Arhive etichetă: povestiri dupa piesele lui Shakespeare

Poveste de iarnă – Povestire după piesa lui Shakespeare

William Shakespeare - The winter's tale (Poveste de iarna)

Leontes, regele Siciliei, şi regina sa, frumoasa şi virtuoasa Hermiona, trăiau odinioară în cea mai desăvârşită armonie. Leontes găsea atâta fericire în iubirea lui pentru această neasemuită doamnă, încât nu-i rămăsese altă dorinţă de împlinit decât aceea de a-l mai întâlni şi prezenta reginei sale pe vechiul său tovarăş de năzbâtii şi coleg de şcoală, Polixenes, regele Boemiei. Leontes şi Polixenes crescuseră împreună din fragedă copilărie; fiind însă chemaţi după moartea părinţilor lor să conducă chiar ei regatele, nu se mai văzuseră de mulţi ani, deşi îşi trimiteau adesea daruri, scrisori şi solii de prietenie.

În cele din urmă, după invitaţii repetate, Polixenes sosi din Boemia la curtea siciliană în vizită la prietenul său Leontes. La început, vizita îi făcu multă plăcere lui Leontes. El o rugă pe regină să se  arate cât mai binevoitoare faţă de musafir şi, avându-l în preajmă pe scumpul prieten şi vechiul tovarăş, părea a fi pe deplin fericit. Vorbiră despre timpurile de demult; îşi amintiră de zilele de  şcoală şi de poznele lor copilăreşti şi i le povestiră Hermionei, care luă cu dragă inimă parte la discuţiile lor.

Când, după o îndelungată şedere, Polixenes se pregăti de plecare, făcându-i pe plac soţului ei, Hermiona îşi alătură rugăminţile la ale acestuia, cerându-i lui Polixenes să mai rămână la ei o bucată de vreme. De aici începură necazurile bunei regine: căci, deşi rugăminţile lui Leontes nu reuşiseră să-l înduplece pe Polixenes să mai rămână, acesta din urmă fu câştigat de cuvintele  blânde şi stăruitoare ale Hermionei şi-şi amână plecarea cu câteva săptămâni. Aflând aceasta, Leontes fu cuprins de o gelozie nestăpânită, deşi cunoştea de multă vreme cinstea şi curăţenia  sufletească a prietenului său Polixenes, precum şi virtutea fără de pată a iubitei sale regine. Fiecare semn de atenţie pe care i-l arăta Hermiona lui Polixenes, deşi săvârşit din dorinţa anume a soţului ei şi numai pentru a-i face acestuia plăcere, sporea gelozia nefericitului rege. Leontes se preschimbă dintr-odată dintr-un prieten bun şi iubitor, din cel mai înţelegător şi mai iubitor soţ,  într-un monstru sălbatic şi neomenos.

Continuă citirea →

Cum vă place – Povestire după piesa lui Shakespeare

Cum va place - William Shakespeare

Pe vremea când Franţa era împărţită în ţinuturi (sau în ducate, cum li se spunea), într-una dintre aceste provincii domnea un uzurpator, care îşi detronase şi surghiunise fratele mai mare, ducele legitim. Alungat astfel de pe domeniile sale, ducele se retrăsese cu câţiva curteni credincioşi în pădurea Arden; şi bunul duce trăia aici cu prietenii săi iubitori, care se învoiseră de dragul lui să plece de bunăvoie în exil, în timp ce pământurile şi veniturile lor îl îmbogăţeau pe făţarnicul uzurpator. Cu vremea se obişnuiră, şi viaţa uşoară, lipsită de griji pe care o duceau acolo le deveni mai scumpă decât pompa şi splendoarea stânjenitoare a vieţii de curtean. Trăiau aici cu toţii precum Robin Hood al Angliei, şi mulţi nobili tineri de la curte veneau în această pădure să-şi petreacă vremea cu inima uşoară, asemeni oamenilor erei de aur. Vara trândăveau în umbra plăcută a uriaşilor copaci din codru, privind hârjoneala căprioarelor sălbatice, şi iubeau atât de mult aceste fiinţe împestriţate şi nebunatice, care păreau afi locuitorii de baştină ai pădurii, încât le era sufletul greu când nevoia de a se hrăni cu vânat îi silea să le ucidă. Când vânturile reci ale iernii îi aminteau ducelui de soarta lui nefericită, le îndura cu răbdare şi spunea:

