Copilăria lui Petru cel Mare (IV)

petru cel mareBrusc, pe când Petru avea doar trei ani și jumătate, seninătatea copilăriei sale a fost spulberată. De Bobotează, în ianuarie 1676, țarul Aleksei, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, sănătos și activ, lua parte la ceremonia anuală de sfințire a apelor râului Moscova. El a răcit, după ce a stat pe tot parcursul ceremoniei în aerul înghețat de iarnă. Câteva zile mai târziu, în mijlocul unei reprezentații de teatru, țarul a părăsit sala din Kremlin și s-a dus la culcare. La început, boala nu părea periculoasă. Cu toate acestea, s-a agravat constant și, după zece zile, în data de 8 februarie, țarul Aleksei a murit. 

Dintr-odată, lumea lui Petru s-a schimbat. El fusese copilașul iubit al unui tată care o adora pe mama sa; acum devenise urmașul potențial incomod al celei de-a doua soții a tatălui său mort. Succesorul la tron era Fiodor, de cincisprezece ani, semi-invalid, cel mai vârstnic supraviețuitor dintre copiii Mariei Miloslavskaia. Deși Fiodor nu fusese niciodată sănătos, în 1674 Aleksei îl declarase formal major, recunoscându-l ca moștenitor și prezentându-l astfel supușilor și ambasadorilor străini. La momentul respectiv păruse o simplă formalitate; sănătatea lui Fiodor era așa de fragilă, iar cea a lui Aleksei așa de bună, încât puțini își imaginau că debilul fiu ar fi putut să-i supraviețuiască tatălui robust. 

Dar exact asta se întâmplase: Fiodor era țar, iar balanța puterii se înclinase din nou de la Narîșkini la Miloslavski. Deși picioarele lui erau atât de umflate încât a trebuit să fie purtat pe sus la încoronarea sa, Fiodor a fost înscăunat fără vreo opoziție. Membrii familiei Miloslavski au invadat din nou curtea, în vechile lor posturi. Fiodor nu avea resentimente față de mama lui vitregă, Natalia, sau față de frățiorul lui vitreg, Petru, numai că avea doar cincisprezece ani, și nu putea să țină piept mereu puterii rudelor Miloslavski. 

În fruntea acestui clan se afla unchiul lui, Ivan Miloslavski, care s-a grăbit să plece din postul de guvernator al Astrahanului pentru a lua locul lui Matveev, ca șef al miniștrilor. Era de așteptat ca însuși Matveev, ca lider al grupării Narîșkin, să fie îndepărtat, oferindu-i-se o funcție onorifică; era o mișcare firească de echilibrare a balanței; ea contrabalansa trimiterea lui Miloslavski la Astrahan. Țarina Natalia a fost întristată, dar resemnată atunci când tutorelui său i s-a ordonat să plece în Siberia, ca guvernator în Verhoturie, o provincie aflată în nord-vestul imensului teritoriu. Dar a fost șocată și îngrozită când a aflat că, în drum spre noul lui post, Matveev a fost ajuns din urmă de un alt ordin al lui Ivan Miloslavski: urma să fie arestat, deposedat de toate proprietățile sale și condus ca prizonier de stat la Pustozersk, un oraș îndepărtat din nordul Cercului Polar. (De fapt, teama lui Ivan Miloslavski față de rivalul său puternic îl îndemnase să facă mai mult de atât: el a încercat să-l condamne la moarte pe Matveev, acuzându-l de furt din vistierie, de folosirea magiei și chiar de tentativă de otrăvire a țarului Aleksei. Ivan Miloslavski l-a presat mult pe tânărul Fiodor, dar țarul a refuzat pedeapsa cu moartea și Miloslavski a fost nevoit să se mulțumească cu detenția lui Matveev.) 

Lipsiți de puternicul lor sprijin și cu ceilalți susținători izgoniți din funcții, Natalia și cei doi copii ai săi au dispărut încet din ochii publicului. La început, Natalia se temuse pentru integritatea fizică a copiilor ei; Petru, fiul ei de trei ani și jumătate, rămânea speranța partidului Narîșkin pentru viitor. Dar, pe măsură ce timpul trecea, țarina s-a liniștit; viața unui prinț regal era, totuși, considerată sacră, iar țarul Fiodor nu arătase față de sărmanele lui rude altceva decât simpatie și bunătate. Ei au rămas la Kremlin, în apartamentele lor. Acolo Petru și-a început educația.

Pe vremea aceea, în Moscovia, majoritatea oamenilor, chiar dacă făceau parte din mica nobilime sau din cler, erau analfabeți. În rândurile nobililor, educația însemna rareori mai mult decât cititul, scrisul și o brumă de geografie și istorie. Gramatica, matematica și limbile străine erau rezervate pentru cărturarii religioși, care aveau nevoie de aceste instrumente pentru a stăpâni teologia. Existau și excepții: doi dintre copiii țarului Aleksei, Fiodor și sora lui, țarevna Sofia, fuseseră încredințați în mâinile unor faimoși teologi din Kiev și primiseră o educație clasică foarte serioasă, putând vorbi două limbi străine utilizate în secolul al XVII-lea moscovit: latina și polona. 

Educația lui Petru a început simplu. La trei ani, când tatăl său încă mai trăia, i se dăduse un abecedar, ca să învețe alfabetul. Când a împlinit cinci ani, țarul Fiodor, care îi era nu numai frate vitreg, ci și naș, i-a spus Nataliei: „Doamnă, este timpul ca finul nostru să înceapă lecțiile.“ 

Nikita Zotov, un funcționar care lucra la departamentul de colectare a taxelor, a fost numit tutorele lui Petru. Zotov, un om cumsecade, știutor de carte, care cunoștea bine Biblia, dar nu era un cărturar, a fost copleșit de alegerea sa în acest rol. Tremurând, el a fost condus la țarină, care l-a primit, avându-l alături pe Petru. „Tu ești un bun cunoscător al Sfintei Scripturi“, a spus ea, „și eu ți-l încredințez pe unicul meu fiu.“

Zotov s-a aruncat la pământ și a izbucnit în lacrimi. „Matușka“, a strigat el, „nu sunt vrednic de a avea grijă de o asemenea comoară!“ Țarina l-a ridicat cu blândețe și i-a spus că lecțiile lui Petru vor începe în ziua următoare. Ca să-l încurajeze pe Zotov, țarul i-a dat un apartament și un rang de mic nobil, țarina i-a oferit două seturi complete de haine noi și patriarhul i-a dăruit o sută de ruble. 

În dimineața următoare, Zotov a susținut prima lecție cu Petru, în prezența patriarhului și a țarului, veniți în asistență. Manualele noi de școală au fost stropite cu apă sfințită, Zotov s-a înclinat adânc în fața micului său elev, și lecția a început. Zotov a început mai întâi cu alfabetul, apoi, cu timpul, a trecut la cartea de rugăciuni și la Biblie. Lungi pasaje din Sfânta Scriptură s-au imprimat adânc în memoria fragedă a lui Petru și au rămas acolo pentru totdeauna; patruzeci de ani mai târziu, el încă mai putea să le spună pe dinafară. Fusese învățat să cânte magnifica litanie corală rusească și îi făcea mare plăcere să-și exerseze acest talent. Mai târziu, peste ani, călătorind prin Rusia, Petru participa adesea la slujbe în bisericile din țară. Obiceiul lui în aceste ocazii era să urce lângă cor și să cânte alături de acesta cu voce puternică. 

Misiunea lui Zotov era doar să-l învețe pe Petru să scrie și să citească, dar el a descoperit că elevul său era dornic să meargă mai departe. Petru îl implora întruna să-i mai spună povești cu bătălii și eroi din istoria rusă. Când Zotov a informat-o pe Natalia de lucrurile care îl entuziasmează pe băiat, ea i-a însărcinat pe meșterii gravori de la Sala Armelor să facă niște cărți cu desene colorate, care să înfățișeze orașe străine și palate, corăbii, arme și evenimente istorice. Zotov a așezat această colecție în camera lui Petru, pentru ca, atunci când băiatul s-ar plictisi de lecțiile obișnuite, aceste cărți să poată fi scoase, privite și comentate. Un glob uriaș, mai mare de un stat de om, trimis țarului Aleksei din Europa Occidentală, a fost și el adus în sala de clasă, pentru a fi studiat de Petru. Reprezentarea grafică a geografiei Europei și Africii era remarcabil de corectă. Detaliile coastei de est a Americii de Nord erau, de asemenea, corecte – golful Chesapeake, Long Island și Cape Cod erau toate desenate cu precizie –, dar mai departe de această linie, spre vest, harta devenea inexactă. California, de exemplu, era reprezentată separat de restul continentului. 

În sala de studiu, Zotov a câștigat profunda afecțiune a lui Petru, care l-a ținut aproape pe institutor cât a trăit acesta. Zotov a fost criticat că ar fi dat elevului său o educație inferioară, inadecvată nevoilor unui băiat care urma să devină țar, deși, atunci când primea aceste lecții, Petru era abia al treilea la succesiune, după cei doi frați vitregi ai săi, Fiodor și Ivan. Educația lui, deși avea mai puțină rigoare clasică decât cea pe care o primiseră Fiodor și Sofia, era totuși mai bună decât cea obișnuită în familiile rusești de nobili. Și, ceea ce e mai important, a fost, probabil, cea mai bună educație pentru o minte ca a lui Petru. Nu avea stofă de cărturar, dar avea o minte neobișnuit de deschisă și curioasă, iar Zotov îi stimula această curiozitate; e îndoielnic că altcineva în locul lui s-ar fi descurcat mai bine. Oricât ar părea de ciudat, când acest prinț regal care urma să fie împărat a ajuns la maturitate, el era, în linii mari, un autodidact. Încă din frageda copilărie, el singur alegea ce voia să învețe. Matrița care l-a creat pe Petru cel Mare nu era făcută de niciunul dintre părinții, tutorii sau consilierii săi; a fost turnată de însuși Petru. 

Partea a treia AICI 

Ultima parte AICI


sursa: Robert K. Massie  Petru cel Mare. Viața și lumea lui,  Traducere din limba engleză și note de Claudia Roxana Olteanu, Editura  ALL, 2015 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: