Copilăria lui Petru cel Mare (V)

Petru cel mare tarul rusieiÎntre lecții și joacă în Kremlin și la Kolomenskoe, viața lui Petru s-a desfășurat fără mari evenimente în timpul celor șase ani de domnie ai lui Fiodor (1676-1682).

Fiodor semăna foarte mult cu tatăl său – cu un temperament blajin, indulgent și relativ inteligent, educat de marii cărturari ai vremii. Din păcate, boala sa, asemănătoare scorbutului, îl obliga deseori să conducă Rusia întins pe pat. Chiar și așa, Fiodor a reușit să înfăptuiască o mare reformă: abolirea sistemului medieval al întâietății, care era o povară zdrobitoare pe umerii administrației publice, prevăzând ca nobilii să accepte numai funcții de stat și de conducere militară în acord cu rangul lor. Și, ca să-și dovedească rangul, fiecare boier păstra cu religiozitate arhiva familiei. Aveau loc certuri nesfârșite și devenise imposibil să plasezi oameni capabili în poziții-cheie, deoarece alții, invocându-și rangurile mai înalte, ar fi refuzat să le fie subalterni. Acest sistem promovase incompetența, și, în secolul al XVII-lea, ca să poată organiza o campanie militară, țarul a fost nevoit să-l suspende temporar și să declare că, în timpul războiului, comanda va fi acordată „fără a se ține cont de întâietate“.

Fiodor voia însă ca aceste excepții temporare să devină permanente. A numit o comisie care să recomande abolirea permanentă a întâietății; apoi a convocat un consiliu special, de boieri și clerici, pe lângă care a stăruit să aprobe abolirea pentru binele statului. Patriarhul l-a susținut cu entuziasm. Boierii însă, suspicioși și deloc dornici să renunțe la prerogativele lor sacre, conferite de rang, au aprobat plini de resentimente.

Fiodor a poruncit ca toate documentele de familie, catastifele oficiale și oricare acte referitoare la întâietate și rang să fie predate. Sub ochii țarului, ai patriarhului și ai consiliului, acestea au fost strânse, puse în teancuri și transportate într-o curte interioară din Kremlin, unde au fost aruncate în foc. Fiodor a decretat că, din acel moment, funcțiile și puterea vor fi distribuite doar pe baza meritelor personale, și nu prin naștere, un principiu din care, ulterior, Petru a constituit fundamentul administrației sale militare și civile. (Ca o ironie, mulți boieri, văzând cum li se transformă în fum privilegii istorice, l-au blestemat pe Fiodor și familia Miloslavski, și se gândeau la tânărul Petru ca la un potențial salvator al vechilor tradiții.)

Deși fusese de două ori căsătorit în scurta lui viață, Fiodor a murit fără să lase un moștenitor. Prima lui soție murise la naștere, urmată în câteva zile de fiul ei nou-născut. Moartea acelui copil și declinul sănătății lui Fiodor au sporit îngrijorările familiei Miloslavski, care s-au rugat de Fiodor să se recăsătorească. El a acceptat, în ciuda avertismentelor date de medici, care spuneau că exercitarea datoriilor matrimoniale l-ar ucide, pentru că se îndrăgostise de o frumoasă fată, spirituală, și care avea paisprezece ani. Marfa Apraksina nu era pe placul familiei Miloslavski; fiind fina lui Matveev, ea a cerut, ca o condiție pentru acceptarea căsătoriei, ca omul de stat aflat la închisoare să fie grațiat, iar averea să-i fie retrocedată. Fiodor a acceptat, dar, înainte ca nașul să poată ajunge la Moscova, să felicite personal mireasa, țarul a murit, la doar două luni și jumătate după nuntă.

De la urcarea pe tron a lui Mihail Romanov, în 1613, toți țarii fuseseră succedați la tron de cel mai vârstnic dintre fiii supraviețuitori; Mihail fusese urmat de fiul său, Aleksei, și Aleksei, la rândul lui, de cel mai vârstnic fiu supraviețuitor, Fiodor. În fiecare dintre aceste cazuri, țarul, înainte de a muri, își prezentase formal fiul și îl desemnase oficial moștenitor al tronului. Dar Fiodor a murit fără să lase vreun fiu și fără să desemneze un moștenitor.

Cei doi candidați erau fratele de șaisprezece ani, Ivan, și fratele vitreg de zece ani, Petru. În mod normal, Ivan, care era și mai mare cu șase ani decât Petru, și mai era și fiul primei soții a lui Aleksei, ar fi trebuit să fie o alegere de necontestat. Numai că Ivan era aproape orb, schilod, și vorbea cu dificultate, în timp ce Petru, vioi, plesnind de sănătate, era mare pentru vârsta lui. Mai mult decât atât, boierii știau că, oricare dintre băieți ar fi venit la tron, puterea ar fi fost, în realitate, în mâinile unei regențe. Până la momentul acela, majoritatea boierilor aveau relații antagonice cu Ivan Miloslavski, și îl preferau pe Matveev, care, în umbra regenței țarinei Natalia, ar fi preluat puterea, dacă Petru ar fi devenit țar.

Decizia a venit imediat după ce boierii și-au luat rămas-bun de la țarul Fiodor. Unul câte unul, ei trecuseră pe lângă patul unde era depus răposatul țar, oprindu- se să-i sărute mâna albă și rece. Apoi, patriarhul Ioachim și episcopii au intrat în camera aglomerată, și Ioachim a pus întrebarea formală: „Care dintre cei doi prinți va fi țar?“

Au urmat apoi argumente. Unele, susținute de membrii familiei Miloslavski, pretindeau că Ivan e mai îndreptățit să fie țar; alții spuneau că nu e nici practic, și ar fi o nebunie să conduci Rusia de pe patul de boală. Dezbaterile se înfierbântaseră, dar, deodată, s-a făcut auzit din mulțime un strigăt: „Să lăsăm poporul să decidă!“

Teoretic, „poporul“ însemna ca țarul să fie ales de Zemski Sobor, o adunare pământeană, compusă din nobili, negustori și orășeni, adunați din toate colțurile statului moscovit. Era tot o adunare pământeană și cea care, în 1613, îl convinsese pe primul Romanov, Mihail, care avea șaisprezece ani, să accepte tronul, și care ratificase succesiunea lui Aleksei. Dar o asemenea adunare nu putea fi strânsă decât în câteva săptămâni. Așa că, în momentul acela, „poporul“ însemna mulțimea moscovită care se înghesuise sub ferestrele palatului. Clopotele din clopotnița lui Ivan cel Mare au sunat, și patriarhul, urmat de episcopi și de boieri, au ieșit în portic, în vârful Pridvorului Frumos, care dădea în Piața Catedralelor. Aruncându-și privirile peste mulțime, patriarhul a strigat: „Țarul Fiodor Alekseevici, binecuvântată fie-i memoria, e mort. El nu lasă alți moștenitori în afara fraților săi, țareviciul Ivan Alekseevici și țareviciul Petru Alekseevici. Cui, dintre cei doi, îi dați conducerea?“ Se auzeau strigăte puternice de „Petru Alekseevici“ și câteva voci care strigau „Ivan Alekseevici“, dar strigătele celor care îl susțineau pe Petru au devenit mai puternice, acoperindu-le pe celelalte. Patriarhul a mulțumit și a binecuvântat mulțimea. Alegerea fusese făcută.

Înăuntru, proaspăt-alesul suveran, în vârstă de zece ani, aștepta. Părul lui scurt și creț îi încadra fața rotundă, arsă de soare, cu ochii mari, negri, cu buzele pline și cu un neg pe obrazul drept. El a roșit, conștient de importanța evenimentului, atunci când patriarhul s-a apropiat de el și a început să-i vorbească. Slujitorul bisericii a anunțat formal moartea țarului, alegerea sa, și apoi a încheiat: „În numele întregului popor de credință ortodoxă, te implor să fii țarul nostru.“ Petru, la început, a refuzat, motivând că e prea tânăr și spunând că fratele său e mai potrivit să conducă. Patriarhul a insistat: „Stăpâne, nu ne refuza cererea.“ Petru a tăcut și s-a îmbujorat mai tare. Au trecut așa minute lungi. Treptat, oamenii aflați în cameră au înțeles că tăcerea lui Petru însemna că acceptase.


sursa: Robert K. Massie,  Petru cel Mare. Viața și lumea lui,  Traducere din limba engleză și note de Claudia Roxana Olteanu, Editura  ALL, 2015

 

Un răspuns

  1. Imi place .FFF Interesant !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: