Arhive etichetă: Elena Cuza

Amintirile Elenei Cuza despre alegerea şi detronarea soţului ei

Elena Cuza

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Cu câteva luni înainte de a muri doamna Elena Cuza a acordat unui ziarist un interviu asupra evenimentelor alegerii şi detronării lui Cuza. Iată foarte interesantele amintiri:

În seara de 3-4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoschi, ca să-l roage să vie negreşit după masă la „Elegant”, o sală de adunare unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: „Faceţi voi ce credeţi căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie”. Şi a plecat la teatru.

Continuă citirea →

Elena Cuza – Dincolo de legendă

Elena Cuza

Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă.

El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era. „Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi”, i-a răspuns ea. „Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu”, a replicat mama şi i-a dat consimţământul.

Continuă citirea →

Alexandru Ioan Cuza şi doamnele sale

Alexandru Ioan Cuza era descendentul unei familii de dregători, care ocupaseră funcţii importante în administraţia moldoveană. S-a născut în 1820 în familia ispravnicului Ioan din Huşi şi, asemenea multor alţi tineri ai epocii, după ce a studiat puţin la un pension francez din Iaşi, s-a îndreptat spre Paris. Întors acasă, a jucat un rol important în mişcarea revoluţionară de la 1848. A fost arestat şi dus laViena, de unde, cu ajutor britanic, a fost eliberat. Când a fost ales domnitor, ocupa funcţia de ministru de Război al Moldovei, reprezentând Galaţiul în divanul de la Iaşi.

Continuă citirea →

A fost Carol I un rege meschin?

„Ceea ce îl muncea pe regele Carol I era grija micii sale glorii. Era în această privinţă de o gelozie neascunsă şi împingea lucrurile până la o ineleganţă surprinzătoare la un om de originea şi situaţia sa. Purtarea lui faţă de memoria lui Cuza a fost o mărturie convingătoare a meschinăriei sufleteşti.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Alexandru Ioan Cuza

Aventuri

Dincolo de imaginea de erou predestinat şi imaculat, model de conducător politic şi victimă a unei “monstruoase coaliţii”, Cuza apare la o cercetare atentă şi fără prejudecăţi, într-o altă realitate istorică. Mai mult ca oricând este necesară înţelegerea omului Alexandru Ioan Cuza, cu existenţa sa cotidiană, supus responsabilităţii, dar şi viciilor sale.

Numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele Iaşilor şi Bucureştilor, încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu majore consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride. Nu trebuie să ne producă un prea mare tremur moral faptul că Al. I. Cuza trăia cu soţia caimacanului care îl făcuse din locotenent, colonel. Pe vremea aceea uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet. Legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea “scandalului scrisorilor” de la Iaşi, în urma căruia a fost posibilă victoria unionistă din 5 ianuarie 1959.

Vicii

Cuza nu era băutor, dar fuma exagerat de mult şi consuma cafea fără măsură. De altfel, cauza gravelor sale maladii de plămâni şi de inimă, care i-au adus şi moartea prematură, se găseşte în excesul de tutun, de cafea neagră şi în nopţile pierdute la cărţi.

Cuza era cartofor. Cuceritor când vroia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care speculau firea nepăsătoare, gata sa le împartă tot ce avea, şi să le mai rămână şi dator. Pătimaş la jocul de cărţi, şi-a pierdut, mai târziu, multe proprietăţi moştenite de la părinţi.

Soţia

Elena Cuza

Căsătoria sa cu Elena s-a produs într-o situaţie financiară precară, dar a fost efectul unor sentimente curate. Această situaţie, dublată de nefericita condiţie fizică a Doamnei Elena (nu putea face copii), a determinat şi atitudinea rece cu care Cuza îşi trata soţia.

Lucia Borş, în cartea “Doamna Elena Cuza” arăta: “Fiind din fire nestatornic, şi dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde îşi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lor se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie”.

Amanta

Maria Obrenovici

Pe acest fond a acţionat fulgerător Maria Obrenovici, amanta. Între Cuza şi Maria Obrenovici se stabilise ceea ce poate fi definit printr-un cuvânt – o legătură. Cuvântul legătură avea însă, în epocă, o încărcătură mult mai complexă. Întemeiate iniţial pe atracţia fizică, ea a evoluat rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă. Maria i-a dăruit doi fii. Cuza i-a înfiat şi i-a adus la palat.

Cum se întâmplă în astfel de situaţii, pe fondul regimului autoritar, Maria s-a implicat rapid în camarilă. Este de presupus că a fost atrasă, deoarece la Porţile Orientului persoana cea mai apropiată de conducător este şi cea mai influentă.

Principalul acolit al lui Cuza, C. Liebrecht ştiuse să câştige şi simpatia şi încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diverse servicii personale, o împrumuta chiar şi cu bani. Intimitatea lui Liebrecht cu Maria Obrenovici a generat inclusiv zvonul maliţios că este tatăl copiilor lui Cuza. Această variantă era cu atât mai perfidă cu cât transfera tema sterilităţii de la Doamna Elena la Cuza.

Este de subliniat că ambii parteneri îşi continuau viaţa sexuală în afara cuplului, având numeroşi alţi amanţi şi amante, fără ca acest aspect să corodeze legătura. În timpul ei, Maria Obrenovici a avut copii şi cu alţi bărbaţi, iar Cuza a continuat să viziteze noaptea, travestit, singur sau împreună cu Kogălniceanu, diferite adrese confidenţiale.

Imaginea publică a lui Cuza s-a deteriorat accelerat şi datorită existenţei unui grad înalt de comparaţie: ţinuta morală, discreţia şi popularitatea Doamnei Elena Cuza.

Trădarea

Împotriva lui Cuza s-a format “monstruoasa coaliţie”, care a reuşit să găsească un aliat neaşteptat: Maria Obrenovici, care a fost atrasă în conspiraţia împotriva domnitorului. Este, la prima vedere şi din punct de vedere personal, cea mai mare trădare. Ulterior, s-au căutat explicaţii asupra acestei incredibile atitudini: cumpărarea cu bani, răzbunare sau presiuni din partea familiei sale.

Ţinând cont de natura legăturii sentimentale dintre Cuza şi Maria Obrenovici, precum şi de faptul că după detronare l-a însoţit pe fostul domnitor în exil, nu este exclus ca motivul cel mai solid, care o putea face pe Maria Obrenovici să-şi trădeze iubitul ,să fi fost teama de o îndepărtare a lui Cuza prin asasinat. Oferindu-i-se soluţia emigrării împreună cu bărbatul iubit, ea a acceptat să-i salveze viaţa printr-un gest colaboraţionist.

În noaptea organizării loviturii de stat împotriva lui Cuza, acesta şi Maria Obrenovici au împărţit aceiaşi cameră. În apartamentul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii soţului ei şi ai amantei, asistaţi de camerista franceză, Florentine. Acest triunghi conjugal la nivelul tronului şi sub acelaşi acoperiş al Palatului domnesc este probabil partea cea mai urâtă a nopţii de 11 februarie 1866. Avem toate motivele să credem că Maria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii care complotau să poată pătrunde nestingheriţi. Luat prin surprindere, Cuza este nevoit să semneze actul abdicării.

În ziua de 13 februarie, Cuza a părăsit Bucureştiul abandonându-şi soţia şi copiii. Maria Obrenovici l-a urmat pe un traseu separat. La Braşov, cei doi amanţi se declară la hotel soţ şi soţie. Plecată pe urma lor împreună cu copiii, Elena Cuza îi caută disperată pe traseul Braşov – Viena, găsindu-i până la urmă în capitala Austriei. Triunghiul conjugal se reface acolo, Maria Obrenovici – una din acele femei fatale din istoria României – grăbindu-se în scurt timp să-l înşele pe Cuza cu unul dintre favoriţii lui, un anume Constantinovici, căruia îi naşte şi un fiu.

Ca o concluzie, se poate afirma că relaţia sentimentală dintre Alexandru Ioan Cuza şi Maria Obrenovici a influenţat comportamentul politic al domnitorului şi a contribuit substanţial la căderea lui.

*****

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România

Alexandru Ioan Cuza şi Maria Obrenovici – iubire pasionala

De-a lungul istoriei, au existat iubiri pasionale, unele durabile şi strălucitoare, altele trecătoare sau discrete, mulţi parteneri preferând iubirea ascunsă, ferită de ochii lumii. Vă prezentăm un nou episod dintr-un serial despre marile iubiri ale planetei.

O frumoasă poveste de dragoste a avut loc între Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, şi Alexandru Ioan Cuza, apreciată de unii, acceptată de Elena Cuza, soţia domnitorului, dar criticată vehement de alţii.

Alexandru Ioan I, primul domnitor al României, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Vaslui. A fost fondatorul României moderne. Militar de carieră, subestimat de negativişti, a făcut dovada unor calităţi de necontestat. A fost un bun conducător, un politician echilibrat, un diplomat desăvârşit, un vizionar fără egal şi artizanul unor realizări de prestigiu într-un stat tânăr, format din două principate pe care predecesorii le lăsaseră de izbelişte.

A fost fiul postelnicului Ioan Cuza şi al Sultanei Cozadini care provenea dintr-o veche familie greco-italiană. Primii ani de şcoală, i-a petrecut la un pension francez din Iaşi, unde a fost coleg cu Alecsandri şi Kogălniceanu. În 1845, a obţinut la Paris licenţa în litere, după care s-a înscris la Facultatea de Drept şi la Societatea economiştilor din acelaşi oraş.

După revenirea la Iaşi, este angajat în armată unde obţine gradul de sublocotenent. Era tânăr şi chipeş. Femeile roiau în jurul său. La vârsta de 24 ani, s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica mai mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Sturdza, rudă cu cele trei neamuri Sturdza, Balş şi Cantacuzino.

Prima relaţie amoroasă extraconjugală a lui Cuza a fost cu Cocuţa Conachi Vogoride, soţia caimacamului Nicolae Vogoride. Rezultatul acestei iubiri pasionale nu a întârziat să apară. Tânărul ofiţer a fost avansat în numai 45 de zile de la gradul de sublocotenent la cel de maior: la 16 martie 1857 era sublocotenent, peste opt zile locotenent, la 14 aprilie era căpitan şi peste alte nouă zile a devenit maior. În 1858 a fost înaintat la gradul de colonel.

În anumite perioade, a fost pârcălab de Galaţi, ministru de interne al Moldovei, locţiitor de hatman şi preşedinte al judecătoriei Covurlui.

După ce a fost ales domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, va fi ales şi domnitor al Munteniei, la 24 ianuarie, eveniment prin care s-a sâvârşit Unirea Principatelor Române.

Măsurile imediate pe care le-a luat, în scopul modernizării ţării au fost multe şi diversificate. Printe altele, a creat instituţii de cultură generală şi de învăţământ mediu. La 12 noiembrie 1859 a înfiinţat Statul Major al Armatei în componenţa căruia intra Secţia a doua, adică primul serviciu de informaţii militare, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu.

În 1860, a înfiinţat Universitatea de la Iaşi. A încheiat convenţii diplomatice cu diferite state, trimiţând la Paris şi Londra pe poetul Vasile Alecsandri, la Viena şi Berlin pe doctorul Ludovic Steege, în Sardinia pe Ştefan Golescu, din echipă făcând parte şi Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Pentru început rezultatele au fost modeste, mai ales că respectivii emisari au avut de a face cu şiretenia partenerilor de discuţii. Datele se transmiteau în ţară folosind un sistem anevoios prin poştă, prin curieri sau prin studenţii aflaţi la studii în Occident.

În anul 1863, renunţă la existenţa a două guverne, unul la Iaşi şi unul la Bucureşti. Va fi un singur guvern care va funcţiona la Bucureşti sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, adus de la Iaşi împreună cu câţiva demnitari fideli. În 1864, înfiinţează Universitatea Bucureşti, Şcoala de Arte Frumoase şi Şcoala de Medicină Veterinară. Poşta şi Telegraful au fost preluate de către stat din mâna unor firme greceşti. În fruntea lor, a fost numit Cezar Librecht, un personaj straniu care va genera ruptura dintre domnitor şi apropiaţii săi. Reforma agrară a satisfacut parţial dorinţa ţăranilor. A pus capăt relaţiilor feudale secularizând averile mănăstireşti.

O parte din aceste măsuri au nemulţumit moşierimea, ducând la apariţia primelor forme ale conspiraţiei. Încep să urzească din umbră două mari reţele ale protestatarilor.

1. Mişcarea separatistă dorea anularea Unirii Moldovei cu Ţara Românească şi revenirea la vechile lor privilegii. Exponenţii acestei mişcări erau Panait Balş, Constantin Şuţu şi altii, unii chiar rude cu Elena Cuza, soţia domnitorului. După arestarea acestora, din documentele găsite se putea constata că Şuţu urma să fie numit de turci domn al Ţării Româneşti în urma scindării de Moldova. La rândul său, Barbu Ştirbei era în program să revină la guvernare.

2. Reţeaua complotiştilor avea ca scop să-l determine pe Cuza să abdice şi să-l expedieze în exil, mai ales că acesta avea intenţia să desfiinţeze Masoneria din care făcea şi el parte. Conjuraţii nu erau alţii decât cei pe care domnitorul îi amnistiase anterior pentru fapte de acelaşi fel: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu şi alţii. Ziarul clandestin Clopotul, condus de Eugeniu Carada, îndemna lumea la revoltă, nesupunere şi asasinat, campania sa ducând la demisia guvernului Creţulescu. Cuza a respins această demisie înlocuind, total dezinformat, tocmai miniştrii ce-i rămăseseră fideli.

Pe de altă parte, factorii principali ce trebuiau să gestioneze bine situaţia erau deconectaţi de realitate. Alexandru Beldiman, prefectul Politiei, şi colonelul Zefcari, comandantul Comenduirii Bucureşti, au fost anihilaţi prin vicleşug, atenţia fiindu-le deturnată prin stratageme atent pregătite. Colonelul Zefcari a fost atras la un joc de cărţi în casa lui C.A.Rosetti, unul dintre complotişti. La masa de joc, conform unui scenariu premeditat, colonelul câştiga mereu, fără să ştie că cei din jur căutau ca, prin acest succes iluzoriu, să-l ţină cât mai mult timp departe de gărzi. Domnitorul nu a fost avertizat că ceilalţi comandanţi trecuseră de partea celor ce doreau înlăturarea lui.

În scopul realizării acestei strategii, pentru a-l compromite pe cel vizat, Constantin Catargi, unul dintre uzurpatori, a direcţionat-o pe Maria, fiica sa cea mare, să ajungă în patul domnitorului. Era o văduvă tânără, frumoasă, ispititoare şi ambiţioasă. Domnitorul era mare amator de aventuri. Între cei doi începuse deja, cu mai mult timp în urmă, o fierbinte poveste de dragoste.

Maria s-a născut la Iaşi în 1835. A fost căsătorită cu un general sârb, a devenit apoi soţia lui Efrem Milos Obrenovici, mort în 1860, cu care a avut un băiat, Milan, viitorul rege al Serbiei. Era mai tânără decât Elena Cuza cu 10 ani, mai frumoasă şi mult mai feminină. Dorea din tot sufletul să ia locul Elenei, motiv pentru care a întrebuinţat toate armele arsenalului feminin.

Domnitorul îi cumpărase o locuinţă pe strada Amzei, nr. 3 din Bucureşti, cu mobilă luxoasă, adusă de la Paris, cu covoare comandate în Orient şi tablouri ale unor pictori celebri.

În urma iubirii pasionale ce a avut loc între ea şi domnitor au rezultat doi copii înfiaţi de Elena, deoarece nu putea să-i ofere lui Cuza acest dar. Cei doi băieţi au primit numele de Alexandru şi Dimitrie. Primul suferea de o boală cardiacă. În 1889 s-a căsătorit cu Maria Moruzi şi după şase luni a murit la Madrid în timpul unei excursii. Cel de-al doilea avea o afecţiune pulmonară incurabilă, motiv pentru care, deprimat, s-a sinucis în 1888, la Ruginoasa.

Gurile rele şopteau pe la colţuri că Elena Cuza a fost deosebit de răbdătoare cu interminabilele aventuri ale soţului. Şi-a permis, totuşi, câteva clipe de consolare în braţele căpitanului Mitică Pruncu şi ale colonelului Mavrichi.

Revenind la noaptea loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, surprins în pat cu amanta, conjuraţii l-au forţat pe domnitor să iscălească actul de abdicare. În orele următoare, Cuza a plecat cu Maria spre Viena. Elena Cuza care dormea în altă aripă a palatului a aflat vestea abia dimineaţa, când cei doi amorezi erau departe. I-a ajuns în cele din urmă, după care toţi trei şi-au continuat exilul la Florenţa, Paris şi Heidelberg.

În timp ce se afla în această izolare impusă, în anul 1870, Cuza a aflat că a fost ales deputat de Mehedinţi. Cu toate că a fost validat de Cameră, a refuzat să vină în ţară să preia mandatul. A murit în seara zilei de 15 mai 1873 la hotel Europa din Heidelberg, în urma unei complicaţii la plămâni. Avea 53 de ani.

Corpul neînsufleţit a fost adus în ţară şi îmormântat pentru început la Ruginoasa, lângă Iaşi. În anul 1944, în intenţia de a fi protejat în faţa invaziei sovietice, a fost mutat la Curtea de Argeş, pentru ca, în final, osemintele să fie depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Maria Obrenovici s-a sinucis la Dresda, în anul 1876. Există şi bănuiala că a fost asasinată pentru spionaj. A fost adusă la Iaşi şi înmormântată la Biserica Sf. Spiridon, după care a fost mutată în cavoul familiei Catargi, din cimitirul Eternitatea, de către noile autorităţi.

Elena Cuza s-a stins la 2 aprilie 1909 şi este înmormântată la Soleşti. Cu trei luni înainte, la împlinirea a 50 de ani de la Unire, l-a primit pe Nicolae Iorga înconjurat de mai mulţi studenţi, în locuinţa ei din Piatra Neamţ. Avea mari emoţii la vârsta de 83 de ani. Istoricii au considerat-o ca făcând parte din categoria oamenilor – giuvaer, pentru răbdarea şi toleranţa cu care şi-a păstrat căsnicia. Admiratorii nu pot să facă altceva decât să-i preţuiască strălucirea.

sursa: paginiromanesti