Copilăria lui Stephen Hawking (II)

stephen hawkingÎn 1950 tatăl meu s-a mutat cu lucrul de la Hampstead, aflat lângă Highgate, la noul Institut Naţional de Cercetări Medicale de la Mill Hill, la marginea nordică a Londrei. În loc să călătorească de la Highgate, părea mai convenabil să se mute în afara Londrei şi să facă naveta în oraş. Părinţii au cumpărat deci o casă în orăşelul St. Albans, reşedinţa episcopală, la circa zece mile de Mill Hill şi la douăzeci de mile la nord de Londra. Era o casă victoriană încăpătoare, elegantă şi cu un anume farmec. Părinţii mei nu erau prea bogaţi când au cumpărat-o şi au avut multe de făcut ca să se poată muta acolo. După aceasta, tatăl meu, ca unul născut în Yorkshire, a refuzat să mai plătească pentru vreo reparaţie. În schimb, a făcut totul ca să continue cu reparatul şi zugrăvitul de unul singur, dar era o casă mare, iar el nu era îndemânatic la asemenea treburi. Casa era aşa de bine construită, că a rezistat acestor neglijenţe. Părinţii mei au vândut-o în 1985, când tatăl meu era foarte bolnav (avea să moară în 1986).

Am revăzut recent casa. Nu părea să mai fi lucrat cineva la ea, dar arăta aproape la fel. Casa fusese destinată unei familii cu servitori, iar în oficiu exista un pupitru indicând de unde suna clopoţelul. Desigur că noi nu aveam servitori, iar primul meu dormitor a fost o cămăruţă în formă de L, care fusese probabil camera bonei. Am cerut-o la sfatul verişoarei mele, Sarah, care era ceva mai mare decât mine şi pe care o admiram mult. Mi-a spus că o să ne distrăm grozav acolo. Una dintre atracţiile camerei era că puteai urca de pe fereastră pe acoperişul sub care stăteau bicicletele şi, de aici, puteai coborî în curte.

Sarah era fata lui Janet, sora cea mai mare a mamei. Ea urmase medicina şi era măritată cu un psihanalist. Locuiau într-o casă asemănătoare la Harpenden, un sat aflat la cinci mile mai la nord. Acesta era unul dintre motivele pentru care ne mutasem la St. Albans. Pentru mine era un avantaj grozav să fiu aproape de Sarah şi luam deseori autobuzul spre Harpenden. St. Albans se afla lângă ruinele vechiului Verularnium, care fusese cel mai important oraş roman din Britania, după Londra. În Evul Mediu, acolo fusese cea mai bogată mânăstire din Britania, construită lângă capela Sfântului Alban, un centurion roman despre care se zicea că ar fi fost prima persoană din Britania executată pentru credinţa sa creştină. Tot ce rămăsese din abaţie era biserica, mare şi cam urâtă, şi vechea clădire de la intrare, acum parte componentă a şcolii din St. Albans, pe care am frecventat-o mai târziu.

Comparat cu Highgate sau cu Harpenden, St. Albans era un loc plicticos şi conservator. Părinţii mei nu şi-au prea făcut prieteni acolo. În parte era vina lor, deoarece erau foarte retraşi, mai ales tata. Dar aceasta reflecta şi faptul că erau deosebiţi de ceilalţi locuitori; cu siguranţă, nici unul dintre părinţii colegilor mei de la şcoala din St. Albans nu putea fi descris ca intelectual.

La Highgate, familia noastră păruse destul de normală, dar la St. Albans eram fără discuţie priviţi ca nişte excentrici. Această percepţie era întărită de comportarea tatălui meu, căruia nu-i păsa deloc de convenienţe, dacă astfel putea economisi ceva bani. În tinereţe, familia lui fusese foarte săracă, iar această situaţie a lăsat urme durabile asupră-i. El nu suporta să cheltuiască bani pentru propriul său confort, chiar atunci când, după mulţi ani, ar fi avut de unde. Tata a refuzat să introducă încălzire centrală, chiar când suferea rău de frig. Purta în schimb mai multe pulovere şi un halat de casă deasupra îmbrăcămintei normale. Era totuşi foarte generos faţă de ceilalţi. În anii ’50, el a considerat că nu poate să-şi permită o maşină nouă, aşa că a cumpărat un taxi dinaintea războiului şi a construit un adăpost militar tip Nissen drept garaj. Vecinii s-au indignat, dar nu ne-au putut opri. Ca mai toţi băieţii, eu simţeam nevoia să mă conformez şi eram incomodat de părinţi. Dar nu i-am supărat niciodată.

La sosirea la St. Albans, am fost trimis la gimnaziul de fete, care, în pofida numelui, primea băieţi până la vârsta de zece ani. Am urmat acolo un trimestru. Apoi, tatăl meu a plecat într-una din vizitele sale anuale în Africa, de data aceasta pentru o perioadă mai lungă, de patru luni. Mama n-a dorit să rămână singură atâta vreme şi ne-a luat pe toţi trei, pe cele două surori şi pe mine, ca s-o viziteze pe Beryl, colega ei de şcoală, care era măritată cu poetul Robert Graves. Ei locuiau într-un sat numit Deya, pe insula spaniolă Mallorca. Trecuseră numai cinci ani de la război, iar dictatorul Spaniei, Francisco Franco, fostul aliat al lui Hitler şi Mussolini, era încă la putere. (Avea să mai rămână la putere încă două decenii.) Şi totuşi, mama, care fusese înainte de război membră a Ligii tineretului comunist, a plecat spre Mallorca împreună cu trei copii mici cu trenul şi cu vaporul. Am închiriat o casă în Deya şi am petrecut acolo zile minunate.

Aveam acelaşi meditator cu William, fiul lui Robert. Meditatorul era protejatul lui Robert şi se preocupa mai mult de scrierea unei piese pentru festivalul de la Edinburg, decât de lecţii. Prin urmare, el ne punea să citim un capitol din Biblie pe zi şi să scriem o compunere pe tema lecturii. Ideea era să ne familiarizeze cu frumuseţile limbii engleze. Înainte de reîntoarcere, am reuşit  să parcurgem toată Geneza şi o parte din Exod. Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am învăţat cu acest prilej a fost să nu încep o frază cu şi. Am remarcat că aproape toate frazele din Biblie încep cu și, dar mi s-a spus că, de la regele James, engleza s-a schimbat. Atunci, am întrebat eu, de ce ne pune să citim Biblia? Dar a fost în zadar. Pe vremea aceea, Robert Graves era pasionat de simbolismul şi misticismul Bibliei.

La întoarcerea din Mallorca, am fost trimis pentru un an la altă şcoală, după care am susţinut examenul care se chema „unsprezece plus”. Era vorba despre un test de inteligenţă la care erau supuşi toţi copiii care doreau să urmeze şcoli de stat. Proba a fost acum abolită, în special deoarece un număr de copii din clasa de mijloc nu o treceau şi erau trimişi la şcoli speciale. Dar, de obicei, eu mă prezentam mult mai bine la teste şi la examene decât la cursuri, astfel că am luat „unsprezece plusul” şi am obţinut un loc la şcoala locală din St. Albans.


sursa: Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri, trad.: Gheorghe Stratan, Humanitas, București, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: