Arhive etichetă: Radu cel Frumos

Bătălia de la Soci din 1471: localizare. Diferite tendinţe în istoriografia secolului XX

Radu cel Frumos si Stefan cel Mare

Luptele dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos din perioada 1469-1473 au avut cauza principală în stăpânirea cetăţii Chilia. Punct strategic, aceasta fusese iniţial sub dominaţia politică a domnitorilor Ţării Româneşti (din 1389), a trecut sub dominaţia Moldovei, în timpul lui Iancu de Hunedoara (din 1448) a funcţionat sub o administraţie munteano-ardeleană, în ea stabilindu-se o garnizoană maghiară. Cucerită de către Ştefan cel Mare în ianuarie 1465, Chilia era dorită atât de către Radu cel Frumos al Ţării Româneşti cât şi de Poarta Otomană. Astfel, divergenţele dintre cei doi domni au constituit o ultimă manifestare a rivalităţii dintre cele două state pentru controlul gurilor Dunării şi implicit al comerţului ce lega Marea Neagră de Europa Centrală.

Continuă citirea →

Vlad Dracul si Vlad Tepes

Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis şi cel Mare, cu drept cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş.

De ce i s-a spus „dracul”? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de ţară. I s-a spus Dracul fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi şi împărat — un rege relativ favorabil nouă, o dată ce n-a persecutat pe ortodocşii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că, în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!) —, Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înfiinţase şi care se numea Ordinul Dragonului.

Continuă citirea →

Râmnicu Sărat, ţinut de margine (II)

Poziţia privilegiată a târgului, de aşezare de margine, pe cât de fastă era în vremuri de linişte, pe atât de zbuciumată în vremuri de răstrişte.Târgul era periodic devastat în timpul unor lupte interminabile, perioada medievală consemnând bătălii de amploare la Vadul Râmnicului, ce au lăsat semne atât în istoria locală, cât şi în cea naţională.

Doar „Baciul Moldovei“, domnitorul Ştefan cel Mare, singurul dintre zecile de cuceritori, a cruţat târgul valah de jaf, practică obişnuită în acele vremuri. După cele două victorii obţinute la interval de opt ani, în 1473 şi 1481, acesta a interzis soldaţilor săi să devasteze oraşul. Mai mult, a trimis meşteri să ridice o biserică creştin-ortodoxă, în stil moldovenesc. Biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare de la Râmnic, a stat mărturie vreme de peste patru secole luptelor fratricide, dintre valahi şi moldoveni, dar şi intenţiei Moldovei de a trece Milcovul.

În noiembrie 1473, Ştefan cel Mare a intrat în Ţara Românească în fruntea unei armate, cu scopul declarat de a-l înlocui pe domnitorul Radu cel Frumos cu protejatul său Basarab cel Bătrân. Lupta s-a dat la Cursul Apei în perioada 18-21 noiembrie 1473, pe vadul râului Râmnic, supranumit de atunci „Vadul învrăjbirii“. Radu cel Frumos şi-a aşezat tabăra în Dealul Florii, pe dealurile comunei Grebănu, iar Ştefan cel Mare în zona Jideni, actualmente comuna Podgoria. Radu cel Frumos avea ladispoziţie o armată formată din 12.000 de munteni şi
17.000 de turci, în vreme ce domnitorul moldovean avea o armată numericeşte inferioară. După trei zile de lupte, Radu cel Frumos a fost înfrânt, retrăgându-se în fugă la Istanbul, şi lăsând capitala Ţării Româneşti în mâinile rivalului său, odată cu fiica sa, domniţa Maria Voichiţa, devenită ulterior a treia soţie a lui Ştefan.

Anterior, la 7 martie 1471, oştile muntene sunt înfrânte de cele moldovene în regiunea de graniţă, la Soci, între Putna şi un afluent al Siretului.

În primăvara anului 1481, domnitorul moldovean reia expediţia în scopul aşezării pe tronul Ţării Româneşti a favoritului său, Mircea. Într-o scrisoare din 15 martie 1481, Ştefan cel Mare le cere locuitorilor din Râmnicu Sărat, Brăila şi Buzău să-l accepte la tronul Ţării Româneşti pe Mircea, protejatul său, „boierii mari şi mici, precum şi toţi judecii“ fiind sfătuiţi să-i dea o mână de ajutor. Răspunsul a fost negativ, motiv pentru care domnitorul moldovean va încerca să-şi impună favoritul cu forţa armelor. Într-o bătălie dramatică, războiul românilor contra românilor, cum au comentat istoricii, la 8 iulie 1481, domnitorul moldovean a înfrânt la Râmnicu Sărat armata condusă de Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Românesti, sprijinită de otomanii conduşi de Ali-Beg şi Skander-Beg, care au pătruns şi în Ţara de Jos a Moldovei unde au prădat “până sub Lunca cea mare”. În bătălia de la Râmnic,
Ştefan l-a pierdut pe cumnatul său Şendrea, portarul Sucevei, după victorie înscăunându-l pe Vlad Călugărul.

În ciuda stăpânirii vremelnice a Moldovei, târgul de pe Râmnic, iertat de domnitorul moldovean pentru poziţia sa ostilă, va rămîne în aria de influenţă a Ţării Româneşti, pecetea moldavă fiind mai mult de ordin cultural.

O altă bătălie importantă, cu repercusiuni asupra istoriei naţionale a avut loc în 1789, tot la Râmnicu Sărat. Placa de marmură aflată în incinta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, închinată prinţului Arkady Suvorov, conte de Râmnic, nepotul celebrului general Alexandru Suvorov, devenit „contele Râmniski“ în urma unui eveniment tragic – moartea sa în apele învolburate Râmnicului –, stă mărturie acestei confruntări. Bătălia din septembrie 1789 de „pe apa Râmnicului, la patru mile de Milcov“ dintre trupele otomane şi cele austro-ruse s-a încheiat cu victoria aliaţilor. Prinţul de Saxa-Koburg şi generalul Suvorov au înfrânt armata turcă, care a lăsat pe câmpul râmnicean de luptă peste 10.000 de oameni, precum şi 68 de tunuri şi 100 de steaguri.

Osemintele tânărului conte de Râmnicu Sărat, îngopate în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, au fost repatriate la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind depuse într-o biserică din Moscova.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003