Arhive etichetă: Victor Eftimiu

Voi nu veți mai fi

victor eftimiuVictor Eftimiu împlinea 70 de ani. Academia Română și Uniunea Scriitorilor au oferit un banchet în onoarea sărbătoritului. S-au ținut toasturi; vorbitorii au fost foarte generoși cu anii urați sărbătoritului. Venindu-i rândul să răspundă, acesta a ridicat zâmbitor paharul și a găsit de rostit un lucru care să taie cheful comesenilor.

A mulțumit pentru urări, mărturisind că, venite de la confrații lui de breaslă, îl mișcă în mod deosebit, nefiind obișnuit cu ele. Cât privește vârsta matusalemică la care îi doresc să ajungă, îl face să-și amintească ce a spus Toscanini într-o împrejurare asemănătoare: când urma să împlinească 50 de ani, membrii orchestrei lui au comandat un ceas special pentru el. Era lucrat astfel încât să meargă fără oprire o jumătate de secol. La banchetul de sărbătorire i l-au oferit în dar cu urarea ca să-l întoarcă sănătos atunci când va fi nevoie. Toscanini a mulțumit și, băgând ceasul de aur în buzunar, le-a spus:

“Urarea voastră, dragii mei, îmi încălzește inima, dar mă umple și de melancolie, la gândul că atunci când voi întoarce eu arcul frumosului vostru dar, voi nu veți mai fi pe lume…” 🙂

Continuă citirea →

Critică nedreaptă

Victor_EftimiuVictor Eftimiu avea dese reacții de nesupunere ideologică. Folosea replicile casante, în care era neîntrecut.

Odată, venea de la Academie indispus. O cunoștință l-a oprit și a vrut să afle: “Domnule Eftimiu, ce-ați pățit, că păreți atât de fiert?” “A fost o ședință”, a răspuns el. “M-au criticat că am rămășițe mic-burgheze.” “Ei, nu e așa grav”, a căutat să-l consoleze persoana care-i aținuse calea. “Cum domnule?” a izbucnit Eftimiu. “Ce rămășițe mic-burgheze, când eu sunt burghez-sadea!” 🙂

Continuă citirea →

Eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar…

eftimiu victorIon Călugăru nu prea era iubit de confrați. Complexele sale îl făceau impertinent și, ca urmare, trezea frecvent reacții dure din partea celor ofensați. Una a avut-o față de el Victor Eftimiu, care nu neglija niciodată să răspundă usturător obrăzniciilor.

Călugăru primise sarcina din partea legăturii sale de partid, prin anii ’30, să strângă semnături prestigioase pe o moțiune în favoarea condamnaților politici. I s-a adresat, ca urmare, lui Victor Eftimiu, cunoscute fiind sentimentele democratice ale poetului. Dar el era în același timp oaia neagră a avangardiștilor. Manifestul care cerea în Unu cititorilor să-și deparatizeze creierul, relega, printre “abțibilduri” și “brontozauri”, “eftimihalachismele”.

Călugăru, pus în dilemă de coincidența demersului său politic tocmai cu ceea ce detesta el pe plan literar, a ținut să fie principial până la capăt și a început rugămintea astfel: “Domnule Eftimiu, eu, ca poet, nu vă gust, dar ca om vă stimez.” Replica solicitantului, nemailăsându-l să continue, a venit promp și categoric: “Domnule – i-a spus lui Călugăru Eftimiu -, eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar ca om te bag în p..a mă-tii!” 🙂

Continuă citirea →

Totul se aranjează

victor eftimiuPovestește Eugen Lovinescu despre Victor Eftimiu:

“Întreaga lui personalitate se polariza în jurul axei unui optimism fundamental, ireductibil, ce-l făcea să se încreadă în steaua sa, fără trufie ostentativă, dar netulburat, și nu-l lăsa să fie abătut de nevoia de față. Nimic nu-l îngrijora, nimic nu-l speria. “Totul se aranjează” era vorba lui obișnuită, pe care o aplica la toate situațiile și, într-adevăr, ca prin farmec, îi ieșea în cale împrejurarea fericită ce restabilea o situație compromisă.

