Arhive etichetă: Transilvania

Activism – Dicţionar de termeni istorici

Andrei Saguna

Activism – Tactică de luptă politică utilizată în perioada dualismului austro-ungar de mitropolitul Transilvaniei, Andrei Şaguna, şi de Partidul Naţional Român din Banat, condus de Alexandru Mocioni. Adepţii activismului sperau ca prin implicarea lor în viaţa politică a Imperiului Austro-Ungar vor obţine recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania.

sursa: Mariana Gavrilă, Mariana Maximescu (coord.), Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice, Piteşti, Paralela 45, 2009

Transilvania de la voievodat la principat – Teste recapitulative pe lecţii

Voievodatul Transilvaniei

1. Localizaţi pe hartă principalele formaţiuni politice prestatale din spaţiul Transilvaniei.

  • secolul al IX-lea: voievodatul lui Menumorut (în Bihor), voievodatul lui Gelu (pe Someş) şi voievodatul lui Glad (în Banat);
  • secolul al XI-lea: voievodatul lui Gyula (pe Someş) şi voievodatul lui Ahtum (în Banat).

2. Analizaţi evoluţia formaţiunilor politice din Transilvania între secolele IX-XI.

Între secolele IX-XI, formaţiunile politice din Transilvania au evoluat spre constituirea unui voievodat unic. Evoluţia a fost întreruptă de intervenţia regalităţii maghiare care a început din secolul al XI-lea cucerirea sistematică şi organizată a Transilvaniei.

3. Explicaţi procesul instaurării stăpânirii maghiare în Transilvania.

Înstaurarea stăpânirii maghiare în Transilvania a fost un proces de durată, întârziat de rezistenţa românilor şi de luptele pentru tronul Ungariei, după moartea regelui Ştefan cel Sfânt. Cucerirea Transilvaniei s-a făcut treptat, de la vest la est, între secolele IX-XI, cucerindu-se mai întâi cetăţile. În 1222, maghiarii erau atestaţi documentar pe linia Carpaţilor Răsăriteni, moment ce marchează sfârşitul cuceririi teritoriului intracarpatic.

Continuă citirea →

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Textul arbitrajului

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţia directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

sursa: Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 295–296

Revolutia de la 1848 în Ardeal: ungurii şi românii în tabere opuse

Trebuie să vorbim acum şi despre ce s-a întâmplat în acest răstimp în Transilvania. Acolo lucrurile au stat cu totul altfel. Revoluţia începuse şi în Ungaria. Unii dintre revoluţionarii din principate, mai cu seamă Nicolae Bălcescu, ar fi vrut să ne aliem cu ungurii, fiindcă duşmanul nostru, al tuturor, în gândul lui, era Rusia. Din păcate, ungurii, reprezentaţi mai ales de aristocraţia lor, au avut alte scopuri naţionale. Nobilimea maghiară, chiar de pe vremea Mariei Tereza, era foarte puternică şi forma o mare parte din armata austriacă. Aşa se explică cum a reuşit revoluţia ungară să ţină piept austriecilor timp de un an. S-a crezut chiar că vor forma o Ungarie liberă. Austriecii au continuat însă lupta contra lor, şi i-au chemat în ajutor pe ruşi.

Continuă citirea →

Supplex Libellus Valachorum (1791)

Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere provincia […]

Drept aceea, Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Majestăţii Voastre, şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:

1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; în consecinţă

2). Na]iunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur, din anul 1437.

3). Clerul acestei naţiuni, credincios bisericii orientale, fără discriminare, dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.

4). În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă [să se facă] numiri noi sau înaintări în
slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujba, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.

5). Comitatele, scaunele, districtele, şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni, să-şi aibă numirea şi de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acelea pe care şi până acum îl purtaseră, după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini, pe măsura puterilor lor.

Din cele de mai sus se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate […].

[Semnează:] Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.

 

(David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 469–480)

Anonymus despre Glad – Izvoare istorice

Anonymus despre formaţiunile politice găsite de unguri în Transilvania

Glad

A hotărât [ducele Arpad] să trimită o armată împotriva ducelui Glad, care avea stăpânirea de la râul Mureş până la fortăreaţa Horom, din neamul căruia, după mult timp, a descins Ohtum, pe care l-a ucis Sunad. Iar în scopul acesta au fost trimişi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, care, după ce şi-au luat rămas bun, au plecat călări şi au trecut peste Tisa la Kenesna şi au descălecat lângă râul Seztureg.

Şi nu s-a aflat nici un adversar care să ridice mâna contra lor, deoarece groaza cuprinsese pe toţi oamenii din acel teritoriu. Şi plecând de aici, au ajuns în părţile de la Beguey, şi aici au rămas două săptămâni, până ce toţi locuitorii acelui teritoriu, de la Mureş până la râul Timiş, li s-au supus şi au dat pe fii lor ca ostateci.

Apoi, îndepărtându-se cu oastea, au venit spre râul Timiş şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul Nisipurilor şi când au vrut să treacă peste râul Timiş, le-a ieşit înainte Glad, din neamul căruia descinde Ohtun, ducele acelei patrii, cu o mare armată de călăreţi şi de pedeştri, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi blachilor. A doua zi însă, deoarece fiecare din ambele linii de bătaie nu putuse să treacă vadurile râului Timiş, care se afla între ele, atunci Zuardu a invitat pe fratele său, Cadusa, ca împreună cu o jumătate din armata lui, să se deplaseze mai jos, şi în orice mod va putea, să treacă dincolo şi să lupte contra duşmanilor. Îndată Cadusa, dând ascultare dorinţii fratelui său, a pornit călare cu jumătate din armată, şi, descălecând, s-a deplasat mai jos în fuga mare, şi, cum graţia divină a fost de partea lor, trecerea le-a fost uşoară. Şi în timp ce o parte a armatei ungurilor cu Cadusa era dincolo, şi o jumătate, cu Zuard, dincoace, atunci ungurii au sunat din trompetele de război şi trecând înot peste râu au început să lupte cu înverşunare. Şi fiindcă Dumnezeu cu mila sa era alături de unguri, le-a dat o mare victorie, şi duşmanii lor cădeau în faţa lor ca snopii după secerători. Şi în acest război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor, şi însuşi Glad, ducele lor, s-a salvat luând-o la fugă, dar toată armata lui s-a topit ca ceara de flăcările focului, şi a fost distrusă de ascuţişul săbiilor. […]

Iar ducele Glad, care fugise de teama ungurilor, cum am spus mai sus, a intrat în castrul Keve şi în a treia zi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, din neamul căruia descinde Brucsa, aranjându-şi armata împotriva castrului Keve, au început să lupte. Văzând aceasta Glad, ducele acestora, a trimis soli la ei pentru a cere pace şi le-a dat castrul de bună voie împreună cu diferite daruri. […]

Gelu – Izvoare istorice

Anonymus despre formaţiunile politice găsite de unguri în Transilvania


Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane, unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui, fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi. Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat […].

Menumorut – Izvoare istorice

Anonymus despre formaţiunile politice găsite de unguri în Transilvania

Trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut […]. La urmă însă […] au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a dat răspuns, zicându-le:

„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“. Şi zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece.

Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază încât n-a mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte mult.

Când a auzit Menumorut că Usubuu şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând liberă mulţimea de ostaşi în fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc, şi toată armata lor, au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos. Iar în a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland, şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri au început lupta împotriva lui Usubuu şi a lui Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţii şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, deschizându-le fortăreaţa, au venit în picioarele goale rugându-se înaintea lui Usubuu şi Velec, şi punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […]

Iar ducele Arpad, când a auzit că fiica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, cu teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i aducă cu ei şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor.

Legiunile romane se retrag din Dacia – Istoria românilor

O dată cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz cea mai înstărită, din oraşe şi din villae, adică din „fermele” marilor posesori de pământ, speriaţi că nu mai erau de acum protejaţi de armata romană, vor fi părăsit şi ei colonia de la nord de Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept al Dunării, unde împăratul Aurelian a instituit — în regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest — o nouă provincie numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu vremea, în scrieri, numele de Dacia Aureliană.

Unii istorici germani, apoi istoriografia oficială ungară, au susţinut teza că toată populaţia Daciei nord-dunărene a fost atunci evacuată, că această mare provincie s-a aflat dintr-o dată golită de întreaga populaţie de limbă latină. Dar această teorie n-a apărut decât acum vreo două sute de ani, adică o dată cu naşterea conştiinţelor naţionale şi ivirea pretenţiilor naţionaliste în toată Europa! De atunci a apărut în istoriografia europeană şi, bineînţeles, mai cu seamă în disputele savante româno-maghiare, ceea ce s-a numit „chestiunea continuităţii”: au continuat oare să locuiască în fosta Dacie vorbitori de limbă latină? Sau, cum pretind cei mai mulţi istorici unguri, la apariţia năvălitorilor maghiari la sfârşitul secolului IX, ori în secolul X, Ardealul era pustiu sau cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave.

Încă o remarcă, înainte de a expune punctul meu de vedere asupra „chestiunii continuităţii”. Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică. Chiar dacă ar putea istoricii maghiari — printr-o minune — să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi, în inima ţării, decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional contemporan nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ia în cont decât situaţia demografică actuală. (Vedeţi drama recentă din Kosovo!) Deci — încă o dată — trebuie înţeles că „chestiunea continuităţii” nu mai are nici o importanţă practică. Dacă încerc să înşir aici, pe scurt, argumentele noastre, e numai din pasiunea de a încerca rezolvarea unei probleme spinoase.

Iată mai întâi argumentele pe care le înaintează partizanii necontinuităţii, adică ai tezei căreia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler” — după numele autorului german de la sfârşitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorică):

evacuarea populaţiei dacoromane sub Aurelian ar fi fost totală; documente interne dovedind prezenţa unor vorbitori de limbă latină în aria carpato-dunăreană ar lipsi cu desăvârşire între secolul IV şi începutul secolului al XIIIlea, o tăcere de vreo 900 de ani — aproape un mileniu, „mileniul întunecat”; latinofonii (li se va spune de acum vlahi sau valahi— voi explica mai departe de ce) apar în documente abia începând din veacul al Xlea, însă la sud de Dunăre, Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunăre nu apar, în documente oficiale ale regatului ungar, decât în jurul anului 1200 — se deduce deci că ar fi imigranţi din sud, ciobani nomazi veniţi cu oile, şi a căror imigrare ar fi fost încurajată de regii maghiari în Ardealul insuficient populat;

atunci când au pătruns maghiarii în Transilvania — adică în „ţinutul de dincolo de pădure” (al munţilor Apuseni), trans = peste şi sylva = pădure — ţara era pustie, şi nici n-ar fi putut fi locuită, fiind acoperită în proporţie de 90 % de păduri;

dacă viitorii locuitori români de la nord de Dunăre n-ar fi locuit câteva veacuri în preajma aromânilor şi în vecinătatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici strânsa înrudire între limba daco-română de la nord de Dunăre şi dialectele aromân şi megleno-român (regiunea Salonic) de la sud, nici prezenţa în daco-română a câtorva zeci de cuvinte (pretins) împrumutate de la albanezi; în sprijinul acestei teze au venit şi teoriile a doi filologi români de la începutul veacului nostru, Ovid Densusianu şi Alexandru Philippide, care au fost convinşi — pe baza unor argumente, cred, eronate — că leagănul limbii române trebuie căutat la sud de Dunăre.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Începuturile – Istoria românilor

Începuturile

Dacă aveţi în faţă o hartă fizică a României, observaţi cum arată podişul Transilvaniei: s-ar zice că ţara noastră este un fel de mare cerc în jurul Transilvaniei. Ei bine, acolo s-a născut neamul românesc.

Cine locuia pe podişul Transilvaniei acum vreo 2 500 de ani? — fiindcă a încerca să vedem cine a fost acolo mai înainte e o întreprindere prea grea. Nu putem, în cadrul unei lucrări atât de succinte, să împingem studiul în preistorie, întradevăr, în spaţiul în care locuim astăzi, arheologia ne revelă urme de străveche prezenţă umană, de mii şi poate zeci de mii de ani. Cum n-avem însă, deocamdată, nici un mijloc de a identifica rasa sau rasele acelor străvechi locuitori, de a pătrunde cât de cât moravurile şi credinţele lor, şi, încă mai puţin, limbile vorbite, descrierea acelor civilizaţii ce se pierd în negura vremurilor ne-ar fi de prea puţin folos pentru a înţelege cum au apărut, în acest spaţiu, cei ce pot fi consideraţi cu mai multă probabilitate ca strămoşii noştri. Cert este doar, din numeroasele urme arheologice de pe tot teritoriul ţării, că s-au succedat valuri-valuri de migraţii şi din sud şi din vest şi din est, şi e cu neputinţă să deduci numai din forma locuinţelor şi a mormintelor, ori din stilul uneltelor sau al ceramicii, ce fel de rase au fost şi cum s-au amestecat s-au cum s-au nimicit una pe alta. Să ne limităm aşadar la evocarea acelor popoare cărora savanţii din veacul trecut le-au zis „indoeuropene”, fiindcă au împânzit spre apus Europa întreagă, şi au ajuns spre miazăzi şi răsărit până în India.

Acum vreo 4 000- 5000 de ani, pornind de pe teritoriul unde se află acum Bielorusia, Ucraina de vest şi Polonia, s-au urnit cu încetul, însă într-un elan neînfrânat, nişte seminţii vorbind aceeaşi limbă, care au ajuns să stăpânească cu vremea întregul nostru continent. Nu erau de o singură rasă (adică, în termeni de antropologie, nu aparţineau cu toţii aceluiaşi tip fizic). S-a crezut, în secolul trecut, că indoeuropenii,la origine, semănau toţi cu scandinavii de azi, că erau înalţi, blonzi şi cu craniul dolicocefal, adică, văzut de sus, oval ca un ou. Era o concepţie greşită: indoeuropeana a fost doar o limbă. Arheologia a adus dovada că în leagănul originar s-au aflat fel de fel de popoare care, trăind de mii de ani împreună sau în vecinătate, au ajuns să vorbească aceeaşi limbă. Şi din seminţiile acestea de limbă indoeuropeană, care s-au revărsat în valuri succesive, şi la intervale câteodată mari, asupra Europei, împingând sau nimicind alte etnii mai vechi sau contopinduse cu ele, s-au născut aproape toate popoarele care trăiesc astăzi în Europa.

Zic aproape toate, fiindcă au rămas mici nuclee neschimbate dinaintea venirii indoeuropenilor, iar după aceştia au mai venit câteva popoare de limbă diferită. Care sunt acestea din urmă? De pildă finlandezii, estonienii, ungurii şi turcii. Iar dinainte de indoeuropeni cine a mai rămas? După limbă ar fi doar bascii, care formează şi astăzi un grup etnic compact în nord-vestul Spaniei şi sud-vestul Franţei. Unii antropologi susţin că şi Sicilia ar fi majoritar populată cu seminţii anterioare valului indoeuropean; sicilienii au adoptat însă limba dominatorilor romani, şi n-a rămas nici o urmă a vreunei limbi anterioare idiomurilor indoeuropene.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri