Cum vă place – Povestire după piesa lui Shakespeare

Cum va place - William Shakespeare

Pe vremea când Franţa era împărţită în ţinuturi (sau în ducate, cum li se spunea), într-una dintre aceste provincii domnea un uzurpator, care îşi detronase şi surghiunise fratele mai mare, ducele legitim. Alungat astfel de pe domeniile sale, ducele se retrăsese cu câţiva curteni credincioşi în pădurea Arden; şi bunul duce trăia aici cu prietenii săi iubitori, care se învoiseră de dragul lui să plece de bunăvoie în exil, în timp ce pământurile şi veniturile lor îl îmbogăţeau pe făţarnicul uzurpator. Cu vremea se obişnuiră, şi viaţa uşoară, lipsită de griji pe care o duceau acolo le deveni mai scumpă decât pompa şi splendoarea stânjenitoare a vieţii de curtean. Trăiau aici cu toţii precum Robin Hood al Angliei, şi mulţi nobili tineri de la curte veneau în această pădure să-şi petreacă vremea cu inima uşoară, asemeni oamenilor erei de aur. Vara trândăveau în umbra plăcută a uriaşilor copaci din codru, privind hârjoneala căprioarelor sălbatice, şi iubeau atât de mult aceste fiinţe împestriţate şi nebunatice, care păreau afi locuitorii de baştină ai pădurii, încât le era sufletul greu când nevoia de a se hrăni cu vânat îi silea să le ucidă. Când vânturile reci ale iernii îi aminteau ducelui de soarta lui nefericită, le îndura cu răbdare şi spunea:

Vânturile astea îngheţate care-mi răzbat trupul sunt sfetnici buni: nu mă linguşesc, ci-mi arată adevărata mea stare şi, dacă muşcătura le e tăioasă, colţii nu le sunt nici pe departe atât de ascuţiţi ca ai răutăţii şi nerecunoştinţei. Găsesc că, oricâte cuvinte rele ar avea oamenii despre soarta potrivnică, poţi trage de pe urma ei şi unele foloase; ca şi leacul acela, preţios ca un juvaer pentru medicină, care se face din capul dispreţuitei şi veninoasei broaşte râioase.

În felul acesta, răbdătorul duce trăgea învăţături folositoare din tot ce vedea şi, cu ajutorul acestei aplecări spre meditaţie, în viaţa dusă departe de sufletul mulţimilor găsea copaci cu care să stea de vorbă, cărţi în pâraie, predici în pietre şi lucruri bune-n toate cele.

Ducele surghiunit avea o singură fiică, Rosalinda, pe care uzurpatorul duce Frederick o oprise la curte când îi surghiunise tatăl, ca să-i ţină de urât propriei lui fiice, Celia. Între aceste două domniţe se înfiripase o prietenie trainică pe care neînţelegerile dintre părinţii lor n-au stânjenit-o câtuşi de puţin, Celia străduindu-se pe cât îi stătea în putinţă să răscumpere nedreptatea înfăptuită de tatăl ei când îl descăunase pe tatăl Rosalindei. Ori de câte ori Rosalinda se întrista amintindu-şi de surghiunul părintelui ei şi de faptul că se afla la cheremul nedemnului uzurpator, singura grijă a Celiei era s-o mângâie şi să-i dea curaj.

Într-o zi, pe când Celia îi vorbea Rosalindei cu multă bunătate, în felul ei obişnuit, zicându-i: „Te rog, Rosalindo, scumpa mea verişoară, fii veselă”, intră un mesager de la duce şi le spuse că de vor să privească o întrecere de trântă care tocmai urmează să înceapă, trebuie să vină îndată în curtea din faţa palatului; iar Celia, crezând că Rosalindei îi va face plăcere, se învoi să meargă.

Pe vremea aceea trânta, care nu mai este astăzi decât o îndeletnicire a netoţilor de la ţară, era un sport îndrăgit chiar la curţile princiare, iar întrecerile se ţineau în faţa frumoaselor domniţe şi prinţese. Aşa se făcu deci că Rosalinda şi Celia se duseră la întrecerea de trântă. Ele aflară că lupta putea deveni un spectacol foarte tragic, pentru că un om puternic şi lat în spate, care se oţelise îndelung în arta trântei şi răpusese mulţi bărbaţi în astfel de întreceri, urma să se măsoare cu un flăcău foarte tânăr pe care toţi privitorii îl credeau sortit pieirii, judecând după tinereţea lui prea fragedă şi prea puţina lui ştiinţă în ale luptei.

Văzându-le pe Celia şi Rosalinda, ducele spuse:

Ei cum, fiica şi nepoata mea, v-aţi furişat aici să vedeţi trânta? N-o să  vă desfătaţi mult, căci puterile acestor doi bărbaţi nu sunt de-o seamă. Din milă pentru tânărul flăcău, aş dori să-l conving să nu lupte. Vorbiţi-i, fetelor, şi vedeţi dacă-l puteţi îndupleca.

Domniţele fură foarte bucuroase să îndeplinească lucrul acesta plin de omenie şi Celia îl rugă cea dintâi pe tânărul necunoscut să renunţe la întrecere; apoi Rosalinda îi vorbi atât de blând şi cu atâta simţire şi stăruinţă de primejdia pe care o înfrunta încât, în loc să se lase înduplecat de blândele ei cuvinte să se lase păgubaş, străinul se întări şi mai mult în hotărârea de a străluci prin vitejie în ochii preafrumoasei domniţe. El respinse rugăminţile Celiei şi ale Rosalindei cu vorbe atât de modeste şi alese, încât le spori îngrijorarea pentru soarta lui. Flăcăul îşi încheie spusele, zicând:

Îmi pare rău că trebuie să refuz ceva unor fete atât de frumoase şi alese. Dar fie ca frumoşii voştri ochi şi bunele voastre urări să-mi stea alături în această încercare, iar de voi fi învins, ruşinea va acoperi un om care n-a fost niciodată învrednicit de vreun har; dacă voi fi ucis, muri-va unul care nu doreşte decât să moară; nu voi întrista zilele nici unui prieten, căci n-am niciunul care să mă plângă; lumii nu-i voi aduce pagube, căci n-am nimic de preţ pe lumea asta; nu fac decât să ocup un loc în ea, care ar putea fi luat de altul mai vrednic când nu voi mai fi.

Apoi începu trânta. Celia dorea ca străinul cel tânăr să nu păţească niciun rău, dar Rosalinda tremura şi mai mult pentru el. Lipsa de prieteni de care se plânsese şi dorinţa lui de a muri o făcuseră să creadă că flăcăul este la fel de nefericit ca şi ea; şi-i era atât de milă de el, trăia cu atâta încordare primejdiile care-l pândeau în timpul trântei, încât ai fi spus în momentele acelea că se îndrăgostise de el.

Bunătatea arătată de aceste frumoase şi nobile domniţe îi dădu curaj şi putere tânărului necunoscut, aşa că făcu adevărate minuni şi-şi învinse până la urmă vrăjmaşul, care fu trântit atât de zdravăn, încât o vreme nu putu nici să se mişte, nici să scoată o vorbă.

Ducelui Frederick îi plăcură foarte mult îndemânarea şi curajul arătate de tânărul necunoscut şi dori să-i afle numele şi părinţii, gândindu-se să-l ia sub ocrotirea lui. Străinul spuse că se numeşte Orlando şi că e fiul mai mic al seniorului Rowland de Boys. Tatăl lui Orlando, Sir Rowland de Boys, murise cu câţiva ani în urmă, dar cât trăise fusese credincios supus şi bun prieten ducelui surghiunit. De aceea, auzind că Orlando e fiul unui prieten al fratelui său exilat, bunăvoinţa lui Frederick faţă de viteazul flăcău se preschimbă în silă şi uzurpatorul se depărtă în toane foarte rele. Urând până şi numele oricărui prieten de-al fratelui său, dar admirând totuşi curajul tânărului, plecând el spuse că ar fi dorit ca Orlando să fie fiul oricărui alt om.

Rosalinda fu încântată să audă că noul ei favorit este fiul vechiului tovarăş al tatălui ei, şi-i spuse Celiei:

Tatălui meu îi era drag Sir Rowland de Boys şi de-aş fi ştiut că băiatul acesta e fiul lui, mi-aş fi sporit rugăminţile cu lacrimi înainte de a-l lăsa să-şi primejduiască viaţa.

După care fetele se îndreptară spre el şi, văzându-l stânjenit de neaşteptata vrăjmăşie arătată de duce, îi adresară cuvinte pline de blândeţe şi încurajare, iar la despărţire Rosalinda se întoarse să-i mai spună câteva cuvinte plăcute viteazului fiu al prietenului tatălui ei. Scoţând apoi un colier de la gât, îi zise:

— Domnule, poartă acest obiect din partea mea. Norocul nu-mi prea surâde, altfel ţi-aş da un cadou mai preţios.

Când domniţele rămăseseră singure, cum Rosalinda vorbea mereu numai despre Orlando, Celia începu să înţeleagă că verişoara i se îndrăgostise de tânărul şi frumosul luptător, şi-i spuse:

E oare cu putinţă să te fi îndrăgostit atât de repede?

Rosalinda răspunse:

Ducele, tatăl meu, l-a iubit pe tatăl lui din tot sufletul.

Dar, zise Celia, asta înseamnă că trebuie neapărat să-l iubeşti şi tu din tot sufletul pe fiul lui? De-ar fi aşa, eu ar trebui să-l urăsc, pentru că tata îl ura pe tatăl lui; dar eu nu-l urăsc pe Orlando.

Cum pe Frederick îl supărase apariţia fiului lui Sir Rowland de Boys, care-i aducea aminte ce mulţi prieteni avea printre nobili ducele surghiunit, şi cum de câtăva vreme îi purta pică nepoatei sale, deoarece lumea îi lăuda virtuţile şi o compătimea din pricina tatălui ei, vrăjmăşia lui izbucni dintr-o dată.

Pe când Celia şi Rosalinda stăteau de vorbă despre Orlando, Frederick intră în încăpere, şi cu ochii scăpărându-i de mânie îi porunci Rosalindei să părăsească îndată palatul şi să-l urmeze pe tatăl ei în surghiun; Celiei, care încerca în van să-i ia apărarea, îi spuse că numai de dragul ei îi îngăduise să rămână până atunci.

Nu eu te-am rugat atunci să-i dai adăpost, spuse Celia, fiind prea tânără ca s-o preţuiesc, dar astăzi, când ştiu cât este de merituoasă, după ce atâta amar de vreme am dormit împreună, deşteptându-ne în aceeaşi clipă, învăţând, jucându-ne şi prânzind amândouă, nu mai pot trăi aici de n-o am alături.

Frederick răspunse:

Prea e ascunsă faţă de tine. Blândeţea, ba chiar tăcerea şi resemnarea ei răzbesc în inima poporului şi oamenilor li se face milă de ea. Eşti o proastă că-i iei apărarea căci, după ce va fi plecat, tu vei străluci mai tare şi vei părea şi mai virtuoasă; nu-ţi osteni deci buzele de dragul ei, căci soarta ce i-am hărăzit nu poate fi schimbată.

Văzând că nu-şi poate îndupleca tatăl ca s-o îngăduie pe Rosalinda lângă ea, Celia luă inimoasa hotărâre de a o însoţi în surghiun şi, plecând în noaptea aceea din castelul tatălui ei, merse împreună cu prietena sa în căutarea părintelui acesteia, ducele surghiunit din pădurea Arden.

William Shakespeare - Cum va place

Înainte de a porni la drum, Celia se gândi că ar fi nesăbuit din partea a două tinere domniţe să călătorească înveşmântate în hainele bogate pe care le purtau. Propuse, deci, să-şi ascundă rangul, purtând straiede fete de la ţară. Rosalinda fu de părere că ar fi şi mai adăpostite de primejdii dacă una dintre ele s-ar îmbrăca bărbăteşte; astfel ajunseră curând la înţelegerea ca Rosalinda, fiind mai înaltă, să poarte hainele unui ţăran, iar Celia să fie înveşmântată ca o ţărăncuţă şi să spună că sunt frate şi soră. Rosalinda hotărî să-şi spună Ganymede, iar Celia alese numele de Aliena. Astfel travestite, luând cu ele bani şi bijuterii pentru a-şi plăti cheltuielile, frumoasele prinţese porniră într-o lungă drumeţie, căci codrii Ardenului erau departe, hăt dincolo de hotarele pământurilor stăpânite de duce.

Domniţa Rosalinda (sau Ganymede, cum va trebui să-i spunem de acum încolo) părea să fi câştigat curajul unui bărbat odată cu hainele acestuia. Prietenia credincioasă pe care i-o arătase Celia însoţind-o la un drum atât de lung şi obositor îl făcu pe noul ei frate să se dovedească, drept răsplată pentru această dragoste adevărată, plin de cutezanţă, ca şi când Rosalinda ar fi fost cu adevărat Ganymede, fratele inimos al blândei ţărăncuţe Aliena.

Ajungând în sfârşit în pădurea Arden, cele două fete nu mai găsiră hanurile primitoare şi buna îngrijire de care se bucuraseră pe drum şi, flămând şi obosit fiind, Ganymede, care-şi înveselise surioara tot timpul drumului cu vorbe plăcute şi făcând haz, îi mărturisi acum Alienei că-i atât de ostenit încât nu s-ar da în lături să-şi facă de ruşine hainele de bărbat plângând ca o femeie; la rându-i Aliena spuse că nici ea nu poate merge mai departe. Văzând aceasta, Ganymede se  strădui să-şi amintească iarăşi că bărbatul e dator să aducă mângâiere şi îmbărbătare unei femei, care e o fiinţă mai slabă şi, ca să pară curajos în ochii noii sale surioare, spuse:

Hai, surioară Aliena, curaj, doar suntem la capătul călătoriei, în pădurea Arden.

Dar bărbăţia prefăcută şi curajul silit nu le mai puteau ţine în picioare, căci, deşi acum se aflau în codrii Ardenului, nu ştiau unde să-l caute pe duce. Călătoria ostenitelor domniţe s-ar fi putut sfârşi rău, căci se puteau rătăci şi ar fi pierit de foame, dar din fericire, pe când şedeau pe iarbă aproape moarte de sfârşeală, nemaitrăgând nădejde într-o fericită schimbare a sorţii, se întâmplă să treacă pe acolo un sătean şi Ganymede încercă iarăşi să se arate cu îndrăzneală bărbătească, spunându-i:

Păstorule, dacă îndurarea ori aurul ne-ar putea face să găsim puţină alinare în sălbăticia asta, te rog du-ne undeva să ne putem odihni; căci astă biată fată, soră-mea, e ostenită de călătorie şi sleită de foame.

Omul răspunse că este numai slujitorul unui păstor şi că stăpânul lui tocmai vrea să-şi vândă casa, aşa că nu vor putea găsi acolo prea multă îngrijire, însă de vor să-l însoţească vor fi bine primiţi şi ospătaţi cu ce se va găsi. Îl urmară aşadar pe tânăr, dându-le puteri noi gândul că se vor putea odihni curând; cumpărară de la păstor casa şi turma şi-l năimiră ca slujitor pe omul care le îndrumase până la sălaşul ciobanului. După ce atât de fericit şi-au făcut rost de o casă curată, plină cu de-ale gurii, hotărâră să rămână acolo până ce  aveau să afle în care parte a pădurii se adăpostea ducele.

Trecându-le oboseala călătoriei, începură să prindă gustul noului lor fel de viaţă, aproape crezând cu adevărat că sunt păstorul şi păstoriţa drept care se dădeau. Totuşi, Ganymede îşi amintea uneori că fusese cândva acea domniţă Rosalinda care-l iubea cu aprindere pe viteazul Orlando, fiindcă era fiul lui Sir Rowland de Boys, prietenul tatălui ei, şi deşi Ganymede socotea că Orlando se află la cine ştie câte mile depărtare, la tot atâtea mile de drum obositor câte bătuseră ele, curând se dovedi că Orlando se găsea şi el în pădurea Arden. Această ciudată întâmplare se petrecuse după cum urmează:

Orlando era fiul cel mic al lui Sir Rowland de Boys care, murind, îl lăsase (băiatul fiind pe atunci foarte tânăr) în grija fratelui mai mare, Oliver, căruia-i porunci cu limbă de moarte să-i dea lui Orlando creştere aleasă şi să-i asigure un trai pe măsura demnităţii străvechii lor familii. Oliver se dovedi a fi un frate nevrednic. Nesocotind poruncile tatălui său muribund, nu-şi trimise câtuşi de puţin fratele la şcoală, ci-l ţinu acasă, fără învăţătură şi lăsat cu nepăsare în voia lui. Însă Orlando semăna atât de mult cu bunul lui tată, atât prin fire cât şi prin însuşiri nobile, încât, fără a se fi bucurat de foloasele învăţăturii, putea fi luat drept un tânăr crescut cu cea mai aleasă grijă. Oliver se dovedi atât de invidios pe firea desăvârşită şi purtarea nobilă a fratelui său neumblat prin şcoli, încât plănui în cele din urmă să-l piardă. Cu acest gând pusese mai mulţi cunoscuţi să-l convingă să se ia la trântă cu faimosul luptător care, după cum povesteam înainte, răpusese nenumăraţi potrivnici. Tocmai reaua-voinţă pe care i-o arăta crudul său frate îl făcuse pe Orlando să spună că-şi doreşte moartea, aşa cum era cu desăvârşire lipsit de prieteni.

Când Orlando birui, în ciuda speranţelor ticăloase pe care şi le făcuse, invidia şi ura lui Oliver nu mai cunoscură margini şi el jură să dea foc odăii în care dormea Orlando. Fu auzit pe când făcea acest legământ de un bătrân care fusese un vechi şi credincios servitor al tatălui său şi care-l iubea pe Orlando pentru că semăna leit cu Sir Rowland. Bătrânul îi ieşi în întâmpinare la întoarcerea de la palatul ducal şi, când îl văzu pe Orlando, pericolul în care se afla scumpul lui stăpân tânăr îl făcu să strige cu ardoare:

O, bunul meu stăpân, dragul meu stăpân! O tu, vie întruchipare a bătrânului Sir Rowland! De ce eşti atât de cumsecade? Pentru ce eşti atât de blând, puternic şi neînfricat? Şi de ce-ai ţinut cuatâta tărie să învingi pe temutul luptător? Faima faptei tale a ajuns aici mult prea iute, întrecându-ţi paşii.

Nepricepând tâlcul vorbelor lui, Orlando îl întrebă ce se întâmplase. Atunci bătrânul îi povesti cum ticălosul de frate-său, pizmuind iubirea ce i-o purta toată lumea şi aflând acum câtă glorie dobândise prin izbânda sa de la palatul ducelui, plănuia să-l piardă, punând foc chiar în acea noapte odăii în care va dormi. Îl sfătui, deci, să scape de primejdia în care se afla fugind de acasă, fără sămai zăbovească; apoi, ştiind că Orlando n-avea nicio para chioară, Adam (aşa se numea bătrânul) aduse mica lui strânsură şi-i spuse:

Am cinci sute de coroane, puse cu grijă de-o parte din simbria dată de tatăl tău, ca să nu fiu lipsit de toate când mădularele mele bătrâne n-or mai putea sluji pe nimeni. Ia banii, şi acela care hrăneşte până şi corbii s-o îngriji şi de bătrâneţile mele. Iată aurul, ţi-l dau tot, dar îngăduie-mi să te slujesc; deşi par bătrân, am să mă îngrijesc asemeni unui tânăr de toate trebuinţele şi nevoile tale.

O, vrednic bătrân! îi răspunse Orlando, tu întruchipezi pe de-a-ntregul credinţa temeinică a lumii vechi! Tu nu te potriveşti cu vremurile de-acum. Pleca-vom împreună, şi înainte de-a risipi agoniseala tinereţii tale, voi născoci eu vreun mijloc să ne ducem viaţa.

Credinciosul slujitor şi iubitul lui stăpân porniră deci împreună la drum şi merseră, neştiind pe ce cale să apuce mai bine, până ce ajunseră în codrii Ardenului, unde trebuiră să îndure aceeaşi lipsă de merinde care-i lovise şi pe Ganymede şi Aliena. Rătăciră mai departe în căutarea vreunei aşezări omeneşti până îi birui foamea şi osteneala. În cele din urmă, Adam spuse:

O, bunul meu stăpân, mor de foame şi nu mă mai ţin picioarele de ostenit ce sunt!

Apoi se întinse pe pământ şi, crezând că locul acela îi va fi mormântul, îşi luă rămas bun de la stăpânul său. Văzând cât de slăbit este, Orlando îl luă în braţe pe bătrânul slujitor şi-l duse la adăpostul unor copaci răcoroşi, unde-i spuse:

Curaj, bătrâne Adam, odihneşte-ţi puţin aici mădularele ostenite şi nu mai pomeni de moarte!

Pe urmă porni să caute niscai merinde, şi ajunse din întâmplare în acea parte a pădurii în care se oploşise ducele. Nobilul duce tocmai se pregătea să prânzească împreună cu prietenii săi, stând întins pe iarbă şi având drept singur adăpost coroana umbroasă a unor copaci rotaţi. Orlando, pe care foamea îl împinsese la disperare, trase spada cu gândul să le ia cu de-a sila carnea, şi spuse:

Opriţi-vă, lăsaţi mâncarea! Am nevoie de merindele voastre!

Ducele îl întrebă dacă nevoia îi dă atâta îndrăzneală, ori nesocoteşte cu bădărănie bunele purtări. La care Orlando răspunse că e mort de foame; atunci ducele îi spuse că e binevenit, poftindu-l să se aşeze şi să se înfrupte din hrana lor. Când auzi vorba blândă a ducelui, Orlando îşi vârî sabia în teacă şi roşi de ruşine pentru grosolănia cu care le ceruse mâncarea.

Vă rog să mă iertaţi, le spuse, credeam că toate sunt sălbatice aici, şi de aceea mi-am luat înfăţişarea cruntă a unuia ce porunceşte; dar oricine-aţi fi voi care, în pustietatea asta, la umbra ramurilor mohorâte pierdeţi cu nepăsare măsura orelor ce curg încet, de-aţi cunoscut vreodată zile mai bune, dacă aţi trăit vreodată într-un loc unde clopotelecheamă la slujbă, de-aţi stat  la masa unui om de bine, de v-aţi zvântat cândva o lacrimă pe geană şi ştiţi ce-nseamnă să ai milă sau să fii compătimit, atunci dea Domnul ca vorbele mele rostite din suflet să vă îndemne spre milostivire!

Ducele răspunse:

Drept este că suntem oameni care (precum spuneai) au apucat zile mai bune şi, deşi în pădurea asta sălbatică ne e acum sălaşul, cândva trăiam în oraşe şi cetăţi, eram chemaţi a rugăciune de clopotele sfinte, şedeam la masă cu oameni cumsecade, iar din ochii noştri am şters lacrimi curse din cerească milă. Aşază-te, dar, şi ia din hrana noastră atât cât doreşti pentru a-ţi astâmpăra foamea.

Mai e cu mine un moşneag, răspunse Orlando, care din dragoste curată m-a însoţit trăgându-şi paşii obosiţi şi care-i deopotrivă chinuit de două jalnice slăbiciuni  – bătrâneţea şi foamea. De-o îmbucătură nu mă pot atinge mai înainte de-a fi el sătul.

Te du, îl caută şi adă-l aici, spuse ducele, nu ne vom atinge de bucate până nu te întorci.

Atunci Orlando o luă la picior asemeni unei ciute care-şi caută iedul să-i dea de mâncare şi curând se întoarse purtându-l pe Adam în braţe, iar ducele spuse:

Lasă-ţi jos cinstita povară şi fiţi amândoi bine veniţi!

Îl hrăniră pe bătrân şi-i veseliră inima până acesta prinse puteri, redobândindu-şi sănătatea şivlaga. Ducele vru să ştie cine este Orlando şi când află că e chiar fiul vechiului său prieten, seniorul Rowland de Boys, îl luă sub protecţia sa şi împreună cu bătrânul lui servitor, Orlando rămase în pădure să trăiască alături de duce.

Orlando sosise înpădure la câteva zile după ce veniseră aici Ganymede şi Aliena, care (după cum am povestit mai înainte) cumpăraseră casa păstorului. Mare fu surpriza lui Ganymede şi a Alienei să găsească numele Rosalindei încrustat în scoarţa copacilor şi să vadă sonete  de iubire prinse de trunchiul lor, închinate toate Rosalindei; pe când se mirau cum de era cu putinţă una ca asta, îl întâlniră pe Orlando şi văzură la gâtul lui colierul dăruit de Rosalinda.

Cum va place - Shakespeare

Lui Orlando nici prin minte nu-i trecea că Ganymede este chiar mândra prinţesă Rosalinda, care pusese în aşa măsură stăpânire pe inima lui prin bunăvoinţa-i nobilă şi prin mărinimia arătată, încât îşi petrecea acum tot timpul crestându-i numele pe copaci şi scriind sonete spre preamărirea frumuseţii ei. Însă plăcându-i mult înfăţişarea graţioasă a tânărului şi chipeşului păstor, intră în vorbă cu el şi i se păru că găseşte o asemănare între Ganymede şi iubita lui Rosalinda, deşi flăcăul nu avea nimic din mândra purtare a preanobilei domniţe; căci Ganymede îşi însuşise felul lipsit de sfială des întâlnit la tinerii pe cale de a se transforma din băieţi în bărbaţi şi-i vorbea cu multă şiretenie şi cu mult duh despre un anume îndrăgostit care, spunea el, „bântuie prin pădurea noastră şi strică arborii tineri săpând în scoarţa lor numele Rosalinda, şi îşi atârnă odele prin gherghine iar elegiile în tufele de mure, ridicând-o în slăvi pe aceeaşi Rosalinda. Dacă l-aş întâlni pe îndrăgostitul ăsta, pe loc l-aş sfătui cum să se vindece de dragoste îndată”.

Orlando mărturisi că el însuşi este îndrăgostitul despre care-i vorba şi-l rugă pe Ganymede să-i dea bunul sfat pomenit mai înainte. Leacul şi povaţa lui Ganymede fu ca Orlando să treacă în fiecare zi pe la căscioara în care locuiau el şi sora sa, Aliena.

Acolo, spuse Ganymede, eu o să mă port de parcă aş fi chiar Rosalinda, iar tu te vei preface că-mi faci curte, întocmai ca şi cum ai avea-o dinainte pe aleasa inimii tale; pe urmă o să imit purtarea năzuroasă pe care o au domniţele faţă de iubiţii lor, până te voi sili să te ruşinezi de dragostea ta. Cam în acest chip cred că am să te vindec de iubire.

Orlando nu prea avea mare încredere într-un astfel de leac, dar se învoi să treacă zi de zi pe la căsuţa lui Ganymede şi să se prefacă, în glumă, că-i face curte. Şi ca urmare zilnic veni Orlando pe la Ganymede şi Aliena, spunându-i tânărului păstor „Rosalinda mea dragă” şi înşirându-i zilnic toate cuvintele frumoase şi toate complimentele măgulitoare pe care cu atâta plăcere le folosesc tinerii când îşi curtează iubitele. Totuşi,se pare că Ganymede nu prea izbutea să-l vindece pe Orlando de iubirea lui pentru Rosalinda. Deşi Orlando îi spunea că totul nu-i decât un joc (nici nu visa măcar că Ganymede este chiar Rosalinda lui), cum hârjoneala îi oferea prilejul de a da glas întregii simţiri gingaşe pe care o ascundea în suflet, îi plăcea tot atât de mult pe cât îl încânta pe Ganymede, care se desfăta în taină ştiind că frumoasele declaraţii de iubire erau adresate chiar persoanei căreia i se cuveneau.

Astfel petrecură tinerii multe zile plăcute, iar buna Aliena, văzând cât de fericit e Ganymede, îl lăsă să-şi urmeze jocul până la capăt. Închipuita curte a lui Orlando o distra şi se feri să-i reamintească lui Ganymede că domniţa Rosalinda nu se înfăţişase încă ducelui, tatăl ei, al cărui sălaş în pădure îl aflaseră de la Orlando. Într-o zi, Ganymede îl întâlni pe duce, schimbară câteva vorbe şi ducele îl întrebă din ce neam se trage. Ganymede îi răspunse că spiţa sa e tot atât de nobilă ca şi a domniei sale, lucru care-l făcu pe duce  să zâmbească, nebănuind că păstorul cel chipeş se trage din spiţă regească. Apoi, văzând că ducele e sănătos şi pare fericit, Ganymede se mulţumi să amâne cu încă două-trei zile explicaţia.

Într-o dimineaţă, pe când se îndrepta spre casa lui Ganymede, Orlando zări un om dormind pe pământ, cu un şarpe mare şi verde încolăcit în jurul gâtului. Văzând că Orlando se apropie, şarpele alunecă în tufişuri. Flăcăul mai făcu doi-trei paşi şi descoperi o leoaică stând la pândă cu capul lipit de pământ şi pândind asemeni unei pisici clipa în care avea să se trezească adormitul (căci după cum se spune, leii nu se reped la morţi sau la cei cufundaţi în somn). Se părea că însăşi Pronia cerească îl trimisese pe Orlando să-l scape pe omul acela din primejdia şarpelui şi a leului, dar când îl privi în faţă tânărul îşi dădu seama că omul care dormea pradă îndoitei primejdii era chiar fratele său Oliver, care se purtase cu el atât de rău şi căutase să-l omoare în flăcări, şi se simţi o clipă îndemnat să lase flămânda leoaică să-l răpună. Dar dragostea de frate şi blândeţea firii sale învinseră curând întâia sa pornire mânioasă împotriva lui Oliver, aşa că trase spada, se repezi asupra leoaicei şi o ucise, ferind astfel viaţa fratelui atât de veninosul şarpe cât şi de leoaica furioasă. Dar, înainte de a fi învinsă, cu colţii ei ascuţiţi îl sfâşie la un braţ.

În timp ce se lupta el cu leoaica, Oliver se trezi şi, văzând cum fratele cu care se purtase atât de neomenos îl scapă de furia sălbaticei fiare, punându-şi propria viaţă în pericol, fu copleşit pe dată de ruşine şi remuşcare, şi se căi de purtarea lui nedemnă rugându-şi fratele cu multe lacrimi să-l ierte pentru relele pe care i le pricinuise. Orlando se bucură văzându-l că se căieşte din inimă şi-l iertă de îndată; se îmbrăţişară şi, începând din clipa aceea, Oliver simţi pentru Orlando o adevărată iubire de frate, deşi venise în pădure cu gândul de a-i pregăti pieirea.

Cum rana din braţul său sângerase din belşug, Orlando se simţi prea slăbit ca să se poată duce la Ganymede şi-şi rugă fratele să meargă şi să povestească păstorului, „căruia  – adăugă Orlando – îi zic în joacă Rosalinda mea”, despre toate cele întâmplate.

Oliver plecă deci într-acolo şi le povesti lui Ganymede şi Alienei cum îi salvase Orlando viaţa. Când isprăvi istorisirea vitejiei acestuia şi a salvării sale ca prin minune, le mărturisi că este chiar fratele care se purtase atât de neomenos cu Orlando; le povesti pe urmă şi despre împăcarea lor.

Sincera părere de rău arătată de Oliver pentru nedreptăţile de care se făcuse vinovat tulbură atât de puternic inima duioasei Aliena, încât ea se îndrăgosti de el pe dată, iar Oliver, la rândul său, observând câtă mişcată milă arată ea căinţei ce-o mărturisise pentru vina lui, se îndrăgosti şi el de ea tot atât de repede. Dar, pe când iubirea se furişa astfel în inima lui Oliver şi a Alienei, ea nu-l lăsa în pace nici pe Ganymede care, aflând că Orlando trecuse printr-o mare primejdie şi că fusese rănit de o leoaică, leşină. Când îşi reveni, pretinse că imitase leşinul închipuitei Rosalinda, şi-i zise lui Oliver:

Povesteşte-i fratelui dumitale, Orlando, cât de bine m-am prefăcut că leşin.

Oliver ştiu însă după paloarea feţei lui că leşinase cu adevărat şi, minunându-se foarte de slăbiciunea tânărului, spuse:

Ei bine, dacă tot te-ai prefăcut, atunci ia-ţi inima-n dinţi şi prefă-te că eşti un bărbat adevărat.

Asta şi sunt, răspunse hotărât Ganymede, dar, drept să-ţi spun, s-ar fi cuvenit să fiu fată.

Shakespeare - Cum va place

Oliver îşi prelungi cât putu vizita şi când se întoarse în sfârşit la  fratele său, avu să-i împărtăşească o mulţime de lucruri. În afară de povestea felului în care leşinase Ganymede când auzise că Orlando fusese rănit, Oliver îi istorisi şi cum se îndrăgostise de frumoasa păstoriţă Aliena, şi cum ea îi primise cu bunăvoinţăsemnele de dragoste, deşi se văzuseră doar pentru prima oară. Îi spuse fratelui mai mic, de parcă totul ar fi fost gata hotărât, că se va însura cu Aliena, şi că o iubeşte atât de mult, încât vrea să trăiască de-acum încolo aici, ca păstor, lăsându-i drept de moştenire lui Orlando asupra moşiei şi casei părinteşti.

Ai încuviinţarea mea, zise Orlando. Hotărăşte chiar pe mâine nunta şi-i voi pofti pe duce şi pe prietenii săi. Du-te şi convinge-o pe păstoriţa ta să se învoiască; acum e singură, căci uite-i fratele, vine încoace.

Oliver grăbi spre Aliena, iar Ganymede, pe care Orlando îl văzuse apropiindu-se, veni să se intereseze de sănătatea prietenului său rănit. Când începură să vorbească despre dragostea ce se înfiripase din senin între Oliver şi Aliena, Orlando spuse că şi-a sfătuit fratele s-o convingă pe frumoasa păstoriţă să se cunune chiar a doua zi, şi adăugă că n-ar fi avut dorinţă mai mare decât să se poată însura şi el cu Rosalinda sa în aceeaşi zi.

Ganymede, care privea aceste planuri cu ochi cum nu se poate mai buni, spuse că dacă iubirea încercată de Orlando pentru Rosalinda este pe cât pretinde el de mare, dorinţa i se va împlini, căci se prindea s-o aducă pe Rosalinda în carne şi oase a doua zi şi era sigur că ea va primi să se mărite cu Orlando.

Ganymede pretinse că va face această minune  – pe care, fiind chiar el domniţa Rosalinda, putea uşor s-o împlinească – cu ajutorul magiei învăţată, zicea, de la un unchi al său, cunoscut vrăjitor. Crezând pe jumătate, pe jumătate îndoindu-se, duios-îndrăgostitul Orlando îl întrebă pe Ganymede dacă într-adevăr vorbeşte serios.

Pe cinstea mea că da, zise Ganymede. Îmbracă deci cele mai bune haine şi pofteşte-l pe duce şi pe prietenii lui la cununie, fiindcă de doreşti să te căsătoreşti mâine cu Rosalinda, ea va fi aici.

În dimineaţa următoare, Oliver obţinând consimţământul Alienei, se-nfăţişară amândoi dinaintea ducelui împreună cu Orlando. Cum se adunaseră acolo ca să sărbătorească o îndoită cununie, dar nu apăruse decât una dintre mirese, mult se mirară şi făcură tot felul de presupuneri cu toţii, socotind mai ales că Ganymede făcea glume pe seama lui Orlando.

