Arhive etichetă: Shakespeare

Fiul lui Shakespeare?

shakespareCopiii din flori au jucat întotdeauna un rol esențial în piesele lui Shakespeare, așa că n‑ar fi nicio surpriză să fi procreat el însuși unul.

Dramaturgul și‑a petrecut o bună parte din viață la Londra, lăsându‑și soția, pe Anne Hathaway, în Stratford, să aibă grijă de copii. În drum spre casă, atunci când mergea să‑i viziteze, se oprea adesea la un han din Oxford al cărui proprietar era John Davenant, un cârciumar înstărit. Davenant avea la rândul lui o nevastă frumușică, Jane, și, ei bine, umblă vorba că ea și Shakespeare …

Continuă citirea →

William Shakespeare. O viață

william-shakespeareZiua de 23 aprilie este una dintre cele mai fericite – și mai triste – zile din istoria literaturii. Este ziua din anul 1564 în care s‑a născut William Shakespeare (dacă mergem pe supoziția rezonabilă că a fost botezat trei zile mai târziu) și ziua în care a murit, cincizeci și doi de ani mai târziu. 23 aprilie 1616 este de asemenea ziua în care a murit Miguel de Cervantes, dar, fără îndoială, chiar și autorul lui Don Quijote ar accepta fără rețineri să rămână în umbra celui care e considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Despre Shakespeare nu se poate spune că s‑a născut într‑o familie distinsă. Tatăl lui, John, era un prosper fabricant de mănuși care, din când în când, călca strâmb în afara legii. A fost amendat pentru grămada de bălegar pe care a lăsat‑o să se tot înalțe în fața casei și condamnat pentru că vindea lână pe piața neagră. Cândva un membru respectat al consiliului orașului, bătrânul Shakespeare a asistat încet, încet la propriul declin social până la punctul în care cererea sa pentru obținerea unui blazon al familiei a fost respinsă de College of Heralds.

Detaliile privind prima parte a vieții bardului sunt sumare. La optsprezece ani s‑a căsătorit cu Anne Hathaway, în vârstă de douăzeci și șase de ani care, în ziua nunții, era deja însărcinată în trei luni. În 1585 familia Shakespeare se lărgește odată cu nașterea unor gemeni. Cam tot pe‑atunci Shakespeare dispare fără urmă, cum s‑ar zice. Speculațiile privind activitatea lui din următorii șapte ani curg una după alta. Unii spun că ar fi muncit ca scrib, grădinar, vizitiu, marinar, tipograf sau cămătar. Un fanatic al bardului susținea chiar că scriitorul ar fi petrecut ceva timp îmbrăcând veșmântul de călugăr franciscan. Puțin probabil să aflăm vreodată adevărata poveste.

Despre Shakespeare auzim din nou în 1592, când un camarad dramaturg îl critică în presă numindu‑l „corb obraznic care se împăunează cu penele noastre“. Virulența remarcii demonstrează faptul că tânărul Will atinsese deja un oarecare grad de notorietate la Londra.

Continuă citirea →

Rude jenante

shakespeareCa majoritatea figurilor publice marcante, Shakespeare a dus și el în cârcă partea lui de rude jenante – niciuna mai nefericită ca josnicul său ginere, Thomas Quiney.

Un om spurcat la gură, proprietarul unui han, aproape gata să fie condamnat pentru că vindea vin botezat, Quiney a fost o alegere proastă a fiicei lui Shakespeare, Judith. Cu toate astea, Shakespeare nu s‑a împotrivit relației lor, și cei doi s‑au căsătorit în 10 februarie 1616, cu exact două luni înaintea morții bardului.

Nici nu se învechise încă tortul de la nuntă, când Judith a descoperit că soțul ei se culca cu altă femeie. Întregul Stratford a fost scandalizat. Shakespeare însuși și‑a modificat pe dată testamentul, îndepărtându‑l definitiv pe Quiney. În 26 martie, cârciumarul afemeiat a fost condamnat pentru că întreținea „relații carnale“. A fost pedepsit să se căiască în public, deși, mai târziu, pedeapsa a fost redusă la o amendă necostisitoare și penitență privată.

Continuă citirea →

Toma Bagdat în „Dicționarul general al literaturii române”

toma bagdatBAGDAT, Toma Alexandru (1824-10.III.1887), traducător. A fost primarul oraşului Râmnicu Sărat (1874). În 1848, a publicat la Bucureşti traducerea „slobodă” a pieselor lui Shakespeare Romeo şi Julieta şi Othello, precedată de o biografie a autorului.

Traducerea este făcută după versiunea franceză a lui Le Tourneur şi nu depăşeşte, în genere, nivelul mediocru al celorlalte traduceri din Shakespeare apărute până atunci în limba română. În „consecuenţele morale” aşezate după fiecare piesă, Bagdat arată o înţelegere mărginită, excesiv moralizantă, a operei dramaturgului englez.

Reprezentaţiile teatrale cu Othello şi cu Romeo şi Julieta ale trupei lui Matei Millo (1851) foloseau textul lui Bagdat.

Continuă citirea →

Renaşterea literară

Dante Alighieri

Pornit ca o recuperare critică a Antichităţii, umanismul s-a manifestat în primul rând în comentariul critic (filologic) al operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea acelor genuri literare în care cei vechi excelaseră: poezia şi proza. Literaţii renascentişti au scris aşadar poezii epice (poeme, epopei) sau lirice (ode, satire) sau proză după model antic, în limba latină, dar foarte curând s-a produs o diversificare extraordinară a genurilor, speciilor şi temelor literare abordate. Preluând temele liricii medievale a trubadurilor, poeţii italieni grupaţi în mişcarea numită il dolce stil nuovo (stilnoviştii) au compus o poezie de dragoste remarcabilă.

Din acest grup a făcut parte iniţial şi florentinul Dante Alighieri (1265-1321), considerat ultimul poet medieval şi primul poet al Renasterii. Opera lui, compusă în latină şi italiană (în dialectul toscan, care stă la baza limbii literare italiene) cuprinde o capodoperă, vastul poem Divina Comedie, care este un summum al gândirii postmedievale şi prerenascentiste, un poem teologic şi alegoric. Scris în italiană, poemul imaginează o călătorie a lui Dante prin infern, purgatoriu şi paradis, fiind un fel de echivalent al tratatelor teologice scolastice, pe care le depăşeşte prin amploarea viziunii şi prin profunzimea lirică. Lungul drum, de fapt o genială anticipare a viziunii sincretice a Renaşterii despre unitatea şi diversitatea lumii, reprezintă apoteoza iubirii ca principiu fondator al universului creat de Dumnezeu.

Continuă citirea →

Cei doi tineri din Verona – Povestire după piesa lui Shakespeare (ultima parte)

William Shakespeare - Cei doi tineri din Verona

Ducele  socoti  că  Proteus  este  un  om  de  nemaiîntâlnită cinste,  de  vreme  ce  preferase  să  dea  în  vileag  planurile prietenului decât să ascundă o faptă necinstită. Îl lăudă mult şi-i promise că Valentin nu va afla cine-i deschisese ochii, ci cu  ajutorul  unui  vicleşug  îl  va  face  să  se  trădeze  singur.  Cu acest gând, seara, ducele aşteptăsosirea lui Valentin, pe care curând  îl  zări  grăbindu-se  spre  palat  şi  văzu  că  ascundea ceva sub mantie, desigur scara de frânghie. Văzându-l ducele îl opri şi-l întrebă:

Încotro aşa grăbit, Valentin?

— Cu  voia  înălţimii  voastre,  răspunse  Valentin,  un  mesager aşteaptă să-i dau nişte scrisori  pentru prietenii mei şi vreau să i le înmânez.

Continuă citirea →

Cei doi tineri din Verona – Povestire după piesa lui Shakespeare (prima parte)

