Arhive etichetă: George Călinescu

Nae Ionescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”

nae ionescuO înrâurire acută, dacă nu profundă, a avut-o asupra tinerei generaţii de scriitori care au frecventat Facultatea de litere din Bucureşti profesorul Nae Ionescu (n. 4 ianuarie 1890 — m. 15 martie 1940), care a putut să-şi lărgească sfera de activitate prin ziarul Cuvântul, în redacţia căruia au lucrat studenţii săi cei mai credincioşi. Ca şi Vasile Pârvan pe care-l imită şi continuă în chip învederat, Nae Ionescu (ajutat de nişte sprâncene mefistofelice şi de un rictus distant ironic) se refugiază în mitul personalităţii sale, preferind să-şi însceneze în penumbre filozofia, în faţa unui grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă a cărţii.

În necunoştinţa cursurilor sale, e greu a da o opinie definitivă asupra sistemului, dar se pot urmări ecourile (singurele dealtfel interesante aci) în literatura ciracilor, pentru care Nae Ionescu e un „geniu”, un factor fără de care nu se poate explica „viaţa civilă a României moderne”. „Când se va scrie istoria problemelor filozofiei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu.”

Continuă citirea →

Singurul premiu luat de George Călinescu în școală

george calinescuÎn clasele primare, şcolarii au de obicei note mari. Însă notele lui George Călinescu oscilează în tot timpul şcolii elementare între 5 şi 9. Pe primul trimestru al clasei I, la cele 8 obiecte de învăţământ prevăzute de programa analitică, are numai medii de 8. Întreruperea cursurilor, din cauza unei bronşite, a avut drept consecinţă rămânerea în urmă la învăţătură. Exasperată, învăţătoarea scrie în ziua de 9 februarie 1907, la rubrica Observaţiile institutorului, din carnetul de note, următoarele: “La Aritmetică nu se ocupă deloc, niciodată nu ştie socotelile cele mai uşoare.” Elevul a încheiat anul şcolar cu media 5 la matematici. În rest, notele au rămas neschimbate, cu excepţia obiectelor: scrierea şi exerciţiile gramaticale, cetirea şi religia, la care primeşte nota 9.

Institutoarea l-a inclus printre premianţi. Premiile s-au înmânat într-o atmosferă festivă la Teatrul Naţional din Iaşi. Călinescu a primit premiul al treilea. A fost singurul premiu luat de George Călinescu în şcoală! 🙂

Continuă citirea →

Elevul George Călinescu, ţinta glumelor şi loviturilor colegilor săi

george_calinescuElev al Şcolii primare de băieţi nr. 3, “Cuibul cu barză”, de pe strada Ştirbei-Vodă din Bucureşti, George Călinescu, mic de statură şi slăbuţ, era deseori ţinta glumelor şi loviturilor colegilor săi. Elevii se războiau în lege prin recreaţii spre disperarea institutorului care, izbit de vacarm, se oprea în faţa uşii, chema pe turbulenţi la ordine, mângâind pe creştet pe “învinşi”.

Încăierările zilnice de la “Cuibul cu barză” au fost motivate ulterior de G. Călinescu prin influenţa… lecturii!

“…în toate cărţile de citire se vorbeşte numai de marii bărbaţi care s-au bătut cu dacii sau cu perşii şi care au după numele lor un cel Mare, cel Vestit. Nu mai poate fi îndoială în jurul acestui fapt. Până târziu de tot am avut sentimentul că un om de ispravă se bate cu cineva şi are o izbândă, în urma căreia rămâne “biruitor”, “victorios”, “glorios”. […]

E curios însă că institutorul numea pe vitejii noştri, pe marii noştri generali de uliţă “bătăuşi” şi mângâia pe laşi, numindu-i “băieţi cuminţi”. George Călinescu intra cu regularitate printre “cuminţi”! 🙂

Continuă citirea →

I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (partea a doua)

Ion Heliade Radulescu

Până la 46 de ani viaţa scriitorului a fost laborioasă, totuşi fără mari evenimente. Jurnalist, organizator de şcoli ca membru în Eforie, el e un personaj proeminent. Cu toate că tipăreşte gratuit unora, al căror nume preferă să-l tacă, trebuie să fi avut stare. Slujbaş la Postelnicie, se mai folosi câţiva ani de monopolul în materie de tipografie, unde ştia să-şi învârtească afacerile.

Adversarii îl bârfeau că făcuse „din literatură o meserie ş-o negustorie”. Când i se dădu de către Kiseleff să tipărească Regulamentul, fără a-l putea pune în comerţ un an, cu îndatorirea de a oferi gratuit guvernului 300 de exemplare, Eliade, cu aere naive, propuse să i se plătească, după un an, toate exemplarele ediţiei. Kiseleff admise răscumpărarea a 2000 de exemplare. Tipograful-poet, făcând distincţie între facultatea de a cumpăra şi cea de a edita, trase cu 1500 de exemplare mai mult, nefiind doar „nerod”.

După un an, guvernul, nevrând încă să răspândească Regulamentul, luă de la Eliad ediţia de 2000 de exemplare, plătindu-i suma cuvenită. Atunci editorul, profitând de neghiobia noului postelnic, obţinu o autorizaţie de a vinde Regulamente la autorităţi, scoţând afară ediţia clandestină. Consulul prinse de veste şi sfătui pe Eliade să oprească vânzarea, probabil (editorul nu face nici o aluzie) cumpărându-i celelalte exemplare. Mică excrocherie, cu acoperire legală. Eliade face un caz enorm de inexistenţa în textul tipărit a unui articol, ce anula autonomia legislativă a ţării, adăugat ulterior în original. El ar fi observat lucrul cel dintâi. Când în 1836 se dăzbătură în Adunare modificările la Regulament, el pendulează între curte, care voia să nu se strice cu Rusia, şi între partida naţională, făcând pe mijlocitorul şi nemulţumind pe toţi.

În centrul marilor evenimente

Plăcerea de a se afla în centrul marilor evenimente, de a fi luat în seamă este oricând evidentă la Eliade, care se sileşte să pătrundă în marea societate. Câtăva vreme este favoritul lui Al. Ghica şi trece drept poet al curţii. E drept că un astfel de post nu exista oficial, dar, imitând curtea din Viena, şi Ghica şi Bibescu par a fi afectat protejarea câte unui poet. Deşi se jură că „nu şi-a plecat genunchii în veci spre linguşire”, Eliade exaltă pe Ghica proclamându-l simbol al dragostei, Om prin excelenţă.

Continuă citirea →

Mari scriitori, mari ticăloşi

George Calinescu, Tudor Arghezi, Mihai Sadoveanu

Una dintre temele preferate de dialog întărâtat ale literaţilor români în perioada postdecembristă a fost şi este cea a actualei „terfeliri” a marilor valori ale literaturii noastre. Ca mai mereu în încăierările de acest soi, fiecare se duelează cu umbra celuilalt, rezultatul fiind un soi de pantomimă grotescă în care nu curge sânge. În mare, cele două tabere aflate în luptă pot fi definite astfel:

bodyguarzii. Sar ca muşcaţi de şarpe şi scot pistolul îndată ce zice cineva ceva despre Sadoveanu, Arghezi, Călinescu. Metoda preferată este minimalizarea respectivului: cine eşti tu, prăpăditule, neica nimeni, trei lulele, să te iei de Sadoveanu, Arghezi, Călinescu? Dacă totuşi acuzele în planul moral sunt foarte precise, atunci bodyguarzii se suie pe loc în cel estetic, ca într-un copac la rădăcina căruia pute. Speranţa lor intimă este că o părticică, oricît de mică, din gloria maeştrilor să se reverse şi asupra lor, de vreme ce sunt vajnici „apărători ai valorilor”;

terminatorii. Aceştia ţin cu tot dinadinsul să-i facă arşice pe Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, cu operele lor cu tot. Din faptul că cei trei au stat rău cu caracterul se deduce că nici nu sunt nişte scriitori aşa de mari… De fapt, sunt mici de tot, or mai fi şi copiat de la alţii… etc.

Rezolvarea gâlcevii este simplă ca bună ziua dacă nu amesteci, voit sau nu, planurile: 1. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari scriitori români. 2. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari ticăloşi români. Iar tragedia acestei naţii stă în faptul că între aceste două afirmaţii nu există contradicţie.

Continuă citirea →

„Parvenitismul unui fiu de slugă”

George Calinescu

„Îmi aduc aminte, regretabil şi fără voie, de o caracterizare a lui George Călinescu, făcută lui D.I. Suchianu, în perioada 1946-1947, care mi-a transmis-o: „Marino este tot ce poate fi mai reacţionar în sensul bun al cuvântului.” Definiţie tipică (şi falsă) din partea unui oportunist „pseudoprogresist”, despre care nici nu ştiam bine, pe atunci, dacă era vorba de apolitism cinic, oportunism etern, cabotinism, lichelism şi, mai ales, parvenitismul unui „fiu”, orice s-ar spune, de „slugă”.

Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui d-nei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi amestecate se răzbună. Că fiii naturali sunt, adesea, foarte reuşiţi, este adevărat. Şi că ei nu sunt puţini şi în cultura română este şi mai adevărat. Dar eu respingeam visceral acest tip de oportunism cinic, oricare ar fi fost explicaţiile sale.”

sursa: Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 345

Adrian Marino despre George Călinescu

Adrian Marino si George Calinescu

„Admiram enorm, iniţial, pe G. Călinescu pentru spiritul său inconformist, critic, polemic. Eram entuziasmat de agresivitatea şi combativitatea de care dădea dovadă înainte de 1940. Vedeam în el un monument de intransigenţă, independenţă şi neadaptare literară, culturală şi socială. Proiectam în el întreaga mea revoltă şi incompatibilitate morală şi intelectuală, refuzul meu a ceea ce descopeream că era, pe atunci, aşa-zisa „cultură română”. Îl proiectam la antipod şi admiram sincer figura sa masivă, singulară, adesea de scandal. (pag. 46-47)

L-am vizitat acasă, în strada Ionescu 4. Mi s-a părut timid şi, mai ales, egocentric. Vorbea agitat tot timpul.  Interior mediocru, şters, „”mic-burghez””. Fără exagerare spus, la noi acasă era mai multă abundenţă şi ceva mai multă mobilă de calitate. (pag. 47)

G. Călinescu? Un polemist impulsiv şi adesea violent, caustic? Un agitat tenebros şi plin de complexe vindicative? (pag. 48)

Descopeream, pas cu pas, imensa farsă a „„Marelui Maestru””. Singura circumstanţă atenuantă era lipsa –tot mai evidentă pentru mine – a conştiinţei civice a elitei intelectuale româneşti. În plus, efectele răsturnărilor imprevizibile, violente şi totale de situaţii ale epocii, pe care eu o refuzam, iar G. Călinescu o accepta şi i se adapta. Şi nu oricum. Cu o viteză, cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme atât de uluitoare şi cabotine, încât nu le pot uita nici până azi. (pag. 49)

Continuă citirea →

Pisălogul

pisalog, cicalitor

George Călinescu avea un sistem al lui care nu dădea greş niciodată când voia să scape de pisălogi. Cum vedea pe vreunul, de la distanţă, în clipa când se apropia de el, îi strângea mâna din mers, scuzându-se astfel:

Iartă-mă că nu mă opresc mai mult. Dar văd că se apropie de noi un mare pisălog… 🙂

sursa: Adriana Lăzărescu, De la o anecdotă la alta, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1980

Elevul George Călinescu – ţinta glumelor şi loviturilor colegilor săi

elevi batausi

Elev al Şcolii primare de băieţi nr. 3, „Cuibul cu barză”, de pe strada Ştirbei-Vodă din Bucureşti, George Călinescu, mic de statură şi slăbuţ, era deseori ţinta glumelor şi loviturilor colegilor săi. Elevii se războiau în lege prin recreaţii spre disperarea institutorului care, izbit de vacarm, se oprea în faţa uşii, chema pe turbulenţi la ordine, mângâind pe creştet pe „învinşi”.

Continuă citirea →

Un singur premiu pentru elevul G. Călinescu!

elev suparat

În clasele primare, şcolarii au de obicei note mari. Însă notele lui G. Călinescu oscilează în tot timpul şcolii elementare între 5 şi 9. Pe primul trimestru al clasei I, la cele 8 obiecte de învăţământ prevăzute de programa analitică, are numai medii de 8. Întreruperea cursurilor, din cauza unei bronşite, a avut drept consecinţă rămânerea în urmă la învăţătură. Exasperată, învăţătoarea  scrie în ziua de 9 februarie 1907, la rubrica Observaţiile institutorului, din carnetul de note, următoarele: „La Aritmetică nu se ocupă deloc, niciodată nu ştie socotelile cele mai uşoare.” Elevul a încheiat anul şcolar cu media 5 la matematici.

Continuă citirea →

George Călinescu despre Mateiu Caragiale (ultima parte)

Craii de curtea-veche

Poeziile lui Mateiu Caragiale strânse în volumul Pajere sunt, întrucât priveşte inspiraţia bizantină, imitate după D. Teleor, care publica în Flacăra astfel de portrete murale. Evident, Caragiale are o paletă mai bogată. Remember, naraţiune cu aspect de pastişă foarte personală, mai ales prin pasta grea a stilului, tablou tipic al unui Berlin-Sodomă, cu canale suspecte, fîntâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa şi Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat şi cu „năravuri rătăcite”, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat şi într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin şapte inele cu şapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788— 1841), dramaturg romantic, autor al unui Julian the Apostat. Livrescul se amestecă la Mateiu Caragiale cu senzaţia directă în dibuirea pe Spree a Sodomei balcanice de la Dâmboviţa.

Continuă citirea →

George Călinescu despre Mateiu Caragiale (prima parte)

Mateiu Caragiale

Se putea vedea acum câţiva ani, trecând prin Piaţa Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfăţişarea lui atrăgea numaidecât atenţia. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârţîitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45—50 de ani, era drept, părea solid şi osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab şi acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Faţa rasă era contractată, prin lăsarea muşchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deşi se vedea că nu lipsa, ci dorinţa menţinerii unei ţinute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, aşezat rigid ca un semi-ţilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton uşor. Ghetele subţiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul şi demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deşi ţinuta omului era de o corectitudine înţepată de mare gală. Contrastul între acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei artistocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor.

Continuă citirea →

Cum a murit George Călinescu

George Calinescu

Conştient de mai mulţi ani de natura unei boli incurabile (ciroză hepatică), George Călinescu s-a ţinut mereu la curent cu cercetările medicale în domeniu, respectând totodată – pe cât posibil – prescripţiile specialiştilor, fiind însă dezolat că după atâtea progrese în vindecarea altor maladii, în cazul lui nu se putea face încă mare lucru.

Continuă citirea →

Despre copilăria nefericită a lui George Călinescu

Anii copilului Călinescu au fost mediocri, lipsiţi de seva dragostei părinteşti, brăzdaţi de complexe şi frustrări. Amintirea acelui timp avea temeiuri a-l indispune.

Fusese fiul Mariei (Mariţa) Vişan, servitoare în casa ceferistului Constantin Călinescu, tatăl fiind (probabil!) Tache Căpitănescu (Capitanovici), fratele soţiei aceluia.

Mama sa, Maria Vişan, s-a născut la 17 mai 1874 în comuna Dobroteasa din judeţul Olt. Tatăl ei, Marin, avea 40 de ani, mama, Dumitra, 26. Rămasă orfană, Maria Vişan trăieşte împreună cu fratele ei, căsătorit, care – gelos şi violent – îşi bătea soţia şi sora. De aceea, Maria şi cumnata ei şi-au luat lumea în cap, fugind împreună de acasă. Au trecut Oltul pe o plută şi au plecat cu trenul spre Bucureşti. Ceferistul Constantin Călinescu, văzând-o stingheră, în Gara de Nord, pe Maria Vişan, a luat-o acasă ca femeie de serviciu. Mariţa, cum i se zicea în casa lui Constantin Călinescu, era inteligentă, îi plăcea să spună poezii, era cam rea de gură. A murit la 15 noiembrie 1958, fiind înmormântată la cimitirul Herăstrău.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui George Călinescu

Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, George Călinescu a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii.

De la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă).

Continuă citirea →