Arhive etichetă: viata lui Balzac

Răutăţi concentrate

Honore de Balzac si Sainte-Beuve

Împotriva lui Saint Beuve, care-l dispreţuise din totdeauna, Balzac a lansat atacuri dure. Articolul despre Port-Royal a fost teribil:

„Domnul Sainte-Beuve a avut încremenitoarea idee de a reintroduce genul plicticos… Citindu-l pe domnul Sainte-Beuve, plictiseala picură asupra ta asemenea unei uşoare ploi mărunte care în cele din urmă te pătrunde până la oase…

Într-o privinţă, acest autor merită lăudat: iese puţin în lume şi nu împrăştie plictiseala decât prin pana sa…

Poeziile domnului Sainte-Beuve mi s-au părut întotdeauna traduse dintr-o altă limbă, de cineva care nu prea cunoaşte acea limbă.”

Singura scuză a acestei răutăţi concentrate e că Sainte-Beuve fusese cel care dăduse exemplul. Spunea despre Balzac că e medic de boli ruşinoase:

Continuă citirea →

Cel dintâi printre cei mai mari

Balzac la masa de lucru

21 august 1850. La cimitirul Pere-Lachaise, la mormântul lui Balzac, Victor Hugo a ţinut un emoţionant discurs:

„Domnul de Balzac era unul dintre cei dintâi printre cei mai mari, unul dintre cei mai măreţi printre cei mai buni…

Toate cărţile sale alcătuiesc o singură carte, o carte vie, luminoasă, profundă, în care vezi plecând şi sosind, şi mergând şi mişcându-se întreaga noastră civilizaţie contemporană, carte minunată pe care poetul a intitulat-o Comedie şi pe care ar fi putut să o intituleze Istorie; care îmbracă toate formele şi toate stilurile, care îl depăşeşte pe Tacit şi ajunge până la Suetoniu, care-l străbate pe Beaumarchais şi ajunge până la Rabelais… plină de adevăruri, de sentinţe, de aspecte burgheze, de trivialităţi, de probleme materiale, şi care, pe alocuri… lasă deodată să se întrevadă cel mai sumbru şi mai tragic ideal…

Aceasta e opera pe care ne-o lasă, operă măreaţă şi trainică, robustă grămădire a unor temelii de granit, monument! operă de la înălţimea căreia îi va străluci de aici înainte faima. Oamenii de seamă îşi făuresc propriul piedestal, viitorul se îngrijeşte de statuie…

Continuă citirea →

Om şi Prometeu

Honore de Balzac - Prometeu

În Balzac sălăşluiesc două făpturi. Una este un grăsun care pare să trăiască pe tărâmul omenesc; care se ceartă cu o mamă şi cu o soră; care are datorii şi se teme de portărei; care cultivă concomitent amoruri epistolare cu o contesă poloneză şi amoruri ancilare cu o slujnică-stăpână. Cealaltă e făuritorul unei lumi; îi plac femeile tinere cu umerii albi, cu ochi scânteietori, actriţe sau ducese; încearcă şi înţelege simţirile cele mai delicate; şi duce, fără a se sinchisi de mizerabilile probleme băneşti, un trai fastuos.

Balzac cel uman îi suportă pe micii burghezi ai familiei sale; Balzac cel prometeic frecventează familiile ilustre pe care le-a plăsmuit el însuşi. Acaparat de creaturile imaginaţiei sale, nu mai are răgazul de a se sinchisi de celelalte. Nu asistă nici la moartea Laurei de Berny, nici a Laurei d’Abrantes, cu toate că le-a iubit în ceasurile vieţii sale pământeşti; dar veghează, de-a lungul agoniei lor, la căpătâiul Henriettei de Mortsauf, Estherei Gobseck şi al Coraliei, care sunt fiicele geniului său.

În lumea reală poate părea uneori ingrat sau neglijent; va fi duios şi pasionat în lumea sa, singura, de fapt, în care crede, singura în care se află, active şi intense, inima şi mintea sa.

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 469-470

Portretul lui Balzac

Honore de Balzac

Sophie Koslowska, o prietenă a lui Francis Sarah Lovell (amanta lui Balzac), îi face marelui scriitor francez următorul portret:

„Nu se poate spune despre domnul de Balzac că ar fi un bărbat frumos, deoarece e scund, gras, rotofei, îndesat; umeri largi, pătraţi de-a binelea; capul mare; un nas de gumă, cu vârful pătrat; o gură foarte frumoasă, dar aproape lipsită de dinţi; părul negru ca pana corbului, ţeapăn şi maestecat cu alb. Dar în ochii săi bruni se află o flacără, o expresie atât de puternică încât, fără să vrei, eşti obligat să recunoşti că puţine chipuri sunt atât de frumoase.

E bun, e bun de pus la rană cu cei pe care-i iubeşte, teribil cu cei pe care nu-i iubeşte şi nemilos cu mărimile caraghioase. Vorbele sale de duh nu te izbesc pe moment, dat îţi revin îm minte  şi te urmăresc ever after asemenea unei stafii. Are o voinţă şi un curaj de fier; pentru prietenii săi e în stare să uite de sine, şi prietenia sa nu cunoaşte îngrădiri, îmbină măreţia şi nobleţea leului cu blândeţea unui copil…”

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 358

Amanta lui Balzac

Frances-Sarah Guidoboni-Visconti

Pe când continua s-o asigure pe Eveline Hanska de nezdruncinata sa credinţă şi de castitatea-i neprihănită, Honore de Balzac întreţinea de câtva timp relaţiile cele mai intime şi, la început, cele mai tainice, cu o altă femeie, foarte potrivită să-i măgulească amorul propriu prin frumuseţea, nobleţea şi situaţia ei mondenă.

La una din marile recepţii ale ambasadei Austriei la Paris, Balzac zări o tânără femeie în vârstă de vreo 30 de ani, căreia îi admiră pieliţa roz, părul blond cenuşiu, talia mlădioasă şi unduitoare, ochii de prinţesă orientală. Înfăţişarea ei provocatoare de bacantă lascivă atrase atenţia lui Balzac. Se informă asupra numelui ei şi află că această frumuseţe engleză, Frances Sarah Lovell (Funny), era soţia contelui Emilio Guidoboni-Visconti, coborâtor al uneia din cele mai ilustre familii milaneze.

Aproape imediat după căsătorie, Contessa se dovedise incapabilă „să reziste unei surprize a simţurilor”. Nu numai că temperamentul ei înfocat avea nevoie de amanţi, dar şi conştiinţa ei se împăca de minune cu o asemenea purtare. Luase ca exemplu pe contesa d’Albany şi pe Teresa Guiccioli; avea cuvinte de laudă pentru fiecare dintre ele, preţuindu-le curajul legăturilor lor cu bărbaţi de geniu: Alfieri şi Byron.

Iar contele Guidoboni-Visconti se dovedi a fi un soţ chiar mai puţin sever decât contele Guiccioli. Bietul bărbat, tot pe-atât lipsit de răutate cât şi de caracter, nu se interesa decât de două lucruri: de muzică şi de meseria de farmacist. Era o făptură blândă, ştearsă, nehotărât din fire, niţeluş plicticos şi pisălog, câtuşi de puţin prost, cu un amestec de fineţe şi de naivitate stângace. Pe scurt, sortit să fie încornorat, s-o ştie şi s-o îngăduie.

Continuă citirea →

Ziua de neuitat

Honore de Balzac

Geneva, 1834. Honore de Balzac şi Eveline Hanska se bucură de începutul iubirii lor. Ziua de 26 ianuarie rămâne pentru el „ziua de neuitat”. De ce oare? Promisiune de căsătorie? Noapte de dragoste? Nu se ştie. Ce mult se poate observa că o scrisoare manifestă o ardoare excepţională în ziua următoare unei nopţi pline de încântare. „Dragostea mea iubită, cu o singură dezmierdare mi-ai redat viaţa…” Această „mângâiere de miere şi de flacără” a avut pentru iubit „virtutea unei noi iniţieri amoroase”.

Din adolescenţă visa la o dragoste zănatecă, la o amantă de neam şi totodată curtezană. Simţea că artiştii, asemenea oamenilor de acţiune, au uneori nevoie „să opună distracţii violente existenţei lor, aflate atât de mult în afara vieţii obişnuite.” Orgia îl ispitise. Era senzual şi, se pare, iscusit în jocurile erotice.

Continuă citirea →

Balzac îndrăgostit

Balzac si Eva Hanska

Honore de Balzac o cunoscuse pe Eveline Hanska la Neuchatel, în Elveţia. Primele impresii au fost puternice. S-au plăcut imediat. Îşi promiseseră să se revadă.

La sosirea în Geneva, în 1833, în ziua de Crăciun, Balzac găsi un inel, trimis de Eveline, şi un bileţel în care îl întreba dacă o iubeşte. „Dacă te iubesc? Doar sunt lângă tine! Sunt atât de fericit!”

A petrecut aici 43 de zile de muncă şi dragoste. A redevenit bărbatul vesel, glumeţ, bun, iubit de toţi. Cu Eveline se amuza de toate, glumea pe socoteala ei în privinţa felului cum pronunţa unele cuvinte. Această tandră intimitate avea mult farmec, dar Balzac obţinu mai mult. Seara, pe clar de lună, în rochie cenuşie, „care luneca atât de bine la podea”, ea veni în taină să-l regăsească pe călător în camera lui de la hotel.

Continuă citirea →

Cum a cunoscut-o Balzac pe doamna Hanska

Balzac indragostit

Succesul obţinut cu primele cărţi a făcut din Balzac un personaj cunoscut şi admirat. În 1832, în uriaşa lui corespondenţă feminină a remarcat o scrisoare semnată Străina. Scrisul şi stilul evocau o femeie distinsă. La rugămintea lui Balzac, corespondenta îşi dezvălui identitatea. Născută contesa Eveline Rzewuska, dintr-o celebră familie poloneză stabilită în Rusia, se căsătorise, în 1819, cu Venceslas Hanski, mareşal al nobilimii din Volhinia, cu 22 de ani mai în vârstă decât ea. Hanski stăpânea, în Ucraina, castelul Wierzchownia, cu un domeniu de 21 de hectare, locuit de 3.035 de „suflete”.

În ochii lui Balzac, noua sa cucerire părea să descindă dintr-un basm oriental. S-ar zice că întrunea toate cele dorite: tinereţea (doamna Hanska având de fapt 33 de ani, nu mărturisea decât 27), frumuseţea (nu avea nicio îndoială în această privinţă), bogăţii fabuloase şi un soţ vârstnic.

Continuă citirea →

Cafeaua lui Balzac

Balzac si excitantele - cafea

Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez şaisprezece ore în şir”. Pentru ca această muncă îndârjită să devină posibilă, recurgea, încă de pe vremea când locuia într-o mansardă, la excitante, şi îndeosebi la cafea, care goneşte somnul.

Cafeaua muritorilor de rând nu este eficientă decât pe răstimpul a 15 sau 20 de zile. „Din fericire, de-ajuns pentru a scrie o operă”, spunea Rossini. Balzac prelungeşte efectul făcând băutura mai tare. El a descoperit următoarele: 1) cafeaua mărunţită după procedeul turcesc e mai aromată decât cea măcinată; 2) că e mai eficientă dacă infuzia e pregătită la rece decât la cald; 3) că mai pot fi câştigate încă una până la două săptămâni scăzând cantitatea de apă, procedeu prin care se obţine un fel de fiertură concentrată de cafea. Luată pe nemâncate, această cafea inflamează pereţii stomacului, îl suceşte, îl maltratează în fel şi chip.

„Din acest moment, totul începe să se agite: ideile pornesc asemenea batalioanelor marii armate pe câmpul de bătaie şi bătălia se dezlănţuie. Amintirile sosesc în ritm de şarjă, fluturându-şi drapelele; cavaleria uşoară a comparaţiilor se desfăşoară într-un minunat galop; expresiile spirituale vin desfăşurându-se în tiraliori…”

Pe scurt, hârtia se acoperă cu cerneală, în timp ce bătălia se încheie într-un nor negru. Cartea e terminată, ca şi inima scriitorului, de altfel. 🙂

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 256-257

Copilăria lui Honore de Balzac

Honore de Balzac

La 20 mai 1798, Laure Balzac a născut un băiat pe care a vrut să-l alăpteze şi care nu a trăit decât 33 de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se va ivi pe lume al doilea copil al lor, Honore, născut la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici care locuia la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai târziu i se alătură sora sa, Laure.

Honore nu i-a iertat niciodată mamei sale această separare: „Ce cusur fizic sau moral mă făcea să merit răceala mamei? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întâmplare? Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, când m-am întors în casa părintească am fost atât de neluat în seamă încât stârneam mila oamenilor…”

Continuă citirea →