Arhive etichetă: romane

Jocurile – Punctul de maxim interes al vieții romane

spartacus-gods-of-the-arena„Cei care au cucerit lumea”, scrie Juvenal, „acum au doar două scopuri – pâinea și circul.” „Arta conversației a murit”, proclama Seneca. „Nu poate vorbi nimeni decât despre cursele de care?” Ludi sau „jocurile” deveniseră punctul de maxim interes al vieții romane.

La început, au fost organizate patru săptămâni pe an în lunile aprilie, iulie, septembrie și noiembrie, dar popularitatea acestora crescuse într-atât încât la Circus Maximus și Colosseum era aproape în fiecare zi o manifestare. La primele jocuri din 264 î.Hr., șase sclavi se luptaseră până la moarte. Patru secole mai târziu, împăratul Traian a organizat jocuri în care au fost uciși 10.000 de oameni și 11.000 de animale.

Gladiatorii profesioniști se luptau în arenă până la moarte. Mergând în marș prin Poarta Vieții, intrau în arenă și se adresau împăraților care stăteau pe un podium cu salutul tradițional: AVE CAESAR! MORITURI SALUTAMUS! (Ave Caesar! Noi, cei care vom muri, te salutăm!). Retiarii agili, care aveau plasă și trident, stăteau față în față cu secutores înarmați cu sabie și scut. Câteodată se luptau cu sclavii sau barbarii din țările exotice. Cadavrele învinșilor erau târâte cu cârlige de carne prin Poarta Morții. Dacă un gladiator era rănit, împăratul sau celălalt organizator al jocurilor ridica un deget (acest lucru însemnând că respectivul era cruțat) sau îl lăsa în jos (gladiatorul urma să fie ucis).

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (I) Copilăria şi adolescenţa

dostoievskiDostoievski, Feodor (Mihailovici) (11.11/30.10.1821, stil vechi, Moscova, Rusia – 9.02/28.01.1881, stil vechi, Sankt Petersburg). Romancier rus şi scriitor de proză scurtă a cărui investigaţie psihologică în cele mai întunecate profunzimi ale afecţiunilor umane, împreună cu momentele sale de iluminare de neegalat au avut o influenţă uriaşă asupra ficţiunii sec. XX.

Dostoievski este considerat, de obicei, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii. Modernismul literar, existenţialismul şi diversele şcoli de psihologie, teologie şi critică literară au fost profund influenţate de ideile sale. Adesea, lucrările lui sunt considerate profetice, deoarece a prezis cu exactitate modul în care revoluţionarii din Rusia s-ar comporta dacă ar ajunge la putere. În timpul său a fost renumit şi pentru activitatea de jurnalist.

Lucrări majore şi caracteristici

Dostoievski este cunoscut cel mai bine pentru microromanul Însemnări din subterană şi datorită celor patru mari romane, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Fiecare dintre aceste lucrări este renumită pentru profunzimea psihologică şi, pe bună dreptate, Dostoievski este unanim privit drept unul dintre cei mai mari psihologi din istoria literaturii. S-a specializat în analiza stărilor patologice care conduc la nebunie, crimă şi suicid şi în explorarea umilinţei, autodistrugerii, dominaţiei tiranice şi furiei criminale. De asemenea, aceste lucrări majore sunt recunoscute drept mari „romane de idei” care tratează atemporalitatea şi problemele legate de timp din filozofie şi politică. Psihologia şi filozofia sunt strâns legate de portretele de intelectuali realizate de Dostoievski, personaje care „simt ideile” în adâncul sufletului. În fine, aceste romane au deschis un nou teren pentru experimentele cu forma literară.

Copilăria şi adolescenţa

Principalele evenimente din viaţa lui Dostoievski – execuţia sa suspendată în ultimul moment, detenţia în Siberia şi crizele epileptice – erau atât de bine cunoscute, încât, dincolo de opera sa, Dostoievski a câştigat o notorietate deosebită în epocă. El şi-a exploatat adesea propria legendă inspirându-se din dramaticele evenimente din viaţa sa pentru a crea cele mai reuşite personaje. Chiar şi aşa, unele evenimente din viaţa lui au rămas umbrite de mister, iar unele speculaţii grosolane au dobândit, din păcate, statut de fapt.

Continuă citirea →

De ce era Saturnalia sărbătoarea cea mai agreată la Roma?

Saturnalia - sarbatoare romana

Saturnalia. Sărbători religioase romane de origine rustică, desfăşurate anual în onoarea zeului Saturn. Instituite, potrivit mărturiei lui Titus Livius, concomitent cu inaugurarea templului lui Saturn de la poalele Capitoliului, în 497 î.Hr., aveau loc în luna decembrie, începând din 17, după calendarul lui Numa Pompilius, şi durau şapte zile, până pe 23 decembrie.

Ceremoniile erau deschise printr-un sacrificiu solemn adus zeului în templul său, în cursul căruia era sacrificată o scroafă şi se participa la un banchet sacru. Urma o serie de ceremonii private care punctau următoarele zile de sărbătoare, constituind în ansamblul lor perioada cea mai plăcută şi mai distractivă a anului.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Honoré de Balzac

Honoré de Balzac (1829)

Balzac, Honoré de născut Honoré Balssa (20.05.1799, Tours, Franţa – 18.08.1850, Paris). Autor francez care a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul Comedia umană (La Comédie humaine). A contribuit la consacrarea formei tradiţionale a romanului, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai tuturor timpurilor.

Primii ani ai carierei     Tatăl lui Balzac a fost fiu de ţăran din sud şi a lucrat în administraţia de stat timp de 43 de ani, sub Ludovic XVI şi Napoleon. Mama lui Honoré provenea dintr-o familie prosperă de negustori parizieni de postavuri. Sora sa Laure (mai târziu de Surville) a fost singura lui prietenă din copilărie şi a devenit primul său biograf.

Continuă citirea →

Romanele lui Louis-Ferdinand Celine

Două romane care au influenţat decisiv proza din a doua jumătate a secolului XX sunt Călătorie la marginea nopţii şi Moarte pe credit, aparţinând scriitorului francez Louis-Ferdinand Celine (1894-1961). Create pe tema supravieţuirii, operele sale dezvăluie cu luciditate şi adeseori cu cinism disponibilitatea omului la toate mizeriile şi umilinţele, în marea bătălie a vieţii. Duritatea realităţii nu impresionează (ca la romantici) şi nici nu declanşează revolta cititorului (ca la Zola), ci obligă la resemnare, stimulată de gândul că nimic nu este de nesuportat.

Continuă citirea →

Istoria romanelor lui Dostoievski – Idiotul

Să plece în Orient, la Constantinopol sau Ierusalim şi să rămână acolo tot restul vieţii? Să se ducă în Occident şi să se arunce cu disperare în vâltoarea ruletei? Să se căsătorească a doua oară şi să caute fericirea în viaţa de familie?

Posibilitatea alegerii între aceste trei drumuri Dostoievski i-o mărturiseşte stenografei sale în timpul colaborării la Jucătorul – cu siguranţă pentru a-şi uşura alegerea! A doua căsătorie s-a încheiat exact la un deceniu de la nunta din Kuzneţk şi, în cei 14 ani cât avea să dureze, a eclipsat definitiv vicisitudinile celei dintâi; şi acest lucru în pofida vârstei soţilor, de 44, respectiv 22 de ani, a dublului atac de epilepsie imediat după cununie, a situaţiei materiale a familiei, atunci şi mulţi ani la rând precară, a fascinaţiei exercitată de ruletă asupra scriitorului.

Călătoria de nuntă a fost pentru Dostoievski un nou prilej de evadare din „gheara” creditorilor, de asta dată pe un răstimp de patru ani, suficient pentru a scrie Idiotul, Eternul soţ, Demonii, nu şi pentru a scăpa de datoriile pe care la întoarcere le va găsi sporite la 25 000 de ruble.

Amintirile Annei Grigorievna consemneaza etapele exilului. După un scurt popas berlinez, soţii se instalează, în aprilie 1867, la Dresda. Vraja lunilor trăite în preajma celebrei Gemalde Galerie e frântă de cele cinci săptămâni petrecute la Baden-Baden. Patima lui Dostoievski răbufneşte violent, transformând existenţa sa şi a tinerei sale soţii într-un neîntrerupt coşmar. Niciodată poate umilinţa îndurată de scriitor, după chipul şi asemănarea personajelor sale, nu a atins proporţii atât de neomeneşti şi cu siguranţă nu a ajuns la acest prag apocaliptic în viaţa unui confrate al său.

Scrisorile trimise soţiei stau mărturie încercărilor la care a fost supus în aceste cumplite zile:

5/17 mai 1867: „Dumnezeu mi te-a dăruit ca nimic din germenii şi bogăţiile sufletului tău şi inimii tale să nu se irosească… Mi te-a dăruit ca prin tine să răscumpăr uriaşele mele păcate…”

6/18 mai: „Ania, dă-mi cuvântul că nicicând nimănui nu vei arăta aceste scrisori. Nu vreau ca o astfel de mârşăvie a situaţiei mele să ajungă în gura lumii.”

7/19 mai: „Am jucat cam zece ceasuri şi am terminat pierzând.”

8/20 mai: A pierdut tot, „până la ultima copeică, până la ultimul gulden.”

12/24 mai: „Am comis o crimă, am pierdut tot ce mi-ai trimis, totul până la ultimul creiţar, ieri i-am primit, tot ieri i-am pierdut la joc.”

După o întrerupere a drumului la Basel, familia se stabileşte pentru alte câteva luni la Geneva. Izolarea scriitorului continuă să fie aici aproape totală, exceptând câte o întâlnire cu emigranţii ruşi. Lucrează mult, cu precădere noaptea, citeşte romane (Balzac, Georges Sand), dar mai ales ziua, cât mai multe ziare ruseşti şi apusene. În septembrie urmăreşte lucrările Congresului păcii şi libertăţii, marcat de prezenţa unor personalităţi de talia lui Garibaldi şi Bakunin, dar îşi exprimă în termeni categorici dezacordul faţă de acest eveniment. Îşi încearcă din nou norocul la Saxon les Bains, pierde totul, pentru ca la întoarcere să aştearnă pe hârtie în numai 23 de zile 98 de pagini din Idiotul.

Nenorocirile se ţin lanţ: atacurilor frecvente de epilepsie li se adaugă un început de astm, care se va agrava treptat, iar prima sa fiică, botezată Sonia în cinstea unei nepoate iubite şi a Soniei Marmeladova, moare înainte de a împlini trei luni.

Încearcă totuşi să scape de zeii cruzi ce-l urmăresc, se refugiază la Vevey în timpul verii şi în toamna lui 1868 trece în Italia. Perioada din Milano şi Florenţa pare mai senină, în ciuda aceloraşi acute griji materiale. Prin Bologna, Veneţia şi Praga, familia se întoarce apoi la Dresda, unde se şi măreşte cu Liubov Feodorovna, autoarea de mai târziu a unei cărţi de amintiri despre tatăl ei. Într-un moment de adâncă depresie, este sfătuit chiar de soţia sa să facă o excursie la Wiesbaden. De data aceasta se săvârşeşte minunea în care nimeni nu mai credea: pierzându-şi toţi banii în decursul unei săptămâni, Dostoievski promite solemn să nu se mai apropie de ruletă – făgăduinţă pe care o va ţine cu străşnicie!

Plecarea spre casă, atât de chinuitor dorită ani în şir, are loc în sfârşit la 5 iunie 1871. De teama grănicerilor, fostul deportat politic arde în ajun manuscrisele romanului Idiotul, ale povestirii Eternul soţ şi varianta originală din Demonii; soţia lui reuşeşte să păstreze totuşi carnetele de note privind aceste scrieri,  aduse ulterior în Rusia de mama ei. Opt zile după sosirea la Petersburg, Anna Grigorievna îl aduce pe lume pe micul Feodor, întru fericirea etern hărţuitului ei soţ.

sursa: Ion Ianoşi – Dostoievski. Tragedia subteranei, Ed. Fundaţiei culturale Ideea Europeană

Istoria romanelor lui Dostoievski – Crimă şi pedeapsă

CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ Romanul a apărut în revista „Russki vestnik„, pe tot parcursul anului 1866. Se inaugura astfel o „aritmetică” strictă, de la care scriitorul rar se va mai abate. O scrisoare târzie explică mecanismul în felul următor:

„Cu mine se întâmplă totdeauna aşa: încep un roman lung pe la mijlocul verii şi-l duc aproape de jumătate până la anul nou, apoi, din ianuarie, apare, de obicei, în una din reviste, prima parte. După aceea public romanul în respectiva revistă, cu unele întreruperi, de-a lungul întregului an, inclusiv în decembrie, şi-l termin totdeauna în anul în care a început tipărirea.”

Unde, când, cum a scris Dostoievski primul său roman mare? Iată filmul succint al evenimentelor.

Anul 1864 îi rezervase surprize cumplite. După moartea soţiei şi a fratelui, Feodor Mihailovici încearcă, prin eforturi disperate, să redresese situaţia revistei lui Mihail, să achite obligaţiile acestuia. Tentativa se soldează cu un răsunător eşec: „Epoha” sucombă în condiţii mai umilitoare decât „Vremia”; scriitorul se trezeşte înglodat în datorii, ameninţat cu închisoarea pentru datornici. În faţa cămătarilor, nu-i mai rămâne decât salvarea în străinătate (reeditată curând şi pentru mult timp).

A treia călătorie peste hotare (prima – în vara anului 1862; a doua, împreună cu Apollinaria Prokofievna Suslova, a avut loc în toamna anului 1863) nu durează decât două luni şi jumătate, dar adaugă câteva file dureroase la biografia romancierului. Dostoievski ajunge spre sfârşitul lui iunie 1865 la Wiesbaden, se duce imedat la tripou şi în cinci zile pierde la ruletă toţi banii pe care-i are. Exasperat, le cere bani lui Herzen şi Turgheniev. Acesta din urmă îi trimite jumătate din suma cerută, cinzeci de taleri, pe care îi pierde de asemenea la casa de joc, ca şi sumele primite de la alţi prieteni. Scrisorile din Wiesbaden stau mărturie uneia dintre cele mai dramatice clipe din viaţa scriitorului: el este lipsit de elementare mijloace de trai, nu i se mai dă mâncare, zile in şir nu bea decât ceai. Uneori i se refuză chiar lumânarea pentru munca de noapte.

În aceste condiţii începe să-şi scrie romanul: disperările îşi trimit reciproc ecouri şi se amplifică! Planul amănunţit al romanului este expediat în septembrie redactorului revistei; luând cunoştinţă de el, Katkov îi acordă un avans de 300 de ruble. La 10 octombrie Dostoievski se întoarce, prin Copenhaga, la Petersburg. El continuă să lucreze pe vapor, apoi acasă, dar, nemulţumit de rezultat, arde totul. „Spre sfârşitul lui noiembrie aveam scris şi terminat mult; am ars totul; pot să recunosc acum acest lucru. Mie însumi mi-a displăcut, o formă nouă, un plan nou m-au atras, şi am început din nou. Lucrez zi şi noapte, şi totuşi prea puţin.”

Redactarea definitivă a romanului are loc, probabil, din decembrie 1865 până în decembrie 1866. Munca era întreruptă des de accese de epilepsie, care-i impuneau întotdeauna câteva zile de odihnă totală [Am tot timpul crize, din cele mai puternice, şi atât de des cum n-am avut până acum niciodată. Lucrul merge tare greu, pe deasupra am şi răcit, iar în casă e dezordine]; creditorii îl hărţuiau fără încetare şi spectrul închisorii îl urmărea pretutindeni [Iată necazul: pot să stric romanul, presimt acest lucru. Dacă mă bagă la puşcărie din cauza datoriilor, îl stric cu siguranţă, şi nici măcar nu-l termin; atunci totul se duce pe copcă]; redactorii Katkov şi Liubimov îi făceau şicane. Singura perioadă mai luminoasă a fost vara petrecută în localitatea Liublino, la sora lui, a cărei cumnată, Elena Pavlovna Ivanova, l-a şi preocupat vizibil.

Toamna îi rezerva însă un nou supliciu, încheiat totuşi în chip fericit. Este vorba de contractul pe care Dostoievski îl încheiase cu un an în urmă cu speculantul Stellovski, angajându-se să-i predea acestuia un roman până la 1 noiembrie 1866, în caz contrar cedându-i pe timp de nouă ani toate drepturile sale de editare şi de autor. Sorocul se apropia. Scriitorului nu-i rămânea altă soluţie decât „romanul-stenogramă”. Astfel a luat naştere Jucătorul (iniţial, Ruletenburg), dictat în douăzeci şi şase zile, de la 4 la 29 octombrie, tinerei stenografe Anna Grigorievna Snitkina, care în câteva luni avea să devină a doua soţie a lui Dostoievski, tovarăşa lui de viaţă până la capătul zilelor. Numai după ce şi-a achitat datoria faţă de editorul şantajist, a reuşit să termine Crimă şi pedeapsă. Bolnav şi hăituit, a scris într-un singur an două romane, despre doi adolescenţi bolnavi şi hăituiţi.

Aceasta este istoria naşterii lui Raskolnikov.

sursa: Ion Ianoşi – Dostoievski. Tragedia subteranei, Ed. Fundaţiei Culturale Ideea Europeană