William Shakespeare - Cei doi tineri din Verona

Trăiau cândva în cetatea Veronei doi tineri gentilomi, anume  Valentin  şi  Proteus,  între  care  dăinuia  de mult  o  prietenie  trainică  şi  neîntreruptă.  Îşi făcuseră  studiile  împreună,  iar  orele  libere  şi  le  petreceau întotdeauna unul cu celălalt, în afara timpului când Proteus o  vizita  pe  fata  de  care  era  îndrăgostit.  Vizitele  pe  care  le făcea  Proteus  iubitei  şi  pasiunea  lui  pentru  frumoasa  Iulia era  singurul  subiect  de  discordie  între  cei  doi  prieteni, deoarece, nefiind îndrăgostit, Valentin se plictisea uneori să-şi tot audă prietenul vorbind despre Iulia şi râdea de Proteus, zeflemisindu-i  cu  blândeţe  dragostea  înflăcărată,  zicând  că nu-şi  va  îngădui  niciodată  să-i  intre   în  cap  asemenea gânduri  moleşitoare  şi  că  preferă,  spunea,  viaţa  fericită  şi liberă  trăită  de  el  neliniştii  şi  speranţelor  temătoare  ale îndrăgostitului Proteus.

Într-o dimineaţă, Valentin veni la Proteus să-i spună că vor trebui  să  se  despartă  o  vreme,  pentru  că  trebuia  să  facă  o călătorie  la  Milano.  Nedorind  să  rămână  singur,  Proteus stărui  cu  nenumărate  argumente  spre  a-l  convinge  pe Valentin să nu-l părăsească, dar acesta îi răspunse:

Continuă citirea →

Poveste de iarnă – Povestire după piesa lui Shakespeare

William Shakespeare - The winter's tale (Poveste de iarna)

Leontes, regele Siciliei, şi regina sa, frumoasa şi virtuoasa Hermiona, trăiau odinioară în cea mai desăvârşită armonie. Leontes găsea atâta fericire în iubirea lui pentru această neasemuită doamnă, încât nu-i rămăsese altă dorinţă de împlinit decât aceea de a-l mai întâlni şi prezenta reginei sale pe vechiul său tovarăş de năzbâtii şi coleg de şcoală, Polixenes, regele Boemiei. Leontes şi Polixenes crescuseră împreună din fragedă copilărie; fiind însă chemaţi după moartea părinţilor lor să conducă chiar ei regatele, nu se mai văzuseră de mulţi ani, deşi îşi trimiteau adesea daruri, scrisori şi solii de prietenie.

În cele din urmă, după invitaţii repetate, Polixenes sosi din Boemia la curtea siciliană în vizită la prietenul său Leontes. La început, vizita îi făcu multă plăcere lui Leontes. El o rugă pe regină să se  arate cât mai binevoitoare faţă de musafir şi, avându-l în preajmă pe scumpul prieten şi vechiul tovarăş, părea a fi pe deplin fericit. Vorbiră despre timpurile de demult; îşi amintiră de zilele de  şcoală şi de poznele lor copilăreşti şi i le povestiră Hermionei, care luă cu dragă inimă parte la discuţiile lor.

Când, după o îndelungată şedere, Polixenes se pregăti de plecare, făcându-i pe plac soţului ei, Hermiona îşi alătură rugăminţile la ale acestuia, cerându-i lui Polixenes să mai rămână la ei o bucată de vreme. De aici începură necazurile bunei regine: căci, deşi rugăminţile lui Leontes nu reuşiseră să-l înduplece pe Polixenes să mai rămână, acesta din urmă fu câştigat de cuvintele  blânde şi stăruitoare ale Hermionei şi-şi amână plecarea cu câteva săptămâni. Aflând aceasta, Leontes fu cuprins de o gelozie nestăpânită, deşi cunoştea de multă vreme cinstea şi curăţenia  sufletească a prietenului său Polixenes, precum şi virtutea fără de pată a iubitei sale regine. Fiecare semn de atenţie pe care i-l arăta Hermiona lui Polixenes, deşi săvârşit din dorinţa anume a soţului ei şi numai pentru a-i face acestuia plăcere, sporea gelozia nefericitului rege. Leontes se preschimbă dintr-odată dintr-un prieten bun şi iubitor, din cel mai înţelegător şi mai iubitor soţ,  într-un monstru sălbatic şi neomenos.

Continuă citirea →

Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta

Shakespeare

Povesteşte Victor Eftimiu: „După premiera Cocoşului negru, foarte abătut, am rătăcit pe stradă fără ţintă şi fără consolare. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la „Terasă“. Alexandru Davila prezida masa din dreapta. Indiferent de impresia unei seri ratate, continua să mă apere. Perfid, Cincinat Pavelescu mă consola cam aşa:

Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta, n-ar mai fi spus nimeni că e tâmpită… 🙂

O săptămână mi-a fost ruşine să ies pe stradă.”


sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965

Cum vă place – Povestire după piesa lui Shakespeare

Cum va place - William Shakespeare

Pe vremea când Franţa era împărţită în ţinuturi (sau în ducate, cum li se spunea), într-una dintre aceste provincii domnea un uzurpator, care îşi detronase şi surghiunise fratele mai mare, ducele legitim. Alungat astfel de pe domeniile sale, ducele se retrăsese cu câţiva curteni credincioşi în pădurea Arden; şi bunul duce trăia aici cu prietenii săi iubitori, care se învoiseră de dragul lui să plece de bunăvoie în exil, în timp ce pământurile şi veniturile lor îl îmbogăţeau pe făţarnicul uzurpator. Cu vremea se obişnuiră, şi viaţa uşoară, lipsită de griji pe care o duceau acolo le deveni mai scumpă decât pompa şi splendoarea stânjenitoare a vieţii de curtean. Trăiau aici cu toţii precum Robin Hood al Angliei, şi mulţi nobili tineri de la curte veneau în această pădure să-şi petreacă vremea cu inima uşoară, asemeni oamenilor erei de aur. Vara trândăveau în umbra plăcută a uriaşilor copaci din codru, privind hârjoneala căprioarelor sălbatice, şi iubeau atât de mult aceste fiinţe împestriţate şi nebunatice, care păreau afi locuitorii de baştină ai pădurii, încât le era sufletul greu când nevoia de a se hrăni cu vânat îi silea să le ucidă. Când vânturile reci ale iernii îi aminteau ducelui de soarta lui nefericită, le îndura cu răbdare şi spunea:

Vânturile astea îngheţate care-mi răzbat trupul sunt sfetnici buni: nu mă linguşesc, ci-mi arată adevărata mea stare şi, dacă muşcătura le e tăioasă, colţii nu le sunt nici pe departe atât de ascuţiţi ca ai răutăţii şi nerecunoştinţei. Găsesc că, oricâte cuvinte rele ar avea oamenii despre soarta potrivnică, poţi trage de pe urma ei şi unele foloase; ca şi leacul acela, preţios ca un juvaer pentru medicină, care se face din capul dispreţuitei şi veninoasei broaşte râioase.

În felul acesta, răbdătorul duce trăgea învăţături folositoare din tot ce vedea şi, cu ajutorul acestei aplecări spre meditaţie, în viaţa dusă departe de sufletul mulţimilor găsea copaci cu care să stea de vorbă, cărţi în pâraie, predici în pietre şi lucruri bune-n toate cele.

Ducele surghiunit avea o singură fiică, Rosalinda, pe care uzurpatorul duce Frederick o oprise la curte când îi surghiunise tatăl, ca să-i ţină de urât propriei lui fiice, Celia. Între aceste două domniţe se înfiripase o prietenie trainică pe care neînţelegerile dintre părinţii lor n-au stânjenit-o câtuşi de puţin, Celia străduindu-se pe cât îi stătea în putinţă să răscumpere nedreptatea înfăptuită de tatăl ei când îl descăunase pe tatăl Rosalindei. Ori de câte ori Rosalinda se întrista amintindu-şi de surghiunul părintelui ei şi de faptul că se afla la cheremul nedemnului uzurpator, singura grijă a Celiei era s-o mângâie şi să-i dea curaj.

Continuă citirea →

Mult zgomot pentru nimic – Povestire după piesa lui Shakespeare

Mult zgomot pentru nimic

În palatul cel mai falnic din Messina, trăiau odată două tinere de neam ales, pe nume Hero şi Beatrice. Hero era fiica, iar Beatrice nepoata lui Leonato, guvernatorul Messinei. Beatrice era veselă din fire şi-i plăcea s-o înveselească pe verişoara ei, Hero, care avea o natură mai serioasă, cu năzbâtiile ei vioaie. O întâmplare, oricât de măruntă, îi oferea voioasei Beatrice prilejul de a se distra de minune.

