iar astăzi e mai pe jos, ştie mai puţin, mi se rupe inima şi mă tulbur cu totul. Cu nimic nu m-ai putea îndatora atât de mult decât cu o cercetare de-aproape, cu o examinare a copilului meu, ca să vezi ce este cu el.

Continuă citirea →

Evoluţia învăţământului în Basarabia între 1812-1914

Până în secolul al XIX‐lea, în Principatele Române viața culturală s‐a desfăşurat în jurul locaşurilor de cult, unde copiii boierilor şi ai țăranilor înstăriți învățau să citească, să scrie şi să socotească, studiau diverse discipline din domeniul religiei, deprindeau regulile comportamentului în societate etc. Multe biserici şi mănăstiri au fost importante centre de promovare a culturii religioase şi laice, sprijinind activitatea unor instituții de învățământ elementar. Astfel, la Chişinău, în anul 1800, funcționau trei şcoli. Alte instituții de învățământ existau în târgurile Akkerman, Hotin, Orhei, Chilia, Soroca, dar şi în satele Basarabiei. De la mijlocul secolului al XVIII-lea s‐a remarcat şi grija domniei față de promovarea învățământului public. Potrivit hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica de la 1766, din cele 23 de şcoli „domneşti”, cinci au fost întemeiate în regiunea dintre Prut şi Nistru, în ținuturile Greceni, Lăpuşna, Chişinău, Orhei şi Soroca.

Continuă citirea →

Educaţia în Roma Antică

Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.

Continuă citirea →

Panait Istrati, de două ori repetent!

„Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. Crescut până la şapte ani între unchii Anghel şi Dumitru, la Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină, între pereţii ostili ai unei şcoli, mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită.

Pe vremea mea, profesorul de şcoală primară îşi ducea elevii de la clasa întâia până la a patra, lăsând în seama profesorului următor pe cei căzuţi la examenul de sfârşit de an. Dat la şcoală la şapte ani, avui nenorocul să încap pe mâinile unui bărbat care ne snopea în bătăi, pe degeaba. Urmarea: jumătate din clasă fugea de la şcoală. Ne duceam în baltă, sau iarna ne jucam cu săniuţa. Din anul întâi n-am mers la şcoală decât vreo trei luni şi, natural, am rămas repetent.

Continuă citirea →

Şcoala – trecut şi prezent

Un prieten mi-a atras atenţia asupra unei imagini care ilustrează foarte bine schimbările intervenite în modul în care este percepută şcoala astăzi şi cum au evoluat în timp relaţiile dintre elevi, părinţi şi profesori.