Auzind că propria lui fată urma să fie adusă acolo în acest neobişnuit chip, ducele îl întrebă pe Orlando dacă într-adevăr crede că tânărul păstor îşi poate duce la bun sfârşit făgăduiala, şi pe când Orlando îi răspundea că nu ştie ce să mai creadă, iată că apare Ganymede şi-l întreabă pe duce dacă ar încuviinţa ca fiica lui să se mărite cu Orlando, în caz că ar putea-o aduce acolo.

Cu multă bucurie, răspunse ducele, chiar de-ar trebui să-i dau ca zestre împărăţii nenumărate.

Apoi Ganymede îl întrebă pe Orlando:

Şi tu – spui că te-ai cununa, dac-o aduc aici?

Cu multă bucurie, răspunse Orlando, chiar de-aş domni peste nenumărate împărăţii.

Pe  urmă Ganymede şi Aliena se îndepărtară împreună, iar Ganymede îşi lepădă hainele bărbăteşti şi îmbrăcându-se în straie de femeie, deveni fără ajutorul vreunei puteri magice iarăşi Rosalinda. Iar Aliena, schimbându-şi portul ţărănesc cu veşmintele ei bogate, se prefăcu fără prea mare osteneală în domniţa Celia.

Pe când lipseau, ducele îi spuse lui Orlando că păstorul Ganymede seamănă, se pare, grozav de bine cu Rosalinda lui, iar Orlando, răspunse că şi el observase asemănarea. N-avură însă vreme să se întrebe cum se vor sfârşi toate acestea căci intrară Celia şi Rosalinda, îmbrăcate în rochiile lor obişnuite. Fără a mai pretinde că ajunsese acolo prin puterea vrăjii, Rosalinda se aruncă în genunchi înaintea părintelui ei şi-l rugă s-o binecuvânteze. Tuturor celor de faţă apariţia aceasta neaşteptată li se păru atât de minunată, încât putea trece drept magie, însă Rosalindei nu-i ardea să glumească cu tatăl ei, şi-i înşiră povestea surghiunului, cum locuise în pădure ca păstor, în vreme ce verişoara ei Celia se dăduse drept sora sa. Ducele întări pentru a doua oară încuviinţarea căsătoriei, iar Orlando şi Rosalinda, Oliver şi Celia fură cununaţi deodată. Deşi în pădurea aceea sălbatică nunta lor nu putu fi sărbătorită cu strălucirea şi fastul obişnuite unor astfel de ceremonii, totuşi nicicând n-a existat petrecere mai fericită.

În vreme ce se înfruptau din vânat la umbra răcoroasă a copacilor primitori, ca şi când fericirea bunului duce şi a tinerilor îndrăgostiţi n-ar fi fost altfel deplină, sosi un sol neaşteptat care-i aduse ducelui vestea bună că-i fusese înapoiat ducatul.

Înfuriat de fuga fiicei sale, Celia, şi auzind că oameni foarte însemnaţi luau în fiecare zi drumul pădurii Arden pentru a i se alătura ducelui legiuit în surghiunul său, fiind pe de altă parte peste măsură de invidios că fratelui lui i se arată un asemenea respect în ciuda împrejurărilor vitrege în care se află, uzurpatorul se pusese în fruntea unei armate mari şi o pornise spre pădure cu gândul să-şi facă fratele prizonier şi să-l treacă  pe el şi pe toţi tovarăşii lui credincioşi prin tăişul săbiei. Dar, printr-o minunată intervenţie a Proniei, curând fratele hain îşi lepădă gândurile ticăloase. De-abia pătrunse în marginea codrului sălbatic, când îi ieşi în cale un schivnic, un bătrân credincios, cu care stătu mult de vorbă şi care-i înturnă în cele din urmă gândul de la planul cel mârşav. Din acea clipă se căi sincer şi se hotărî ca, renunţând la stăpânirea samavolnic dobândită, să-şi petreacă restul vieţii într-o mănăstire. Întâia dovadă a proaspăt simţitei căinţe fu să trimită fratelui său un mesager (aşa cum arătam) să-l înştiinţeze că îi înapoiază ducatul uzurpat atât de multă vreme, şi că odată cu el înapoiază domeniile şi averile prietenilor ducelui, care-l urmaseră cu credinţă în nenorocirea lui.

Aceste ştiri îmbucurătoare, pe cât de neaşteptate pe atât de binevenite, sosiră la timp spre a spori bucuria şi veselia de la nunta prinţeselor. Celia îşi felicită verişoara pentru norocoasa întorsătură a sorţii de care se bucura ducele, tatăl Rosalindei, şi-i ură din inimă multă fericire, deşi nu mai moştenea ea ducatul ci, prin actul de renunţare pe care-l făcuse tatăl ei, moştenitoare era acum Rosalinda  – atât de neîntinată de gelozie sau invidie era iubirea deplină dintre cele două verişoare.

Acum ducele avu posibilitatea să-şi răsplătească prietenii credincioşi, care rămăseseră lângă el în surghiun, iar vrednicii lui tovarăşi, deşi-i împărtăşiseră cu multă răbdare soarta potrivnică, fură nespus de bucuroşi să se întoarcă în pace şi belşug la palatul ducelui lor legiuit.

*****

sursa: Charles & Mary Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare, Ed. Gramar, 2002

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: