Arhive etichetă: scris

Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta

Shakespeare

Povesteşte Victor Eftimiu: „După premiera Cocoşului negru, foarte abătut, am rătăcit pe stradă fără ţintă şi fără consolare. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la „Terasă“. Alexandru Davila prezida masa din dreapta. Indiferent de impresia unei seri ratate, continua să mă apere. Perfid, Cincinat Pavelescu mă consola cam aşa:

Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta, n-ar mai fi spus nimeni că e tâmpită… 🙂

O săptămână mi-a fost ruşine să ies pe stradă.”


sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965

Nicolae Iorga – portret subiectiv

„Cu Iorga se putea înţelege oricine foarte uşor, numai să-i fi spus de trei ori pe zi că era genial, că era cel mai mare istoric, cel mai mare poet, cel mai de seamă autor dramatic, cel mai iscusit om de stat, şi în general orice, precedat de un superlativ. În realitate era un dement.

Continuă citirea →

Cum scriu?

Alexandru Paleologu

Eu mă apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a acumulat îndelung mă somează implacabil la exprimare. Nu pot să scriu nimic fără o lungă gestaţie, în bună măsură subconştientă. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulări lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reţinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumţioasă avariţia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e să pierzi cam optzeci la sută. Viaţa spiritului e fãcută în mare proporţie din asemenea pierderi, iar realizările doar din resturi. De cele mai multe ori o pagină poate însemna reziduul, restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulări. În momentul în care lucrurile ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentală, de obicei una minoră în aparenţă, dar decisivă în acest proces complicat, declanşează actul acesta, abia atunci se produce adevărata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat, creaţia.

Gândurile nu contează decât în expresia lor, adică devenite text. Transmutaţia aceasta e cadoul pe care ţi-l face Nu-ştiu-cine, dar abia atunci începe o muncă, pentru mine de obicei teribilă, când nu mai ştiu nici de masă, nici de somn, dorm pe apucate câte o oră-două pe canapea în camera de lucru, mănânc pe apucate, fie că scrisul merge neîmpiedicat, fie că, cel mai adesea, trebuie să reiau aceeaşi pagină de nu ştiu câte ori. Câteodată mă apucă disperarea, e ceva infernal. Dar pânã la urmă are loc o exaltare, o exultaţie comparabilă cu triumfurile erotice, răsplătind cu dobândă uzurară toate chinurile, exasperările şi pierderile de încredere.

Cine m-a pus, cine m-a blestemat să scriu ? Ce rost are ? toate aceste vituperări sunt uitate atunci, sau rămân în amintire ca nişte văicăreli derizorii, ca nişte mofturi de cochetă bătrână.

Eventualul succes al produsului scris mă bucură, fireşte, căci e omenesc lucrul acesta, dar e mult mai prejos de voluptatea faptului ca atare şi de sentimentul, poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot să ştiu cu siguranţă dacă ceea ce scriu merită să rămână (ca să fiu sincer, cred că da) şi nici dacă, eventual meritând, are vreo şansă în direcţia aceasta.

Există şi vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raţiuni profund intime, această vanitate e redusă la minimul posibil. Dar există, n-am încotro, şi nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc.

 

sursa: Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevarat importante, Ediţia a II-a, Polirom, 1998