Lenin – Inessa. Iubiri secrete

Vladimir Lenin si Inessa Armand - iubiri secrete

Câteva mârţoage negre, epuizate – altceva nu se putuse găsi la Moscova, în acea zi de 12 octombrie 1920 – trăgeau după ele, spre Piaţa Roşie, catafalcul cu un sicriu de zinc. În cortegiu, Lenin – sprijint de „soţia şi tovarăşa sa de viaţă şi luptă”, Nadejda Krupskaia. „Nu numai chipul lui – a scris o martoră – dar tot trupul exprima o durere atât de puternică, încât nici n-am îndrăznit să-l salut, nici măcar printr-un gest. Era clar că doreşte să rămână singur, cu durerea lui. Parcă devenise mai mic. Şapca aproape că îi acoperea faţa, iar ochii îi păreau scăldaţi în lacrimi, pe care şi le reţinea cu mare efort”. Alţi participanţi la înmormântare afirmă că Lenin abia se mai ţinea pe picioare. Ochii lui liniştiţi nu mai vedeau nimic, faţa îi împietrise într-o expresie de durere sfâşietoare. Pe panglica coroanei din zambile albe trimisă de el, scria simplu: „Tovarăşei Inessa – de la V. I. Lenin”.

„Obligat” să iubească 

A scrie despre „istoria sufletului” lui Lenin este un demers sortit eşecului, la prima vedere. În cei 53 de ani de viaţă i se recunosc, în mod unanim, o singură soţie, Krupskaia, şi o singură „simpatie”, Inessa Armand. Gurile rele îi stribuie legături şi cu o prostituată din Zürich, iar altele, şi mai rele, îl consideră impotent, ceea ce ar şi explica pasiunea lui paroxistică pentru politică. Tradiţia a reţinut copilul cu bucle aurii, adolescentul ferm, apoi, brusc, fără tranziţie, chipul de icoană al revoluţionarului, „bătrânul” nu bărbatul. Or, şi tradiţia se înşală câteodată.

Povestea ce urmează are drept izvor cărţi recente, documente, scrisori şi arhive până acum ciuntite şi falsificate de propaganda sovietică. Propaganda nu putea „da drumul” unui Lenin adulter, mânat de sentimente fireşti, ci numai unui puritan, calp, întreţinând cu o femeie o prietenie exclusiv platonică. În mod neoficial însă s-a crezut dintotdeauna că Lenin a fost pur şi simplu „obligat” să o iubească numai pe Krupskaia, să nu coboare niciodată la rolul de soţ infidel.

În tinereţe îi plăcea să vâneze, să patineze, să stea la o bere într-o companie plăcută. Circula chiar legenda unei iubiri nefericite a tânărului Ulianov cu Elena Lenina, o fată frumoasă din Kazan (de la care şi-ar fi luat pseudonimul). Elena i-a promis să îl urmeze în exil, ca decembristele, dar l-a înşelat. Aşa s-a şi căsătorit Lenin, la 22 iulie 1898, cu Krupskaia. Într-un moment de disperare, tânărul de 28 de ani i-a trimis o scrisoare acestei tovarăşe de idei – mai mare decât el cu un an şi care se afla în exil – cu propunerea de a-i deveni soţie. Zis şi făcut. Era moda mariajelor fictive. Cuplurile trezeau mai puţine suspiciuni Ohranei, mereu cu ochii aţintiţi pe revoluţionari.

Despre cum arăta Krupskaia, o femeie lipsită de feminitate, suferind de o afecţiune cardiacă, dar o soţie loială, nu este cazul să insistăm. Să amintim doar remarca lui Ilya Ehrenburg: „E suficient să te uiţi la Krupskaia ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Aşa să fie? Krupskaia i-a oferit liniştea sufletească. Condiţionată însă de prezenţa Inessei, pe care Nadejda a trebuit să o primească zi de zi cu căldură în casa lor. Pentru că cei doi au devenit inseparabili din clipa când s-au cunoscut. Inessa a urmat pretutindeni familia Ulianov.

Ei doi aveau secretele lor. Îi lega o puternică afecţiune. „Dragul meu… ne-am despărţit, ne-am despărţit… tu şi cu mine, dragul meu – îi scria Inessa de la Paris, în decembrie 1913. Şi mi se pare atât de dureros. Ştiu, simt că n-ai să vii aici. M-am plimbat prin locurile cunoscute şi mi-am dat seama foarte clar, ca niciodată până acum, ce rol joci tu în viaţa mea, aici, la Paris, unde întreaga noastră activitate este legată printr-o mie de fire de gândul la tine. Pe vremea aceea nu eram îndrăgostită de tine. Deşi te iubeam încă de pe atunci. Aş rezista şi acum fără sărutări, dacă aş putea să te văd, să stau de vorbă din când în când cu tine. Ar fi o bucurie atât de mare şi n-am face nimănui niciun rău. De ce a trebuit să renunţ? Mă întrebi dacă sunt supărată pentru că tu eşti acela care ai „realizat” despărţirea noastră. Nu, nu cred că ai facut-o pentru tine. […] Au existat multe lucruri bune în relaţiile mele cu N.K. (Krupskaia). În timpul uneia dintre ultimele noastre discuţii mi-a spus că i-am devenit dragă şi apropiată abia de curând. M-am obişnuit cu tine. Îmi plăcea nu numai să te ascult, dar şi să mă uit la tine atunci când vorbeşti. Chipul tău este atât de animat, şi apoi puteam să te privesc în voie, căci tu nu observai”.

Tonul şi conţinutul acestei scrisori lasă puţine dubii în legătură cu natura sentimentelor celor doi. De altfel, Stalin a sfidat-o în faţă pe Krupskaia, în anii grei de boală la pat a soţului ei, când ea îl îngrijea: „Mai discutăm noi despre ce fel de soţie i-ai fost”, i-ar fi spus el, cu aluzie transparentă la legătura cu Inessa Armand. Obosită de nopţile nedormita şi de hrănirea bolnavului cu linguriţa, Nadejda a făcut atunci o criză de isterie, cu hohote de plâns. Scandalul a grăbit sfârşitul lui Lenin – se spune. Iar peste doi ani, în 1926, când el nu mai era şi când Krupskaia se afla în opoziţie, Stalin i-a repetat ameninţarea, pentru a o obliga să cedeze şi să-şi facă autocritica: „Partidul îşi poate aminti cine a fost adevărata soţie a lui Lenin”. Şantajul a reuşit. Krupskaia n-a vrut să-şi spele rufele murdare în public.

Doi fraţi – aceeaşi soţie   

Dar cine a fost Inessa Armand, această femeie cu prenume spaniol, evocând frumuseţea fatală a unei nobile castiliene, Inès de Castro (soţia în secret a infantelui Pedro al Portugaliei), şi cu nume francez? De unde aceste consonanţe latine la o bolşevică de la prima oră a mişcării?

S-a născut la Paris în 1874 (după unele surse, în 1873, după altele, în 1875), din dragostea unui celebru tenor francez, Théodore Stéphane, de 25 de ani, cu Nathalie Wild, de 24, pe jumătate englezoaică, pe jumătate franţuzoaică. Hagiografia de partid nu este prea generoasă cu părinţii ei. La moartea tatălui, care după naşterea fetiţei legalizase legătura lui cu Nathalie – Inès avea numai 3 ani. Mama, înzestrată cu o voce caldă, melodioasă, a trebuit să-şi întreţină familia (avea trei fetiţe). A devenit profesoară de canto. O mătuşă care pleca guvernantă în Rusia s-a oferit să o crească pe micuţa Inès. Bunica maternă a însoţit-o la Moscova: una preda canto şi franceza, cealaltă engleza.

Foarte talentată la limbi, micuţa Inès a învăţat curând să vorbească ruseşte, iar la 6 ani, pentru că îi plăcea mult muzica, a început să ia lecţii de pian, de la mătuşa ei. În acest context, cele trei „parizience” au cunoscut familia de industriaşi de textile ruşi Armand, proveniţi din emigranţi francezi. Armanzii aveau moşie la Puskino, la 30 km de Moscova, şi erau foarte ospitalieri; obişnuiau să invite multă lume, fără să facă vreo deosebire între copiii casei şi cei aflaţi în vizită. Ei au plăcut-o mult pe Inès, devenită între timp Inessa, cu nume rusificat.

Mătuşa şi bunica dădeau lecţii copiilor Armand, iar ei creşteau sub ochii lor. Inessa era o fată înaltă, graţioasă, cu părul şaten deschis, ochi mari negri, expresivi, cu trăsături sudice, cultivată şi impulsivă. Situaţia ei de orfană într-o casă de oameni înstăriţi şi cu o mătuşă preocupată de soarta ei s-a încheiat – cum altfel? – printr-o căsătorie cu principalul moştenitor al familiei Armand: Aleksandr Evghenevici. Toată floarea comerţului din Moscova a fost prezentă la nunta lor.

Aleksandr (Saşa) era un caracter slab, cu principii liberale, care îşi adora soţia. Iar soţia de numai 19 ani, se ocupa cu acte de binefacere, conducea o societate de sprijinire a femeilor decăzute, îi ajuta pe muncitori… „N-aş vrea deloc să fiu o femelă de reproducere, ca Nataşa Rostova”, exclamase după lectura romanului lui Lev Tolstoi, Război şi pace.

În ciuda acestor gânduri, în 1894 Inessa a născut primul ei fiu, pe Alekasndr, iar între 1896 şi 1901 a adus pe lume încă trei copii: Feodor, apoi două fetiţe, Inna şi Varvara. Din anul 1900, familia şi-a petrecut iernile la Moscova, într-un apartament de pe Arbat. Inessa a citit enorm în această perioadă: Hugo, Gothe, Dickens, Whitman, Zola, Gogol, Gorki, Dostoievski, Nekrasov. A studiat la pian şi a învăţat să-i interpreteze fermecător pe Chopin, Beethoven şi Mussorgski. Ea îi va insufla o mare dragoste lui Lenin pentru Beethoven.

În toamna anului 1903, din motive de sănătate, Inessa a mers cu copiii la Lausanne, în Elveţia, unde a rămas până în vara anului următor. Acolo, în octombrie, la 29 de ani, a născut pentru a cincea oară: un băiat, Andrei. Numai că acest al cincilea copil nu mai era al lui Aleksandr, ci al fratelui lui mai mic, Vladimir, de numai 18 ani. În casă nu s-a produs niciun scandal, nici o dramă. Aleksandr şi Inessa, adepţi ai amorului liber, s-au explicat în zeci de scrisori unul altuia, hotărând să rămână prieteni. N-au înaintat divorţ. Copiii, pe care amândoi îi adorau, erau „patrimoniul” lor comun. „Pentru romantici – scria Inessa cu două săptămâni înainte de a muri – dragostea se află pe primul plan, ea trece înaintea oricărui lucru”.

Ca membră a familiei cunoscutului industriaş Armand, Inessa a beneficiat de tratamente mai uşoare când a devenit o revoluţionară înfocată şi a adunat ani grei de închisoare. Chiar şi la zece ani de la separarea de soţie – care până la urma s-a produs – Aleksandr, tolerantul ei fost sot, el însusi simpatizant al ideilor revoluţionare, a vrut să plătească o cauţiune fantastică pentru Inessa: 5400 ruble (un muncitor primea 30-40 ruble pe lună). Inessa îl avertizase însă să nu facă acest gest, pentru că oricum ea va evada. Ceea ce a şi făcut. Aleksandr venea regulat în vizită, îi aducea scrisori şi veşti de la copii.

Cât priveşte pe Vladimir Armand, tatăl ultimului copil, el era de o bunătate angelică. În apartamentul lor Inessa îşi aduna camarazii din munca ilegală, pentru că şi noul şi prea tânărul ei soţ avea idei social-democrate. Din păcate însă, sănătatea lui era foarte şubredă.

Anul 1907 a găsit-o pe Inessa deportată pentru a treia oară, în gubernia Arhanghelsk, într-un sat îndepărtat, iar pe Volodea bolnav de tuberculoză. Inessa a reuşit din nou să evadeze şi, ajunsă la Petersburg, s-a lăsat furată de viaţa mondenă: expoziţii, premiere, s-a interesat de noua invenţie – cinematograful. Până într-o zi, când a primit vestea că Vladimir, aflat la tratament în Elveţia, se simţea foarte rău. A alergat să-l vadă, cu paşaport fals, trecând prin Finlanda, şi l-a mai apucat în viaţă. A murit în braţele ei.

Nadejda vrea să se retragă   

În 1909, Inessa se afla la Paris împreună cu trei dintre copiii ei: cele două fetiţe şi micuţul Andrei. Leagăn al Revoluţiei şi al Comunei, al tuturor libertăţilor, capitala Franţei aduna principalul nucleu al emigraţiei social-democrate ruse. Aici avea să-l întâlnească pentru prima oară Inessa pe Lenin. Scund, simplu, modest, omul nu avea, în comportament şi atitudini, nimic de dictator intratabil, de şef despotic. Se exprima abundent şi foarte clar.

Inessa a devenit imediat membră a „grupului de sprijin” al bolşevicilor, care a ales-o curând preşedintă şi a desemnat-o să poarte corespondenţa cu alte grupuri bolşevice din străinătate. Ea avea darul de a plăcea oamenilor. Era nelipsită în apartamentul de două camere al Ulianovilor, din rue Marie-Rose 4. Cu atât mai mult cu cât bătrâna mamă a Nadejdei nu mai reuşea să facă faţă gospodăriei. Înaintea Inessei, în familia lor mai intrase o anume Maria Essen, o socialistă veselă, care nu se împăcase deloc cu Krupskaia. Nadejda era pe zi ce trecea mai irascibilă din cauza maladiei lui Basedow, de care suferea. Într-o zi Lenin a avut parte de o scenă de gelozie în toată regula: singura, se pare, din întreaga lor viaţă.

Viitorul lider de la Kremlin avea acum un om de mare încredere. Inessa şi-a închiriat un apartament la două case distanţă şi îl ajuta pe Lenin să-şi traducă alocuţiunile în engleză, franceză şi germană. În plus, era o excelentă secretară. Disciplina de partid nu putea stinge în ea aptitudinile de om de societate: cânta, îşi căra prietenii la teatru, la concerte, la magazine de îmbracaminte şi de bijuterii şi, bineînţeles, se ocupa de educaţia copiilor, care o divinizau.

Munca de partid i-a obligat pe Lenin şi Krupskaia să schimbe adesea oraşe şi ţări: Cracovia, Zürich, Paris, Elveţia, Austria, Germania. Inessa îi urma peste tot. Bătrâna mamă a Nadejdei o adora. O aştepta în fiecare dimineaţă cu nerăbdare. O iubea pentru hazul ei, vioiciunea spiritului, răspunsurile prompte, simţul practic. „Se luminează casa când intră Inessa. Nimic nu îi este indiferent. Trece totul prin filtrul inimii”, îşi nota în jurnal chiar şi Nadejda Konstantinovna.

După cinci ani de asemenea viaţă în trei, Inessa a hotărât să scrie o cărticică despre problemele femeii, cu subtext libertatea de a iubi. Mai înainte s-a sfătuit cu Vladimir Ilici. „Chiar şi o legătură pasională trecătoare este mai poetică şi mai curată decât săruturile lipsite de dragoste ale unor soţi vulgari”, i-a spus ea. La ce făcea aluzie? În replică, Lenin a liniştit-o: i-a înecat iniţiativa într-un torent de vorbărie marxistă despre libertatea proletariatului, burghezie… Se temea el oare că Inessa se va compromite sau îl va compromite? Astfel proiectul Inessei a murit.

Această femeie reuşea să atingă corzi ascunse adânc în inima acestui bărbat atât de puritan, iar el simţea nevoia să fie împreună cu ea tot timpul, să-i scrie, să-i vorbească, să comunice cu ea. Soţia nu-i deranja. În anii ’20, într-o discuţie cu colegul ei de la Legaţia sovietică din Norvegia, Aleksandra Kolllontai, şefa misiunii diplomatice ruseşti din Suedia, a afirmat că Nadejda era la curent cu aventura soţului, petrecută astfel sub ochii ei; ştia cât de ataşat este Lenin de Inessa, de aceea îi propusese de mai multe ori să plece ea, dar Lenin o reţinuse. Nadejda a acceptat cu demnitate prezenţa Inessei, ca pe ceva inevitabil. Monotonia şi râncezeala vieţii lor înţepenite în principii inhibante erau zilnic răvăşite de această femeie energică, elegantă, pasionată de tot ce făcea, de la copii la revoluţie.