Un prieten îmi povestea că, tot în acea epocă îndepărtată a vieții de boemă, s-a întors odată în țară cu domnul Eftimiu de la Paris la Berlin. După ce, din îndemnul lui, s-au oprit mai întâi la Colonia ca să o viziteze, s-au hotărât să rămână și la Berlin două zile.

– Să tragem la un hotel mai mare, insistă el.

Așa au și făcut, lăsându-se serviți în veselă plată de argint; după două zile, Eftimiu propuse să mai rămână o zi; rămaseră; apoi încă o zi… Părându-i-se prelungirea fără obiect și hotărât să plece singur, abia acum află prietenul adevărul: nemaiavând bani de plecare, Eftimiu voia să aștepte la hotel să-i vină “telegrafic”, de la redacția unui ziar de la Arad la care colabora. Ca să-l lase singur, ar fi fost neomenos; ca să aștepte banii ”telegrafic”, nu-și făcea nici o iluzie asupra lor; nu-i mai rămase, așadar, prietenului, cum era și firesc, de altminteri, decât să-și ia asupra-și cheltuielile drumului. Când se văzură instalați în vagon:

Continuă citirea →

Puterea de iluzie a artei

adrien le corbeauPovestește E. Lovinescu:

Prin 1910 s-a instalat la Paris unul din tinerii noștri scriitori, Bernhaut – după numele de naștere – Radu Baltag – după numele cu care și-a tipărit un volum de nuvele la “Minerva” – Adrian Corbu – după ziaristica făcută în Ardeal. Plin de entuziasm, voia să cucerească Parisul ca eroii lui Balzac. A doua zi după sosire era în biroul lui Octave Mirbeau, a treia zi, în biroul lui Antole France, a patra zi în biroul lui Bourget și așa mai departe. Toți îl primiseră “admirabil”, cu invitația “să mai treacă pe la dânșii”, dar niciodată nu i-a mai găsit apoi acasă.

După ce a fost Bernhaut, Radu Baltag, Adrian Corbu, acest om a izbutit totuși să ajungă în douăzeci de ani Adrien Le Corbeau, adică autorul a două romane interesante, Le gigantesque și l’Heure finale, despre care s-a pomenit cu ocazia premiului Goncourt. Mic funcționar în serviciul de expediție al librăriei Fasquelle, situația lui materială nu s-a schimbat însă cu nimic în tot acest răstimp, locuind în aceeași mansardă și mâncând același ou cumpărat de la Potin și preparat la aceeași mașină de spirt.

Continuă citirea →

Amintiri despre Dimitrie Anghel

Dimitrie Anghel

Povesteşte Victor Eftimiu: “Iată-l şi pe Anghel în lumea amintirilor, şi nu alături de Iosif şi de Chendi, or de Gârleanu, ci printre fantomele lui Oscar Wilde, Verlaine şi Jean Moréas. Printre ei îl văd. Anghel a fost mai mult ca oricând Anghel în zilele când Cartierul Latin îşi trăia cei din urmă ani, când Oscar Wilde rătăcea, detronat şi sărac, printre săracii din jurul şcoalei de Arte frumoase, când Verlaine îşi purta piciorul reumatizat prin cârciumile şi spitalele Parisului, ori îşi tocea nodurosul ciomag pe uliţele strâmte de pe muntele Sfintei Genoveva, şi când Jean Moreas, care începea să fie consacrat, îşi exercita paradoxala vervă elenică, prin cafenelele celebre.

Vremea aceia, mai mult ca oricare alta, îi plăcea lui Anghel să şi-o amintească. Era tânăr atunci şi bogat, urzea cele dintâi vise, împletea cele dintâî versuri. Seria strofe inspirate, fără să ştie că e poet şi fără să-şi închipuie, că, mai târziu, va fi nevoit să scrie ca să trăiască. Douăzeci de ani trecuseră de atunci, dar amintirea aceasta era mai vie în sufletul său decât aceşti din urmă ani, care, au început frumos, cu o prietenie literară, cu succese literare şi au continuat apoi cu o dragoste vinovată, chinuitoare, apoi cu dezastre, apoi cu monotonie, alterată cu mizerii cotidiane de toate felurile, din toate părţile, ca să culmineze tot printr-un dezastru, de data aceasta final.

Continuă citirea →

Poetul poliţist

politist

Povesteşte Victor Eftimiu: „Pe o dimineaţă de aprilie, în 1917, coboram dinspre Etoile, unde locuiam, spre Piaţa Concordiei, pe Avenue des Champs-Elysées. Era o zi plină de soare, strălucitoare şi melancolică, peste un Paris aproape pustiu. Bombardamentele aeriene îl goleau în fiecare zi…

Contemplam un arbore încărcat de magnolii superbe când fui interpelat de un domn mărunţel, blond, un francez.

– Bună ziua, domnule Eftimiu! Eu scriu versuri şi aş dori să mi le publicaţi undeva… să mă lansaţi...

Am bâiguit:

– Eu, domnule?… Dar ce pot face eu pentru dumneata?… eu sunt un metec… de unde mă cunoşti?

– Vă cunosc foarte bine, ştiu că puteţi, aveţi relaţii excelente…

Şi domnul mărunţel şi blond începu să-mi povestească despre toţi prietenii mei francezi cu care mă întâlnisem în ultimele săptămâni, scriitori, oameni de teatru, ziarişti de marcă. Pe toţi aceştia mi i-a înşirat omuleţul blond de pe Champs-Elysées ca să-mi dovedească ce om important sunt eu şi cât mi-ar fi de uşor să-l lansez la Paris dacă aş avea un pic de bunăvoinţă. Apoi mă lămuri:

Eu sunt inspector al Siguranţei şi am fost însărcinat să vă urmăresc. Vă urmăresc de o lună. Ieri s-a împlinit termenul şi am depus un raport care vă este favorabil: n-aveţi nimic suspect. Cu prilejul acesta am văzut şi ce relaţii aveţi şi m-am gândit să vă rog…

Continuă citirea →

Cât e de singur omul sărac

sarac

Povesteşte Victor Eftimiu: „La Bucureşti, în adolescenţă, am dus ani grei de privaţiuni, dar, nu ştiu cum, în ultimul moment se găsea, dacă nu o invitaţie la masă, măcar un corn, un colţ de pâine. În definitiv, cele cinci parale cât costau cornul sau sfertul de pâine nu erau mare lucru. Numai când am ajuns la Paris mi-am dat seama cât e de singur omul sărac, ce mare e voluptatea egoismului în care se scaldă ceilalţi şi cât de puţin crede sătulul flămândului.

Continuă citirea →

Ce om!

directorul si angajatul

Săptămânalul de teatru Bis a publicat în numărul 6 următoarele: „Un eminent fruntaş al scenei noastre, fost societar al Teatrului Naţional, povestea deunăzi la cafeneaua „Elita” următoarea scenă:

Era prin 1920. Venise director proaspăt Victor Eftimiu. Îl cunoşteam toţi ca pe un autor de mari succese, amabil cu toată lumea şi darnic. Dar aşteptam să-l vedem cum se va purta ca director, fiindcă mulţi oameni sunt pâinea lui Dumnezeu ca particulari şi, când ajung într-o situaţie înaltă, se schimbă, nu te mai cunosc, se uită la dumneata ca prin sticlă, având aerul că te întreabă: „Cine e domnul ?”

Aşadar, aşteptam pe Eftimiu cu nerăbdare, mai ales tineretul, care-şi pusese mare încredere în el. N-a fost mică decepţia noastră când într-o zi ne-a fost dat să-l vedem pe Nottara, decanul venerat al scenei româneşti, bruftuit cum rareori ne-a fost dat să auzim.

Continuă citirea →

Amintiri despre Panait Istrati

Panait Istrati portret

Povesteşte Victor Eftimiu: „Într-o bună zi, Panait Istrati, calfa de zugrav din Brăila, fiul bietei spălătorese pe care o evocă atât de pios în scrierile sale, a plecat în lume. A călătorit prin Turcia, prin insulele greceşti, în Egipt. Pe urmă iată-l fotograf ambulant la Nisa. Povestea o cunoaşteţi toţi…

Într-o zi, sătul de viaţă, şi-a tăiat beregata. Din spital i-a scris lui Romain Rolland, căruia îi trimitea şi primele încercări literare. Pacifistul, umanitaristul de la Geneva a fost prins de la întâile pagini ale lui Panait Istrati. Găsise un scriitor autentic, un inspirat a cărui pană vibra muiată în sânge, în mocirlă şi în azur. Vieţi umilite, suspine înăbuşite, scrâşnet de dinţi şi dor de mai bine treceau în foile acelui vagabond sud-oriental, amintindu-i pe celălalt vântură-lume, paladinul stepelor ruseşti, pe Maxim Gorki. Un Gorki balcanic – iată ce era Panait Istrati al nostru. Toţi iluminaţii pământului l-au citit, toţi nemulţumiţii, toţi cei ce visau ceva mai bun, mai omenesc. L-au citit şi esteţii revistelor din metropole şi snobii saloanelor şi toţi au fost vrăjiţi de darul povestitorului. Nici un artificiu literar. Numai peisaje văzute, numai viaţă trăită, simplitate. Putere de a evoca oameni şi fapte scăldate în lumină. O paletă scânteietoare. O magie a cuvântului, pe care prea puţini – chiar dintre cei mai mari – au stăpânit-o.

Continuă citirea →

Amintiri despre Macedonski

Alexandru Macedonski

Nu cred că o simplă epigramă închinată lui Eminescu şi apărută chiar în ziua când nefericitul poet intra în casa de nebuni a întunecat cariera lui Al. Macedonscki, i-a adus oprobriul în care a trăit până la sfârşitul vieţii şi cu care acest mare scriitor e urmărit şi astăzi în unele cercuri.

Alexandru Macedonski făcea gafe peste gafe, şi, de câte ori noi, tinerii săi admiratori, profitând de lipsa lui din Bucureşti, căutăm să-l reabilităm, să dăm numelui său strălucirea cuvenită, maestrul pica asemenea muştei în lapte şi ne zădărnicea imaculatele pânze albe cu care îi înveleam statuia.

Macedonski avea mereu nevoie de bani. Îi căuta şi-i obţinea prin toate mijloacele, fie ca să-şi întreţină numeroasa familie, fie ca să călătorească, fie ca să perfecţioneze invenţii abracadabrante, în genul hârtiei sidefate a fiului său, Nikita. Nu se sfia să trimită biletele emfatice puternicilor zilei, mecenaţilor, negustorilor bogaţi, linguşind pe unii, ameninţând pe alţii. Însura sau numai împerechea pe unii discipoli cu femei mature şi bogate şi le estorca pecuniar.

Continuă citirea →

Aş fi vrut să-l cunosc pe Eminescu

Mihai Eminescu

Aş fi vrut să-l cunosc pe Eminescu. Am impresia că l-aş fi adorat pentru caracterul său ales, pentru înaltele-i aspiraţii, pentru sufletul său frumos. Din câte mi-au povestit contemporanii săi, mai ales Al. Vlahuţă, reiese că nefericitul poet era un om senin, grav, demn, discret, respectuos pentru înaintaşi, cuviincios; avea cultul prieteniei, al iubirii, o permanentă dorinţă de a se ridica spiritualiceşte pe măsură ce fiziceşte se degrada. De altfel, întreaga sa operă este a unuia care a crezut, care a satirizat, dar n-a zeflemisit, care a tins spre elevaţie şi nobleţe, spre îndreptarea societăţii, spre ridicarea neamului său.

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.184

Amintiri despre Caragiale

caragiale

Povesteşte Victor Eftimiu: „Pe I. L. Caragiale l-am cunoscut puţină vreme înainte de moartea lui năprasnică, săvârşită la Berlin în 1912. L-am văzut de câteva ori la Bucureşti, mi se pare că am mâncat o dată cu el la Al. Vlahuţă. Îl cunoşteam şi din scris, şi din reprezentaţiile comediilor sale pe scena Teatrului Naţional şi, mai ales, din cele povestite despre el. Se spunea că e un grec dat dracului, foarte inteligent, maliţios, cu ieşiri brutale împotriva proştilor, acerb în judecarea confraţilor – pe bunul său prieten Barbu Delavrancea îl bârfea unde putea şi cum putea – mare beţivan, mare meloman, admirator fără margini al lui Beethoven şi al curăţeniei străzilor berlineze („Mă, acolo pui caşcavalul pe trotuar, îl tai şi nu rămâne urmă de praf!”), cheltuitor fastuos a tot felul de moşteniri şi subvenţii publice, om fără prea multe convingeri şi scrupule, dar, în toate, nepăsător, amabil, graţios, scăpărător.

Am stat în preajma lui Caragiale o noapte întreagă la Blaj (1911), în grădina bunului A. Ciura, şi m-a uimit verva, rezistenţa, forţa lui fizică: a băut şi a vorbit până în zori în cămaşă, fără să-i pese de răcoarea ce ne înfiora pe toţi ceilalţi. A vorbit o noapte întreagă, cu glasul lui dogit de nicotină, de şpriţuri şi de elocvenţă.”

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.181-182

 

Bruxelles – Un orăşel ca oricare altul

orasul

Poetul Dimitrie Nanu plecase în tinereţe spre Bruxelles.

În inima Belgiei, ajungând într-o gară impresionantă, s-a dat jos din tren şi s-a oprit cincisprezece zile acolo. Localitatea l-a cam decepţionat: auzise atâtea minuni despre Bruxelles şi nu găsea decât un orăşel ca oricare altul.

A şaisprezecea zi, uitând să se dea jos din tramvaiul pe care-l lua de mai multe ori pe zi, s-a pomenit, după vreo douăzeci de minute, în centrul unui oraş superb, cu străzi largi, cu palate monumentale, cu şiruri de lămpi electrice luminând o neobişnuită forfoteală de lume.

– Ce oraş e ăsta ? întrebă Nanu buimăcit.

– Bruxelles, beneînţeles! îi răspunse conductorul tramvaiului, măsurându-l din cap la picioare.

Bietul Nanu locuise două săptămîni într-un târguşor belgian din apropierea capitalei, convins că se află la Bruxelles! 🙂

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.156

Patru poeţi şi o poezie

nevasta sefului de gara - poezie

Povesteşte Victor Eftimiu: „Toamna lui 1911… Era director la Teatrul Naţional din Craiova Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu, pe vremea ministeriatului acelui om amabil, surâzător şi prieten al artiştilor, C. C. Arion. Pentru că era înalt, blond, cu ochii albaştri-cenusii şi foarte calm, Liviu Rebreanu fusese botezat, de către Gârleanu, Neamţul. Aşa i-am spus noi câţiva ani, până a murit Emil Gârleanu şi ni s-au despărţit cărările fiecăruia şi nu ne-a mai ars de râsete şi de glume.

Gârleanu îşi inaugura prima direcţie cu Înşirăte mărgărite şi Rapsozii, un act inedit al meu, scris pentru această festivitate, o apoteoză a lui Alecsandri şi Eminescu. Un grup de scriitori au pornit din Bucureşti spre Craiova cu bilete galbene, oferite de bunul ministru. Erau printre ei Octavian Goga, D. Anghel, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu. Parcă mă văd în compartimentul de clasa I cu Octavian Goga şi St. O. Iosif, tineri cu toţii, Goga şi cu mine foarte veseli, râzând mereu, iar bietul Steo – proaspăt rănit de o dramă familială, părăsit de femeia iubită, tot o scriitoare, care călătorea în acelaşi tren, în alt vagon, cu D. Anghel -, St. O. Iosif, trist, cu un surâs amar pe buze, cu ochii tiviţi cu roşu de atâta plâns.

Continuă citirea →