La vremea când începe povestea acestor domniţe, trecură prin Messina, întorşi dintr-un război proaspăt terminat în care se distinseseră prin marele lor curaj, câţiva tineri bărbaţi cu ranguri înalte în armată, care veniră să-l vadă pe Leonato. Printre ei se aflau Don Pedro, prinţ al Aragonului, şi prietenul său Claudio, un nobil din Florenţa. Cu ei sosi de asemenea isteţul şi aprigul Benedick, un tânăr nobil din Padua. Străinii aceştia mai fuseseră la Messina, iar ospitalierul guvernator îi prezentă fiicei şi nepoatei  sale drept vechi cunoştinţe şi prieteni. De îndată ce intră în odaie, Benedick începu o însufleţită convorbire cu Leonato şi cu prinţul. Beatrice, căreia nu-i făcea plăcere să fie neluată în seamă când se tăifăsuia, îl întrerupse pe Benedick spunând:

Continuă citirea →

Furtuna – Povestire dupa piesa lui Shakespeare (ultima parte)

Prospero nu-l lăsă multă vreme pe Ferdinand închis în chilia lui; îl scoase curând afară din peşteră şi-i dădu o însărcinare anevoioasă, având grijă s-o lase pe fiica sa să afle la ce muncă trudnică l-a pus. Apoi, prefăcându-se că se duce în încăperea în care lucra de obicei, îi pândi în taină pe amândoi.

Continuă citirea →

Furtuna – Povestire dupa piesa lui Shakespeare (prima parte)

A fost odată o insulă în mijlocul mării, pe care nu se aflau alţi locuitori decât un bătrân pe nume Prospero, cu fiica sa Miranda, o fată nespus de frumoasă. Venise în insula aceea din fragedă copilărie, încât nu-şi amintea să fi văzut alt chip omenesc afară de cel al tatălui său.

Continuă citirea →

Controversa din jurul existentei lui Shakespeare

Existenţa umană este plină de mistere şi de enigme uluitoare. Cum este posibil ca un om simplu, de la ţară, fără studii universitare, să fi creat capodopere literare ce au supravieţuit secolelor, fiind citite de oameni din cele patru colţuri ale lumii? Nu puţini sunt cercetătorii care au dubii cu privire la existenţa lui Shakespeare, faimosul dramaturg. Disputa cu privire la adevăratul autor al operelor lui Shakespeare continuă şi acum.

 Mişcarea anti-Stratford

„William Shakespeare nici măcar nu a existat” este una dintre teoriile extreme susţinute. „Shakespeare este un nume inventat, un pseudonim al unei cu totul alte persoane”, este temeiul unei alte ipoteze. Astfel de speculatii s-au răspândit, în principal, ca urmare a faptului că multe informaţii din documentele care au fost găsite cu privire la viaţa lui Shakespeare sunt prea vagi. Practic, singurele dovezi ale vieţii lui sunt certificatul său de botez si cel de nuntă, în timp ce detaliile cu privire la viaţa sa la Londra şi motivul pentru care a părăsit Stratfordul natal sunt mai degrabă legende sau zvonuri. Mai mult decât atât, scrisul lui original există doar în câteva documente ale vieţii cotidiene. Ceea ce a dus la această întrebare este lipsa de informaţii şi pierderea urmei vieţii sale. Este oare genialul dramaturg, care a scris o multitudine de piese şi sonete în timpul erei elisabetane, una şi aceeaşi persoană cu William Shakespeare, care locuia la Stratford la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea?

Continuă citirea →

Casa copilariei lui William Shakespeare

 Shakespeare s-a născut la Stratford-upon-Avon, un orăşel care face parte din comitatul istoric din Warwickshire, la 160 de kilometri nord de Londra. Oraşul poartă numele râului Avon, care îl traversează. Casa în care s-a născut Shakespeare încă mai există pe strada Henley şi a fost construită, probabil, în 1556, cu un an înainte de căsătoria lui John Shakespeare cu Mary Arden.

William Shakespeare s-a născut aici, în anul 1564. Primii 20 şi ceva de ani din viaţă şi i-a petrecut, cel mal probabil, în casa de pe strada Henley. William a urmat cursurile şcolii de gramatică din oraş. În 1582 s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care a avut 3 copii, înainte de a-şi părăsi familia şi de a se muta la Londra.

Continuă citirea →