Vânturile astea îngheţate care-mi răzbat trupul sunt sfetnici buni: nu mă linguşesc, ci-mi arată adevărata mea stare şi, dacă muşcătura le e tăioasă, colţii nu le sunt nici pe departe atât de ascuţiţi ca ai răutăţii şi nerecunoştinţei. Găsesc că, oricâte cuvinte rele ar avea oamenii despre soarta potrivnică, poţi trage de pe urma ei şi unele foloase; ca şi leacul acela, preţios ca un juvaer pentru medicină, care se face din capul dispreţuitei şi veninoasei broaşte râioase.

În felul acesta, răbdătorul duce trăgea învăţături folositoare din tot ce vedea şi, cu ajutorul acestei aplecări spre meditaţie, în viaţa dusă departe de sufletul mulţimilor găsea copaci cu care să stea de vorbă, cărţi în pâraie, predici în pietre şi lucruri bune-n toate cele.

Ducele surghiunit avea o singură fiică, Rosalinda, pe care uzurpatorul duce Frederick o oprise la curte când îi surghiunise tatăl, ca să-i ţină de urât propriei lui fiice, Celia. Între aceste două domniţe se înfiripase o prietenie trainică pe care neînţelegerile dintre părinţii lor n-au stânjenit-o câtuşi de puţin, Celia străduindu-se pe cât îi stătea în putinţă să răscumpere nedreptatea înfăptuită de tatăl ei când îl descăunase pe tatăl Rosalindei. Ori de câte ori Rosalinda se întrista amintindu-şi de surghiunul părintelui ei şi de faptul că se afla la cheremul nedemnului uzurpator, singura grijă a Celiei era s-o mângâie şi să-i dea curaj.

Continuă citirea →

Visul unei nopţi de vară – Povestire după piesa lui Shakespeare

Visul unei nopti de vara - Shakespeare

Era cândva o lege în cetatea Atenei, care dădea cetăţenilor puterea de a-şi sili fiicele să se mărite cu bărbaţi aleşi de ei. Dacă o fată se împotrivea să se mărite cu omul ales ca soţ de tatăl ei, acesta din urmă era îndreptăţit de lege să ceară osândirea fiicei lui la moarte. Dar, cum se întâmplă rar ca taţii să dorească moartea fetelor lor, chiar atunci când ele se arătau cam neascultătoare, legea nu se aplica deloc, sau foarte rar, deşi e cu putinţă ca tinerele fete din cetate să fi fost deseori ameninţate de părinţi cu grozăviile ei.

Totuşi, se cunoaşte cazul unui bătrân pe nume Egeus, care într-adevăr s-a înfăţişat lui Theseus (pe atunci ducele înscăunat al Atenei) plângându-se că fiica lui, Hermia, căreia-i poruncise să se mărite cu Demetrius, vlăstar al unei nobile familii ateniene, refuzase să-i dea ascultare, întrucât era îndrăgostită de un alt tânăr atenian, numit Lysander. Egeus îi ceru lui Theseus să facă dreptate, dorind ca legea cea crudă să fie împlinită împotriva fiicei sale.

Spre a dovedi că neascultarea ei avea temei, Hermia se dezvinovăţi spunând că Demetrius îşi declarase mai demult iubirea pentru prietena ei dragă, Helena, şi că Helena îl iubea la nebunie pe Demetrius; dar acest motiv întemeiat de a nu se supune poruncii tatălui, arătat de Hermia, nu-l putu mişca pe asprul Egeus.

Deşi era un prinţ nobil şi milos, Theseus n-avea dreptul să schimbe legile ţării sale; putu, prin urmare, doar să-i lase Hermiei încă patru zile de gândire, urmând ca la sfârşitul lor, dacă se mai împotrivea căsătoriei cu Demetrius, să fie condamnată la moarte.

Continuă citirea →