Dragă prietenă

A urmat Revoluţia din februarie 1917, întoarcerea printre primii în ţară, cu trenul blindat. Trei zile ei trei singuri într-un compartiment. În vârtejul evenimentelor nu mai era însă loc pentru iubire. Inessa şi-a revăzut copiii rămaşi acasă, pe Aleksandr, cel mare, şi pe Feodor, care avea deja 21 de ani şi vroia să se facă aviator. Ambii erau mobilizaţi. Fiicele, Inna şi Varvara, studiau încă, iar Andrei, mezinul de 13 ani, era la gimnaziu.

Cu Lenin se vedea acum din ce în ce mai rar. Vorbeau la telefon. Mult. În februarie 1919, el i-a dat o misiune de Cruce Roşie în Franţa: să aducă acasă, de fapt, de pe fronturile războiului civil, câteva mii de soldaţi ruşi trimişi de guvernul ţarist, în 1915, în sprijinul aliaţilor. Pe frontul mişcător de la Sankt Petersburg ei se răsculaseră, fiind internaţi în lagăr de autorităţile franceze.

Inessa a fost arestată. Furios, Lenin a formulat la iuţeală un ultimatum: va fi eliberată imediat sau toată misiunea franceză de la Moscova, până la ultimul om, va fi împuşcată. Evident, Inessa a fost eliberată imediat. S-a întors acasă împreună cu câteva mii de prizonieri, ceilalţi membri ai Corpului expediţionar rus venind şi ei mai târziu. De pe drum, tot cu gândul la Lenin, îi scria fiicei sale mai mari, Inna (Inusia): ” Pun în plic o scrisoare către Saşa, una pentru Fedea şi a treia pentru Ilici. Numai tu trebuie să ştii despre aceasta din urmă. Pe primede două dă-le imediat băieţilor, dar pe a treia ţine-o la tine deocamdată. Când mă întorc am s-o rup. Dacă mi se întâmplă ceva… atunci trebuie să i-o dai personal lui Vladimir Ilici. Du-te la Pravda, unde lucrează Maria Ilinicina (sora lui Lenin), dă-i scrisoarea şi spune-i că este de la mine şi trebuie să ajungă la Vladimir Ilici personal.”

Inessa s-a întors la Paris ca o eroină. Dar cu o aură scump plătită. Era tot mai slăbită fizic. De altfel, în mod frecvent, revoluţionarii sufereau de tuberculoză, tifos, pneumonie. Consecinţa închisorilor şi deportărilor. Inessa se topea pe picioare. Din forţa de frumuseţe pariziană rămăsese prea puţin. Se neglija deja şi vestimentar. Lenin, în schimb, o copleşea cu tandreţea lui. Cum deseori iubitei lui nu-i funcţiona telefonul, Lenin îi trimitea mesaje prin curieri, cu motocicleta. Şi, odată cu ele, lemne, medicamente, reviste englezeşti, medici.

 „Dragă prietenă, îi scria el în februarie anul următor, am vrut să-ţi telefonez când am auzit că eşti bolnavă, dar telefonul nu funcţionează”. Şi, cu altă ocazie: „Te rog să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine. Sunt vremuri îngrozitoare, bântuie tifosul, gripa, gripa spaniolă, holera. Ce temperatură ai? Iei vreun medicament? Te rog să-mi spui sincer. Trebuie să te faci bine”. După ce a trimis doctorul, a continuat: „A venit? Să faci exact ce-ţi spune. Telefonul s-a stricat din nou. Le-am cerut să-l repare, fiindcă vreau ca fiicele tale să mă ţină la curent cu starea ta. Să ieşi din casă cu o temperatura de 38 sau 39 de grade este o nebunie. Te rog foarte mult să nu ieşi din casă şi să le spui fiicelor tale din partea mea că vreau să te păzească să nu ieşi din casă până când temperatura nu revine la normal”.

„Dragul meu prieten, îi răspunde Inessa. Pur şi simplu nu există leac pentru extenuare. M-au lăsat puterile, dorm de trei ori mai mult decât alţii.” În vara anului 1920 Lenin a trimis-o în Caucaz, la Kislovodsk, într-un sanatoriu, să se întremeze. „Din cauza situaţiei periculoase din Kuban, te rog foarte mult, îi scria Lenin, pe 18 august, lui Sergo Ordjonikidze, membru al Consiliului militar revoluţionar al Frontului din Caucaz, să stabileşti legătura cu Inessa Armand, ca, la nevoie, ea şi fiul ei Andriusa (de 16 ani) să fie evacuaţi în timp util la Petrovsk şi Astrahan sau să o duceţi (băiatul e bolnav) în munţi, lângă litoralul Caspicii şi în general să iei toate măsurile cuvenite”.

În sicriu de zinc   

În alte câteva telegrame, între problemele militare şi de stat despre care coresponda cu Ordyonikidze, Lenin revenea la dispoziţia sa: „nu uita să-i asiguri Inessei un concediu liniştit şi reuşit”. În zadar. Ludmila Stal, prietena de o viaţă a Inessei, aflată şi ea la Kislovodsk, îşi însemna în jurnal: „Inessa a sosit atât de slăbită şi de deprimată… Au obosit-o oamenii, au obosit-o discuţiile. A încercat să se izoleze, să stea mult singură în camera ei”. „Este epuizată şi deprimată nervos”, nota şi doctorul I. Rujeinikov, care locuia în aceeaşi vilă cu ea. Inessa personal constata că eforturile făcute ca ea să se simtă bine erau inutile: „Suntem de 3 săptămâni la Kislovodsk şi nu pot să spun că m-am întremat. Nici eu, nici Andrei. E drept că el s-a refăcut, s-a bronzat, dar încă nu a luat în greutate. Vremea nu e prea grozavă. La început am dormit tot timpul, şi zi şi noapte. Acum, dimpotrivă, dorm foarte prost. N-aş putea spune că m-am dat în vânt după Kislovodsk” (fragment dintr-o scrisoare către fiica ei, Inusia).

Curând localitatea a devenit nesigură, era ameninţată de războiul civil. Statul major al armatei roşii a hotărât să o evacueze. Aşa dăduse o dispoziţie Lenin. După patru zile de drum – care i-au accentuat extenuarea – şi după o haltă la Vladikavkaz, unde s-a întâlnit cu Sergo Ordjonikidze, cei doi, mama şi fiul, au ajuns la Nalcik. Totul părea a fi normal.

La 11 septembrie 1920, Pravda dădea publicităţii un comunicat al Comisariatului poporului pentru sănătate: „Da la începutul acestui an în republică s-au îmbolnăvit de holeră 12.054 persoane”. Epidemia era în regres, dar înainte de a părăsi teritoriul Rusiei a mai făcut o victimă: Inessa Armand. Patru zile a durat lupta ei cu moartea. La miezul nopţii de 23 septembrie 1920 şi-a pierdut cunoştinţa, iar dimineaţa nu mai era în viaţă. Corpul neînsufleţit a ajuns la Moscova pe 10 octombrie, pentru că abia după o săptămână de la deces s-a găsit sicriu de zinc, adus de la Vladikavkaz.

„Lenin nu i-a putut supravieţui Innesei Armand. Moartea ei a grăbit boala care lui i-a fost fatală”, credea Aleksandra Kollontai. Greu de crezut că, în afara mamei sale, a mai existat o altă persoană pentru care să fi manifestat mai multă grijă decât pentru Inessa.

Şocul morţii ei a fost cu atât mai mare cu cât, în aceeaşi zi, dimineaţa devreme, Sergo Ordjonikidze îi trimisese lui Lenin că cei doi, Inessa şi Andriusa, fiul ei, se simt bine. În plus, Inessa a vrut să se ducă la tratament în Franţa. Lenin a insistat însă şi a convins-o să renunţe la acest proiect şi să meargă în sud. „E mai bine să nu te duci în Franţa, unde s-ar putea să te închidă pentru mult timp şi, probabil, nu vor fi dispuşi să te schimbe cu nimeni… De ce nu te duci în sud? La Sergo Ordjonikidze? Sergo o sa facă toate cele necesare ca să te odihneşti, să stai la soare, să lucrezi. Gândeşte-te la asta”. Şi ea se gândise. Iar el se simţea acum, la sfârşit, cu atât mai vinovat.

Iată-l deci pe iniţiatorul Gulagului, pe părintele dictaturii proletariatului şi al regimului sovietic, pe creatorul totalitarismului sovietic, într-un strop de suflet omenesc. Frumos, dar mult prea puţin.

sursa: Florentina Dolghin,  Iubiri secrete. Lenin – Inessa, Magazin istoric, 1998

4 responses

  1. Menaje à trois bolshevic….

  2. la multi ani ! interesant articol,multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: