Arhive etichetă: Caterina de Medici

Viaţa Caterinei de Medici

Caterina de MediciCaterina de Medici (13.04.1519, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 05.01.1589, Blois, Franţa). Regină şi consoartă a lui Henric II al Franţei (d. 1546-1559) şi apoi regentă a Franţei (1560-1574), a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale războaielor dintre catolici şi hughenoţi. Trei dintre fiii săi au fost regi ai Franţei: Francisc II, Carol IX şi Henric III.

Tinereţea  Caterina era fiica lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, şi a franţuzoaicei Madeleine de La Tour d’Auvergne, prinţesă de Bourbon, înrudită cu mulţi nobili francezi. Rămasă orfană la doar câteva zile după naştere, Caterina a primit o educaţie aleasă, fiind instruită şi disciplinată de maici din Florenţa şi Roma. În 1533 a fost căsătorită de unchiul ei, papa Clement VII, cu Henric, duce d’Orléans. Acesta a moştenit coroana Franţei de la tatăl lui, Francisc I, în aprilie 1547. Fire artistică, energică şi extravertită, dar şi discretă, curajoasă şi vioaie, Caterina a fost foarte respectată la curtea lui Francisc I, de unde i-au venit şi atitudinile politice şi pasiunea pentru arhitectură. Dintre castelele proiectate chiar de ea – inclusiv palatul Tuileries – Chenonceaux rămâne capodopera ei neterminată.

În ciuda pasiunii statornice a lui Henric pentru amanta lui, Diane de Poitiers, mariajul Caterinei nu a fost unul eşuat şi, după zece ani plini de tensiuni, i-a născut zece copii, dintre care au supravieţuit patru băieţi şi trei fete. S-a ocupat personal de educaţia lor.

Continuă citirea →

Să fie stârpită erezia protestantă – Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu

Noaptea Sfantului Bartolomeu - masacru

Secolul al XVI-lea este un secol de mari frământări intelectuale sub impulsul umanismului. Savanţii umanişti citesc în greacă şi latină, se consacră studiului faptelor lingvistice şi analizei critice a textelor. O voinţă de reînnoire, similară pe plan religios cu cea a umanismului pe plan intelectual, iese la lumină şi-l îndeamnă pe Erasmus să dorească o reformă internă a Bisericii. În Franţa se dezvoltă evanghelismul, care susţine o întoarcere la Evanghelie şi o viziune mai mult mistică decât dogmatică a religiei. Mişcarea evanghelistă se grupează în jurul episcopului de Meaux, a lui Guillaume Briçonnet, a surorii regelui, Marguerite d’Angoulême, viitoarea regină a Navarrei, sau a umanistului Lefevre d’Étaples, care traduce Biblia în franceză în 1530 pentru a face textul accesibil tuturor credincioşilor; a fost imediat condamnată de Sorbonna.

Continuă citirea →

Caterina de Medici – drama unei femei ambiţioase

Caterina nu stătu mult să-şi plângă soţul şi nici nu respectă tradiţia, care impunea reginelor franceze să rămână închise, timp de patruzeci de zile după moartea regelui, într-o cameră drapată cu negru, în chiar locul decesului. După douăzeci şi şapte de ani de ascultare preasupusă, înţelese că sosise clipa să iasă din umbră şi să ia cu rapiditate în mână frâiele puterii.

Continuă citirea →

Diane de Poitiers – amanta regelui Henric II

La 7 iulie 1530, o săptămână după întoarcerea în Franţa a celor doi fii ai săi mai mari (care fuseseră ţinuţi ostatici timp de patru ani la Madrid, în schimbul permisiunii lui de a se întoarce liber) Francisc I, văduv după Claudia de Franţa, ratifica o pace fragilă cu Spania, căsătorindu-se a doua oară cu Eleonora de Austria, sora împăratului Carol al V-lea. Turnirul care încunună serbările în onoarea noii regine prilejui pentru prima oară coborârea în arenă a celor doi tineri prinţi. Potrivit uzanţei, ei aveau dreptul să desemneze doamna pe care înţelegeau s-o omagieze. Delfinul, incitat de dorinţa de a-i face pe plac tatălui său, alese să se bată pentru ducesa d’Etampes, amanta oficială a regelui, în vreme ce ducele de Orléans îşi înclină lancea la picioarele Dianei de Poitiers, soţia lui Louis de Brézé, mare seneşal de Normandia, în care o frumuseţe fără seamăn se îmbina cu o virtute fără pată. Al doilea născut al suveranului avea abia unsprezece ani, iar Diane treizeci, şi totuşi, sub valul ritualului cavaleresc se ascundea o autentică declaraţie de dragoste: avea să poarte toată viaţa de acum înainte culorile doamnei omagiate la turnir.

Continuă citirea →

Caterina de Medici – o italiancă la curtea Franţei

În 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea născut al lui Francisc I, ducele de Orléans. Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era totuşi vorba despre o mésalliance: fata era doar moştenitoarea unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice motivaţii politice. Pentru Clement al VII-lea, unchiul miresei, consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză avea să permită papalităţii să nu depindă integral de bunăvoinţa lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi sabie Cetatea Sfântă. În vreme ce lui Francisc I înrudirea cu papa şi cu dinastia Medici îi servea la consolidarea proiectelor sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea influenţei casei de Habsburg.

Continuă citirea →

Nostradamus – profet sau şarlatan?

Medic fascinat de ocultism, Nostradamus a riscat să provoace mânia Bisericii Catolice când a prezis viitorul pentru următoarele douăzeci de secole. A fost cu adevărat un vizionar sau legendara sa precizie este doar un mit perpetuat în timp?

Continuă citirea →

Femeia în istorie – putere şi seducţie

În 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu ezita să exileze femeile la marginea vieţii civile, considerând că „ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice”. Bazânduse pe o dublă moştenire culturală — cea greco-romană şi cea iudeo-creştină — marele teoretician al suveranităţii statului absolutist modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. În întreaga Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse de la putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să domnească.

Anna de Bretania

Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un tratament mai puţin drastic. Într-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a moşteni titluri şi feude, administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în acest sens este cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu Carol al VIII-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori regină a Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de administrarea ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei franceze.

Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând burgheziei şi claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele mai diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă pentru săraci, în spitale şi pe străzi, de a se organiza în comunităţi şi confrerii, creând mişcări spirituale, instituind ordine religioase şi mănăstiri.

Legate de societatea feudală, aceste manifestări de autonomie feminină au dispărut odată cu Renaşterea. În cursul secolului al XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în secolul precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care conceptul de „respublica” l-a înlocuit treptat pe cel medieval de drept genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a început să-şi facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta apărea acum ca temelie pe care se sprijinea edificiul statului modern; mai mult, familia devenea un fel de republică la scară redusă, condusă de capul familiei şi perfect speculară republicii propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi autonomia ei erau de aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera privată, cât şi pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupeţiseră prevederile care o puneau la adăpost de ameninţările potenţiale — iraţionalitatea, lipsa de răspundere, inconstanţa derivate din natura feminină.

Asemenea busturilor antice cu două feţe, femeia din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă diabolică, putea induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală — dar reprezenta oricum o enigmă. Între cei care înclinau spre o viziune demonică asupra feminităţii se afla bunăoară Jean Bodin, care, în cartea lui Demonomanie des sorciers, apărută în 1580, le acuza pe fiicele Evei de perseverenţă în apucăturile lor subversive şi de a se afla în înţelegere cu Satana.

În războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab, era considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de autoritatea masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul sferei casnice. În acest fel, era sacrificată, drept garanţie a ordinii familiale, nu numai libertatea ei, ci însăşi personalitatea ei juridică, întrucât femeia nu trebuie să mai aibă altă identitate în afara celei de fiică, soţie sau văduvă (doar văduvia îi putea garanta, de altfel, o anumită autonomie civilă).

În interpretare literală, „incapacitatea feminină” însemna că, fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui, femeile aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, de pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul instituţiei matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, mamei şi îndeosebi văduvei să redacteze acte — testamente, donaţii, legate, care în orice caz erau supuse controlului legilor.

Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase deoparte apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii domestice. Femeia trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe plan material, era protejată prin comuniunea bunurilor şi prin douaire, un fel de rentă viageră care-i garanta autonomia economică în caz de deces al soţului. În schimb, juriştii, moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere obedienţă, castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i cultiva aceste virtuţi.

Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă şi limitată, era inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea raţională? Iar cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente naturii fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul?

Christine de Pisan

Prima care şi-a ridicat glasul de protest a fost, la începutul secolului al XV-lea, Christine de Pisan, care susţinea că era suficient să trimiţi fetele la şcoală pentru a le dezvolta inteligenţa deopotrivă cu cea a băieţilor colegi de generaţie. Un secol mai târziu, deşi dădea dovadă de o atitudine mult mai liberală decât majoritatea contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi se limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să ajute femeile să suporte nedreptăţile şi abuzurile din partea bărbaţilor, ale căror victime erau.

Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb, strigătul lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a lui Montaigne, în Grief des dames„Fericit eşti, cititorule, dacă nu aparţii sexului care, lipsit de libertate, se vede respins de la orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuţile. Nici n-ar fi putut fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile, ocupaţiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmă se formează bună parte dintre virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept virtuţi unice şi suverane, i se lasă ignoranţa, servitutea şi posibilitatea de a trece drept stupidă, dacă acest joc îi place”.

În cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de Contrareformă, deşi în polemică faţă de protestanţi, care îi îndemnau pe credincioşi, fără deosebire de sex, spre lectura nemijlocită a textelor sacre, Biserica Catolică a fost obligată să înfrunte problema educaţiei femeilor prin elaborarea unei pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un tratat la altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, luând drept model virtuţile încarnate de Fecioara Maria — puritatea, blândeţea, caritatea — să pregătească fetele hărăzite să trăiască în lume pentru a realiza în mod fericit vocaţia lor de soţii şi de mame creştine.

În Franţa secolului al XVI-lea, înrăutăţirea condiţiei femeii pe plan juridic şi religios a coincis totuşi cu o primă şi incontestabilă afirmare a prestigiului ei intelectual. După modelul oferit de tratatul De claris mulieribus al lui Boccaccio, tradus în Franţa la cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol al VIII-lea, a apărut şi în Franţa o tradiţie literară destinată unui succes durabil, centrată pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante. Era vorba de o literatură encomiastică, ţintind îndeosebi omagierea principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui public feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor aristocratice şi burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei de reflecţie morală, poeziei şi romanului, o imagine idealizată a femeii, în care aceasta să se poată, în sfârşit, recunoaşte.

Margareta de Navara

Dar adevărata noutate a acestei „renaşteri” feminine o constituie intrarea sexului frumos în arena literară. În Evul Mediu existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar „nimic, în discursul lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificităţi»”. Şi invers, începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le Tresar de la cite des dames, apărută în 1497, micul grup de autoare din secolul al XVI-lea — să amintim cel puţin numele lui Pernette du Guillet, Louise Labe, Catherine şi Madeleine Des Roches şi, spre sfârşitul veacului, pe Marie le Jars de Gournay — avea în comun un unic proiect, a cărui intenţie nu putea să scape contemporanilor: de a contesta monopolul masculin aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, despre propriile gusturi, sentimente şi aspiraţii profunde.

Încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva excepţii răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare dată de ocaziile potrivite.De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor precedente inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în mână nu fuseseră oare două principese? În fruntea cortegiului se afla Anne de France, fiica lui Ludovic al Xl-lea, sora mai mare a lui Carol al VIII-lea şi ducesă de Bourbon (1461-1522), cea care, după ce ţinuse în mâini frâiele guvernării în timpul minoratului fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, deschisă scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze tiparului, în 1521, învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma apoi cea mai ilustră dintre toate, marea Marguerite, sora lui Francisc I şi soţia regelui Navarrei, „perfect suverană în poezie, doctă în filosofie, expertă în Sfânta Scriptură”. Prima poetă franceză publicată, Marguerite de Navarre aborda cu aceeaşi pasiune intelectuală şi cu acelaşi talent temele cruciale ale amorului sacru şi ale amorului profan. Trei generaţii mai târziu, o altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, şi ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica feminină povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale.

Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei educaţii umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele regale şi pentru doamnele din înalta aristocraţie — dar aceasta privea un număr extrem de mic de reprezentante ale sexului frumos, destinate prin naştere unor roluri oficiale de înaltă responsabilitate. Deşi excepţionale, asemenea cazuri constituiau o dezminţire strălucită a clişeelor misogine privind tarele proprii naturii feminine şi reprezentau o încurajare implicită şi o cauţiune morală importantă pentru ambiţiile intelectuale ale suratelor lor de rang inferior.

Nici măcar o descendenţă regală nu putea însă conferi femeilor aceleaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în acest sens dovada cea mai grăitoare. În virtutea unei străvechi interdicţii, care data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al francilor, şi spre desebire de ceea ce se întâmpla în alte ţări europene, în Franţa femeile erau excluse de la succesiunea la tron, sarcina de a asigura continuitatea dinastică fiind rezervată descendenţei masculine. Doar regele deţinea puterea, în vreme ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie.

Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era o instituţie juridică relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în cursul secolelor XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi unitatea teritorială a ţării. În Franţa medievală, coroana fusese transmisă, într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără deosebire de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al X-lea, fratele suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine recunoaşterea lui ca rege, profitând de minoratul nepoatei Jeanne, căreia i-ar fi revenit dreptul la coroană. Şase ani mai târziu, fiicele lui Filip al V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi şi-au văzut uzurpate drepturile de către fratele tatălui lor. Şi când, la rândul său, Carol al IV-lea cel Frumos a murit lăsând doar moştenitoare, acestea au fost automat excluse de la succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine trebuia să ia coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de rudenie cea mai strânsă cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit lui Eduard al III-lea al Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip cel Frumos. Însă adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea sub jurisdicţia unui suveran străin; de aceea, baronii francezi au preferat să-şi orienteze alegerea către Filip de Valois — Filip al VI-lea — descendent pe linie masculină al lui Filip Temerarul.

Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambiţiile lui Filip al V-lea şi Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la tron a fost astfel extinsă şi la descendenţa lor masculină, (încă de pe vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de faptul că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot mai des principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, succesiunea pe linie feminină putea expune coroana riscului de a sfârşi în mâinile unui principe străin.)

Începând cu acest moment şi pe întreaga durată a Renaşterii, diferite generaţii de erudiţi şi de jurişti şi-au pus talentul şi ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor, ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă cu mândrie celei romane, teoretizarea caracterului sacru al monarhiei franceze, care comporta rolul sacerdotal al regilor, imposibil de extins la femei, autoritatea masculină ca principiu unificator al noii concepţii asupra statului în toate articulaţiile ei erau argumentele în favoarea excluderii femeilor de la exerciţiul puterii. Deşi era vorba de motivaţii cărora era greu să li te opui în vremuri în care Franţa se angajase în afirmarea propriei sale identităţi culturale şi în impunerea prestigiului său pe scară europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi în primul rând acela al „imbecilităţii de judecată” a sexului slab.

Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a constituit oare o dezminţire categorică a interdicţiilor care grevau asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui secol un număr atât de relevant de femei — fiice, surori, soţii, mame, amante — n-a avut acces la responsabilităţi înalte, nu şi-a exercitat influenţa asupra politicii, nu a guvernat personal. În ciuda anatemelor predicatorilor, Maria Tudor mai întâi şi apoi sora ei, Elisabeta, s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în vreme ce Maria Suart purta coroana Scoţiei. Mătuşă a împăratului Carol al V-lea şi o vreme logodnică a lui Carol al VIII-lea de Valois, Margareta de Austria avea să domnească, la rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor de Jos. Pentru a nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a jucat la Ferrara un rol religios şi cultural de mare rezonanţă.

Şi dacă în Franţa legea salică excludea femeile de la succesiunea dinastică, multe dintre reginele care aveau să se succeadă, alături de suveranii casei de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi surorile lor, o mare înrâurire asupra evenimentelor din ţară. Luiza de Savoia, mama lui Francisc I, a guvernat în numele fiului său, în anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a acestuia, şi a purtat pentru el tratative diplomatice extrem de delicate, dând dovadă de un adevărat geniu politic, în vreme ce sora regelui, Marguerite, căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a ascuns simpatiile pentru religia reformată şi a făcut din curtea sa un mare centru de cultură umanistă, dând strălucire literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică, cât şi printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio, Heptameronul.

Fiica Margueritei, Jeanne d’Albret, regină a Navarrei, şi-a consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun intereselor cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de Bourbon, menit să domnească într-o zi asupra întregii Franţe. Nu se poate uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 1559, timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, o regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului.

Diane de Poitiers

În Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi principesele vor ocupa primul plan. În absenţa lor, alături de ele şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d’Etampes şi Diane de Poitiers, amantele lui Francisc I şi respectiv Henric al II-lea, Gabrielle d’Estrees şi Henriette d’Entragues, destinatare privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV-lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai puternice familii din Franţa a epocii.

Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambiţiile lor, pe inteligenţa şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecăţilor masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul fiilor, pasiunea simţurilor.

Oricât de spectaculoase, vieţile lor constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria — niciuna dintre ele nu se îndoieşte — rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepseşti — şi să ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă.

Sursa: Benedetta Craveri – Amante şi regine. Puterea femeilor

„Tronuri”

Monarhii Europei, mai mari sau mai mici, aveau şi un alt tron, în afara celui pe care şedeau în timpul momentelor oficiale. Era, de fapt, un scaun mai special, având în mijloc o gaură rotundă şi servea aceloraşi scopuri pentru care ar putea fi folosit şi astăzi! 🙂

De acest scaun avea grijă un personaj important, care purta uniformă, sabie şi decoraţii. Iar atunci când suveranul „lua poziţie” pe acest scaun, toată curtea trebuia să fie de faţă! 🙂

Ludovic al XIV-lea a mai alungat o parte din spectatorii care aveau obligaţia să asiste la acest moment ce dura uneori destul de mult. S-a mulţumit doar cu prezenţa prinţilor şi prinţeselor de sânge, a doamnei de Maintenon, a miniştrilor şi a marilor demnitari de la curte! 🙂

Caterina de Medici avea şi ea două scaune găurite, unul îmbrăcat în catifea albastră, celalalt în catifea roşie. După ce a rămas văduvă şi-a comandat şi un al treilea scaun, normal, de culoare neagră! 🙂

Regele Neapolelui, Ferdinand al IV-lea, chiar şi atunci când mergea la teatru era însoţit de importanta piesă de mobilier. Scaunul găurit era purtat atunci de un detaşament special de soldaţi, conduşi de un ofiţer. Peste tot pe unde treceau, militarii dădeau onorul, iar ofiţerii salutau cu sabia scoasă! 🙂

sursa: Alin Pop – Istoria prin întâmplări picante

24 august 1572 – Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu

Una dintre cele mai cumplite crime comise în numele religiei a avut loc în noaptea de 23 spre 24 august 1572, în Franţa.

La instigarea mamei sale, Caterina de Medici, regele Carol al IX-lea a hotărât să lase mână liberă catolicilor fanatici în asasinarea liderilor protestanţi din Paris. Gestul său va declanşa însă un veritabil carnaj, concretizat prin uciderea a zeci de mii de „hughenoţi” – cum erau numiţi adepţii curentelor protestante – de-a lungul şi de-a latul ţării. Cu două zile înainte, intriganta Caterina poruncise uciderea amiralului Gaspard de Coligny, lider hughenot ce avea, credea ea, o influenţă nefastă asupra suveranului, îndemnându-l să intre în război cu Spania. Dar Coligny fusese doar rănit şi Carol, care nu ştia despre urzelile mamei sale, promisese să-i pedepsească pe atentatori.

Nu i-a fost însă greu viclenei regine să-l convingă că hughenoţii erau pe cale să se revolte şi să-l detroneze şi înspăimântat, tânărul suveran a autorizat uciderea principalelor lor căpetenii. Cei mai mulţi protestanţi se aflau chiar în Paris, participând la celebrarea nunţii liderului lor, Henric de Navarra, cu sora regelui, Margareta. Uciderea amiralului Coligny, aruncat de la fereastra camerei unde zăcea rănit, a dat semnalul începerii măcelului.

Instigată de agitatorii care puneau în seama hughenoţilor situaţia economico-socială dezastruoasă în care se zbătea regatul, populaţia, majoritar catolică, i-a atacat pretutindeni pe hughenoţi. Se estimează că 3000 de protestanţi au fost ucişi în această noapte şi în ziua care a urmat la Paris, şi 70.000 în întreaga ţară, carnagiul marcând reizbucnirea războaielor religioase în Franţa.

sursa: revistamagazin.ro

O personalitate controversată – Caterina de Medici

Caterina de Medici a fost considerată o figură întunecată şi malefică a istoriei, dar şi una renascentistă, încurajând arta şi acordând protecţie celor cu înclinaţii umaniste şi liberale.

A adus la curte numeroase figuri de seamă ale vremii – Ronsard, Dorat, Baif -, consultându-se adesea cu ei în diverse probleme. De pildă, cu arhitecţii Philibert Delorme şi Pierre Lescot a discutat planurile de construcţie a palatelor Tuilleries şi Hotel de Soissons, iar cu Balthasar de Beaujoyeux punea la cale organizarea petrecerilor  luxoase şi a serbărilor magnificente.

Curtea sa, cea mai strălucită dintre curţile europene ale vremii, a fost adăpost pentru artiştii, savanţii şi literaţii de seamă, care au trăit cu toţii de pe urma mărinimiei Caterinei. În preajma lor ea se dovedea de o inteligenţă aleasă, sigură pe ea, şi nu labilă, ca în politică, variind în acţiunile sale în fucţie de împrejurările politice sau după cum interesele o cereau.

De asemenea, ea a revoluţionat întrucâtva moda feminină a timpului, recomandând purtarea corsetului şi a susţinut cu hotărâre dezvoltarea artei dansului cu ocazia banchetelelor fastuoase de la Palatul Fontainebleau.

În ciuda acestor merite care o situau în avangarda marilor spirite feminine emancipate, înclinaţiile ei obscurantiste, superstiţia sa exagerată, precum şi originea ei italiană şi faptul că provenea dintr-o familie înclinată spre cruzime şi desfrâu, au atras antipatia profundă a poporului care o detesta pe faţă, numeroase fiind pamfletele şi cântecele satirice de stradă care o ironizau, o ridiculizau şi o caricaturizau, pe ea dar şi pe fiii săi. Mulţimea nu o considera decât o figură despotică şi fără scrupule, un diavol în fustă care a ruinat oraşe pentru a construi castele, care a zămislit mai mulţi regi şi câteva războaie.

Implacabilă, vicleană, de o energie diabolică, fire contradictorie, instabilă dar şi caracter puternic, purtând poate povara frustrărilor sale adolescentine (din cauza unui mentor despotic – unchiul ei, papa Clement a VII-lea – şi a unui soţ care n-a iubit-o niciodată – Henric al II-lea), Caterina de Medici a marcat definitiv istoria Franţei, fiind una din figurile majore ale ei.

 

Ocultism şi magie – Caterina de Medici

Având de înfruntat un destin potrivnic, Caterina de Medici s-a dovedit fatalistă, fiind foarte influenţată de numeroşii magicieni, ocultişti, vrăjitori, astrologi, profeţi, medici savanţi-alchimişti pe care i-a găzduit la curte. Nostradamus, Gabriel Simeoni, Luca Gauric, Cosimo Ruggieri, Cornelius Agrippa şi mulţi alţii s-au bucurat de pensiunea şi protecţia reginei-mamă a Franţei, care a moştenit de mică această inclinaţie spre superstiţie. Încă din tinereţe, avea să se convingă pe deplin de puterea de predicţie a astrelor: atât Luca Gauric, cât şi Nostradamus au stabilit horoscopul regelui Franţei, prorocindu-i moartea într-un duel neobişnuit, care s-a petrecut întocmai.

De atunci, aplecarea Caterinei spre ocultism avea să devină radicală, recurgând la ritualuri satanice şi de magie neagră pentru a triumfa împotriva necazurilor vieţii şi a duşmanilor.

În cabinetele de astrologie special amenajate la Chateau de Blois, Chaumont-sur-Loire sau Hotel de Soissons, cu ajutorul oglinzilor magice (cristalomanţie), al craniilor (cefalomanţie) şi a altor accesorii de invocare a spiritelor întunecate, ea avea să se scufunde într-un domeniu periculos, cu urmări dintre cele mai neaşteptate. De asemenea, recurgea la purtarea unor talismane şi amulete, cu rol protector şi de îndepărtare a farmecelor, sau se înconjura de anumite animale de companie sau de fiinţe bizare (pitici, bufoni), oameni-fetiş de care nu se despărţea niciodată. Extrem de superstiţioasă şi credulă, ea a schimbat chiar numele copiilor pentru că aceştia să aibă mai mult noroc, potrivit onomatomanţiei.

Deoarece Caterina de Medici a înfăptuit numeroase crime, poporul era convins că şi-a vândut sufletul diavolului. După moartea ei, ura publică a împiedicat multă vreme ca rămăşiţele pământeşti ale sale să fie aduse la Paris, pentru a fi depozitate în Bazilica Saint Denis, alături de cele ale soţului ei.

Caterina de Medici – un destin tumultos

Multă vreme, această regină-mamă a Franţei, care a trăit în secolul al XVI-lea, a fost percepută exclusiv ca intrigantă, autoarea multor crime şi, mai ales, instigatoarea celui mai cumplit masacru din istorie, cunoscut sub denumirea de Noaptea Sfântului Bartolomeu. Dominată de ambiţia de a guverna cu orice preţ, prin intermediul fiilor ei Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea, ea a recurs la uneltiri odioase pentru a-şi atinge scopul.

Caterina de Medici s-a născut în 1519 la Florenţa, într-o familie de rang nobil (tatăl ei a fost Lorenzo de Medici, duce de Urbino, iar mama sa, o prinţesă franceză, Madeleine de la Tour d’Auvergne). Rămasă orfană de mică, a fost dată în îngrijire la o mănăstire de călugăriţe, unde s-a adâncit în studiul latinii şi al limbii greceşti şi a căpătat o cultură aleasă. Unchiul său, papa Clement al VII-lea, a pus la cale căsătoria ei cu delfinul Franţei încă de la o vârstă fragedă, astfel încât, la 14 ani, Caterina de Medici a intrat în familia Valois, dinastie celebră ai cărei membri au ajuns succesiv la tron.

Viaţa Caterinei Medici la curtea Franţei nu a fost deloc uşoară din cauza originii sale italiene, a presupusei sale sterilităţi şi a rivalităţii cu Diana de Poitiers, amanta en titre a soţului său, Henric al II-lea. Vreme de 10 ani ea s-a temut mereu din cauza poziţiei sociale vulnerabile, câtă vreme nu dădea tronului moştenitori. Din această perioadă datează aplecarea ei spre misterele oculte şi spre vrăjitorie. Deoarece medicii obişnuiţi nu i-au fost de ajutor, a apelat la ghicitori, magicieni şi astrologi în încercarea de a avea copii. Se pare că una din asemenea persoane, pe nume Jean Fernel, i-a găsit leacul potrivit, de vreme ce Caterina a născut 10 copii, dintre care au trăit 7 . Deşi zbuciumul legat de succesiunea monarhică luase sfârşit, destinul ei a fost mereu tumultos datorită epocii tulburi în care i-a fost dat să trăiască.

Henric al II-lea şi Caterina de Medici

 

În perioada ascensiunii sale, Caterina şi-a arogat autoritar conducerea casei regale, imediat după moartea primului ei fiu, Francisc al II-lea, care a domnit numai un an, decretând că al doilea fiu va fi rege, sub numele de Carol al IX-lea. Acesta avea să conducă 14 ani, fiind atins şi el de blestemul familiei (copiii de parte bărbătească aveau să fie bolnăvicioşi, atinşi de ftizie sau de scrofule, pierind la vârste tinere). I-a urmat la tron al treilea fiu, Henric al III-lea, care avea să guverneze 15 ani.

Practic, Caterina, în calitate de regină-mamă, a influenţat majoritatea deciziilor, conducând Franţa nu numai din umbră, ca o eminenţă cenuşie, ci la vedere, căci contextul politico-istoric era deosebit de frământat: dispute tot mai frecvente între catolici şi protestanţi, comploturi, trădări care se ţineau lanţ, chiar asasinate şi torturi odioase.

Încercând să fie mediatoare, căsătorindu-şi chiar una dintre fiice, pe Margareta, cu Henric de Navarre, lider hughenot, Caterina de Medici nu a putut stăvili recrudescenţa încleştărilor religioase, care au culminat cu uciderea a numeroşi hughenoti în măcelul din Noaptea Sfantului Bartolomeu din 1572. A ordonat asasinarea celor care îi stăteau în cale („Cu cât mai mulţi morţi, cu atât mai puţini duşmani” – era deviza ei politică), printre care Coligny, prinţul Conde, Montmorency, de Guise etc.

S-a spus că a reuşit să depăşească toate obstacolele, pentru a se menţine la putere, cu ajutorul magiei negre şi al astrologilor care ar fi sfătuit-o în toate demersurile sale.

Trăind pierderea soţului şi a câtorva copii, ea nu s-a lăsat înfrântă de durere, ci a pus interesele ei de regină-mamă mai presus de sentimentele ei de femeie. Singurul ei ideal a fost coroana Franţei pentru care a dus o politică duplicitară şi plină de compromisuri. Necunoscând fericirea în dragoste, Caterina nu a precupeţit nici un efort pentru a asigura situaţia copiilor rămaşi în viaţă.

După 30 de ani de domnie, la bătrâneţe, ea avea să fie îndepărtată şi izolată de tron chiar de propriul ei fiu, murind în 1589, la vârsta de 70 de ani, mai degrabă de inimă rea.

Din  epitaful care i s-a făcut rezultă clar caracterul acestei suverane:

„Fost-a diavol şi înger ce zace aici

Plină de oprobiu şi plină de slavă

A dat legi bune şi edicte rele

Şi iad şi paradis să-i fie hărăzit!”