Copilăria lui Stephen Hawking (I)

stephen hawking copilPovestește Stephen Hawking: „M-am născut la 8 ianuarie 1942, la exact trei sute de ani de la moartea lui Galilei. Totuşi, estimez că în aceeaşi zi s-au mai născut încă două sute de mii de copii. Nu ştiu dacă vreunul dintre aceştia s-a ocupat mai târziu de astronomie.

Deşi părinţii mei locuiau la Londra, eu m-am născut la Oxford. A fost să fie aşa, deoarece la Oxford era bine să te naşti în timpul celui de-al doilea război mondial: nemţii obţinuseră o înţelegere conform căreia, dacă nu vor bombarda oraşele Oxford şi Cambridge, englezii nu vor bombarda Heidelbergul şi Gottingenul. Păcat că modul acesta civilizat de înţelegere nu a putut fi extins la mai multe oraşe.

Tatăl meu era din Yorkshire. Bunicul lui – străbunicul meu – a fost un fermier bogat. El a cumpărat însă prea multe ferme şi, pe vremea crizei agriculturii de la începutul acestui secol, a dat faliment. Evenimentul i-a lăsat pe părinţii tatălui meu într-o situaţie dificilă, dar ei au reuşit să-şi trimită fiul la Oxford, unde a studiat medicina. După studii, tata s-a ocupat cu cercetarea în domeniul medicinei tropicale şi a plecat în 1937 în Africa de Est. Atunci când a început războiul, el a întreprins o călătorie de-a latul Africii, pentru a lua un vapor spre Anglia, unde s-a înscris voluntar în armată. I s-a spus însă că este mai valoros pentru cercetarea medicală.

Mama s-a născut la Glasgow, în Scoția, fiind a doua în familia unui doctor cu şapte copii. Familia ei s-a mutat în sud, la Devon, când mama avea doisprezece ani. Ca şi familiei tatălui meu, nici lor nu le mergea prea bine. Totuşi, ei au reuşit să o trimită pe mama la Oxford. După studiile de la Oxford, ea a avut mai multe ocupaţii, dintre care aceea de inspector al impozitelor, care nu i-a plăcut. A părăsit acest serviciu ca să devină secretară. Aşa l-a întâlnit pe tata în primii ani ai războiului.

Locuiam în Highgate, în nordul Londrei. Sora mea Mary s-a născut la optsprezece luni după mine. Mi s-a spus că n-am primit cu bucurie venirea ei pe lume. În tot timpul copilăriei a existat între noi o încordare, alimentată de mica diferenţă de vârstă. Totuşi, mai târziu, în viaţa adultă, tensiunea a dispărut, iar noi am apucat pe căi diferite. Ea a devenit medic, ceea ce i-a plăcut tatei. Sora mea mai mică, Philippa, s-a născut când eu aveam cinci ani şi când eram capabil să înţeleg ce se întâmplă. Îmi amintesc cum aşteptam să vină pe lume, astfel încât să fim trei copii la joacă. Ea era o fetiţă foarte sensibilă şi cu un caracter deschis. I-am respectat totdeauna judecăţile şi părerile. Fratele meu Edward s-a născut mult mai târziu, când eu aveam paisprezece ani, astfel că de-abia a pătruns în copilăria mea. Era foarte diferit de ceilalţi trei copii, fiind departe de cariera academică sau intelectuală. Asta a fost, probabil, bine pentru noi. Era un copil dificil, dar nu puteai să nu-l iubeşti.

Cea mai timpurie amintire a mea datează de la creşa de la Casa Byron din Highgate, când plângeam ca ieşit din minţi. În jurul meu, toţi copiii se jucau cu ceea ce mi se părea că sunt nişte jucării minunate. Doream să mă joc cu ei, dar aveam doi ani şi jumătate şi era pentru prima dată când fusesem lăsat cu oameni pe care nu-i cunoşteam. Cred că părinţii au rămas surprinşi de reacţia mea, deoarece eram primul lor copil şi ei citiseră în manualele de dezvoltare infantilă că relaţiile sociale ale copiilor încep de la doi ani. Aşa că m-au luat acasă după dimineaţa aceea îngrozitoare şi nu m-au mai trimis la Casa Byron decât după un an şi jumătate.

Pe atunci, în timpul războiului şi imediat după acesta, Highgate era o zonă în care trăia un număr de oameni din mediul ştiinţific şi academic. Într-o altă ţară, aceştia ar fi fost consideraţi intelectuali, dar englezii nu au admis niciodată că ar fi avut vreun fel de intelectuali.

Toţi părinţii işi trimiteau copiii la şcoala de la Casa Byron, foarte progresistă pentru acea vreme. Îmi amintesc cum mă plângeam părinţilor că nu mă învaţă nimic. Dar ei nu aveau încredere în ceea ce era pe atunci metoda acceptată de a-i turna cuiva ştiinţa în cap. În locul ei, se presupunea că trebuie să înveți să citeşti fără ca măcar să-ţi dai seama că eşti învăţat să o faci. În cele din urmă, am învăţat totuşi să citesc, dar nu înaintea frumoasei vârste de opt ani. Sora mea, Philippa, a fost învăţată să citească prin metode mai convenţionale şi citea de la patru ani. Dar atunci ea era în mod clar mai isteaţă decât mine.

Locuiam într-o casă victoriană înaltă şi îngustă, pe care părinţii mei au cumpărat-o foarte ieftin în timpul războiului, când toţi credeau că Londra va fi făcută una cu pământul de bombe. De fapt, o rachetă V2 a căzut la câteva case de a noastră. Eram plecat cu mama şi sora, dar tata era acasă. Din fericire, n-a fost rănit, iar casa n-a fost serios avariată. Ani de zile după aceea s-a mai păstrat o groapă mai jos pe stradă, unde mă jucam de obicei cu prietenul meu, Howard, care locuia trei case mai sus. Howard era pentru mine o revelaţie, deoarece părinţii lui nu erau intelectuali, ca toţi părinţii celorlalţi copii pe care îi cunoşteam. El mergea la şcoala comunală, nu la Casa Byron, şi ştia o groază de lucruri despre fotbal şi box, sporturi pe care părinţilor mei nici nu le trecea prin cap să le urmărească.

O altă amintire timpurie este primirea primului tren de jucărie. În timpul războiului nu se fabricau jucării, cel puţin nu pentru piaţa internă. Eu eram însă pasionat de modelele de trenuri. Tata a încercat să-mi construiască un tren de lemn, dar acesta nu mă satisfăcea, deoarece eu voiam unul care să meargă singur. Aşa că tatăl meu a găsit un tren cu arc, de ocazie, l-a reparat cu ciocanul de lipit şi mi l-a dăruit de Crăciun, când aveam patru ani. Trenul nu mergea însă prea bine. Imediat după război, tatăl meu a călătorit în America, iar când s-a întors de acolo cu nava Queen Mary, i-a adus mamei ciorapi de nylon, care nu se găseau pe atunci în Marea Britanie. Surorii mele, Mary, i-a adus o păpuşă care închidea ochii când o culcai. Iar mie mi-a adus un tren american, completat de un curăţitor de linie şi de o linie în formă de opt. Îmi aduc bine aminte şi acum emoţia cu care am deschis cutia.

Trenurile cu arc erau bune, dar ceea ce doream eu cu adevărat era un tren electric. Obişnuiam să petrec ore întregi privind un model de trenuleţ la un club din Crouch End, de lângă Highgate. Visam la un tren electric. În sfârşit, odată, pe când amândoi părinţii erau plecaţi, m-am folosit de ocazie ca să scot de la banca oficiului poştal toată suma modestă de bani primită de la diverse persoane cu ocazii speciale, cum ar fi de pildă botezul. Am folosit banii ca să cumpăr un trenuleţ electric, dar, spre dezamăgirea mea, acesta nu mergea bine. Astăzi ştim bine care sunt drepturile cumpărătorului. Ar fi trebuit să restitui trenuleţul şi să cer magazinului sau producătorului să mi-l înlocuiască, dar pe atunci prevala atitudinea că a cumpăra ceva este un privilegiu şi că în cazul în care ceva nu merge este ghinionul tău. Aşa că am plătit pentru reparaţii, dar trenuleţul nu a mers prea bine niciodată.

Mai târziu, după vârsta de treisprezece ani, am construit aeromodele şi navomodele. N-am fost niciodată foarte îndemânatic, dar lucram împreună cu prietenul meu de la şcoală, John McClenahan, care se descurca mult mai bine şi al cărui tată avea un atelier acasă. Ţelul meu a fost totdeauna să construiesc modele care să funcţioneze şi pe care să le dirijez. Nu mă interesa cum arată. Cred că era vorba de aceeaşi pasiune care m-a împins să inventez împreună cu un alt prieten, Roger Ferneyhough, o serie de jocuri foarte complicate. Era un joc cu fabrici, cu unităţi diferit colorate, cu drumuri şi căi ferate pe care erau transportate produsele şi cu o bursă de valori. Mai era şi un joc de-a războiul, desfăşurat pe o planşetă cu patru mii de pătrăţele, şi chiar un joc feudal în care fiecare jucător reprezenta o întreagă dinastie, cu arborele genealogic al familiei. Cred că aceste jocuri, la fel ca şi trenuleţele, vaporaşele şi avioanele, veneau din nevoia de a şti cum funcţionează lucrurile şi cum trebuie dirijate. De când mi-am început teza de doctorat, această nevoie mi-a fost împlinită de cercetarea cosmologică. Dacă ştii cum funcţionează universul, îl controlezi într-un fel.”

Partea a doua AICI


sursa: Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri, trad.: Gheorghe Stratan, Humanitas, București, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: