Arhive etichetă: Moldova

156 de ani de la unirea Ţării Româneşti cu Moldova

cuza.jpgAstăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 156 de ani de când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizând astfel unirea Ţării Româneşti cu Moldova.

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VII) Postelnicul

stolnicul constantin cantacuzinoPOSTELNICUL – în Moldova a fost amintit din 1407 şi ocupa locul următor după hatman. Miron Costin socotea că titlul său provine de la cuvântul slav „postelia” (aşternut), pentru că avea „voie să intre la domn, chiar dacă domnul nu este încă îmbrăcat şi chiar dacă nu e chemat, ceea ce nu se permite nimănui altuia”.

Dregător de încredere al domnului, când acesta nu era de faţă, îi ţinea locul în sfat, îngrijindu-se ca toţi ceilalţi sfetnici „să hotărască de îndată şi după voia domnului în trebile cele mai grabnice ale ţării” (D. Cantemir).

De la vornici a preluat atribuţia de a judeca curtea domnească (pe cei care slujeau la reşedinţa domnească – n.r.), fiind socotit asemenea „mareşalului” curţii din Polonia. De el ascultau aprozii, curierii de Ţarigrad şi de Crimeia. Cunoştea limba turcă, de obicei şi greaca, fiind adesea ales, în veacul XVII, dintre boierii greci -, şi ca atare se ocupa de solii străini, jucând, uneori, rolul de tălmaci pe lângă domn. În Ţara Românească, unde era amintit la 1437, ocupa un loc mai mic în sfat, de obicei al noulea, în veacul XVII, şi atribuţiile sale, cu excepţia celei de judecător al curţii, care a rămas mai departe în seama vornicului, erau asemănătoare. Timp de 25 de ani (1625-1627 şi 1632- 1654), dregătoria de postelnic a fost ocupată aici de Constantin Cantacuzino.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (VI) Vistierul

ienachita vacarescu vistierVISTIERUL – a apărut în Sfatul Domnesc al Ţării Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân, în aceeaşi perioadă fiind amintit şi în Moldova. Iniţial avea în grijă hainele („vestis”) şi bunurile de preţ ale domnului, ca în Imperiul bizantin. Mai apoi a fost însărcinat cu strângerea şi evidenţa banilor proveniţi din dările ţării.

În Ţara Românească ocupa locul al patrulea sau al cincilea în sfat şi dregătoria sa era considerată foarte rentabilă. În Moldova, poziţia sa era mai modestă. Ţinea şi aici catastifele vistieriei, aduna tributul, haraciul pentru turci şi pentru celelalte cheltuieli ale ţării, dar, după informaţiile lui D. Cantemir, nu avea un scaun în sfat, fiind totuşi socotit al optulea, ultimul dintre sfetnici şi aceasta, pare-se, din pricină că păstra cheia de la cămara unde se ţinea sfatul de taină.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (V) Spătarul

nicolae milescu spatarulSPĂTARUL – era în Ţara Românească de obicei al patrulea dregător din Sfatul Domnesc, unde a apărut la 1415, în vremea lui Mircea cel Bătrân. Atribuţiile lui erau de a purta spada domnească la ceremonii, şi de a conduce călărimea în vreme de război. Între martorii unui act din 6 martie 1628, marele spătar era numit „pan Gorgan marele purtător de arme şi conducător al călărimii”.

În veacul XVII, spătarul conducea efectiv pe câmpul de luptă numai călăraşii (slujitori de origine ţărănească), în vreme ce roşii (călărimea formată din mica nobilime) erau sub ascultarea paharnicului.

În Moldova a fost menţionat la 1434, conducând şi aici unităţi de călărime, dar atribuţiile sale militare erau limitate din cauza existenţei hatmanului. În schimb, la ceremonii, îmbrăcat cu haină de brocart, purta spada domnului atârnată de braţul stâng şi buzduganul domnesc în mâna dreaptă.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (IV) Hatmanul

miron barnovschiHATMANUL – „mai mare peste toată oastea” (D. Cantemir), a existat numai în Moldova, fiind menţionat în 1541, în vremea celei de a doua domnii a lui Petru Rareş, îndeplinind în veacul XVI şi dregătoria de portar (comandant al garnizoanei din Suceava – n.r.) sau pârcălab de Suceava, până la sfârşitul secolului următor continuând să fie socotit „oblăduitorul Ţinutului Sucevei” (D. Cantemir). „Muntenii – arată Miron Costin – nu au hatman, ci marele spătar (…) conducea oastea, ca în Moldova hatmanul”.

În timp de pace, o parte dintre oşteni erau folosiţi pentru strajă la palatul hatmanului, ori îi trimitea el „să slujească ţara” (îndeplineau funcţii interne).

Hatmani au fost, la vremea lor, Miron Barnovschi, viitorul domn, Costin, tatăl cronicarului Miron Costin şi Ion Neculce, care a participat alături de D. Cantemir la lupta de la Stănileşti, în 1711. Vestit a fost în timpul domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), Alexandru Buhuş hatmanul. Şi spune cronica lui Neculce că, luptând în fruntea oştilor moldovene împotriva lefegiilor nemţi, care ocupaseră Suceava, „şi dându-le năvală vitejeşte acolo cu slujitorii săi, au rumtu (rupt – n.r.) tabăra nemţilor în două. Atunce au ucis calul de supt hatmanul Buhuş (…) Dece hatmanul încălecându-şi pe alt cal, le-au mai dat năvală în câteva rânduri, şi mulţi nemţi au pierit, iar pe unii i-au prins vii…”. Însuşi domnul îl ţinea la mare cinste „pentru vitejiile ce făcuseră acolo la cetăţi”.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (III) Vornicul

vornicVORNICUL – era mai mare peste curtea domnească, numit de accea în diferite relatări şi palatin, mareşal sau judecător al curţii. La nord şi la sud de Milcov, ocupa de obicei locul al doilea în sfat, fiind amintit pentru întâia oară la 1387, în Moldova, şi la 1389, în Ţara Românească.

Avea drept de judecată în întreaga ţară, aceasta fiind principala sa atribuţie. Era unul din comandanţii armatei. În secolul XVI vornicia în Moldova s-a împărţit în două, un fenomen similar fiind amintit în Ţara Românească doar la mijlocul secolului XVII, pentru scurtă vreme însă, căci aici rolul vornicului de Ţara de Jos îl juca marele ban. Ca şi acesta, vornicul moldovean „de Ţara de Jos“ („judecător general asupra jumătăţii de ţară de la Dunăre până la Iaşi“ – Miron Costin), şi cel „de Ţara de Sus“, cu atribuţii identice în restul Moldovei, hotărau „pedeapsa morţii, fără ştirea domnului, pentru tâlhari, omorâtori, jefuitori de biserici şi alţi ticăloşi” (D. Cantemir).

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (II) Logofătul

logofat miron costinLOGOFĂTUL – În Moldova era cel dintâi între dregători, „fruntea şi capul tuturor sfetnicilor” (D. Cantemir), iar în Ţara Românească ocupa de obicei locul al treilea, după ban şi vornic. A fost amintit în sfatul Ţărilor Române pe la 1400, deşi exista încă de la organizarea cancelariei domneşti, în fruntea căreia se afla. Sub supravegherea lui se alcătuiau actele domneşti, pe care uneori le scria el însuşi. Pentru aceasta primea frumoasă răsplată de la cei care solicitau hrisoave.

Era un om învăţat, cunoştea limba slavă, din care tălmăcea documentele vechi. Îşi începea cariera, de obicei, ca grămătic de cancelarie.

Logofătul înfăţişa celorlalţi dregători pricinile care se judecau în sfat şi, după ce asculta hotărârile acestora, le prezenta domnului. „De aceea – scria D. Cantemir – şi-a dobândit numele (…) logotheta (= purtător de cuvânt), această dregătorie având o origine bizantină.

Continuă citirea →

Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. (I) Marele ban al Olteniei

Anton_Chladek_-_Marele_Ban_Teodor_Vacarescu_FurtunaÎn secolul XVII, marii dregători din Moldova erau, după relatările lui Miron Costin şi D. Cantemir, în număr de 8 : 1) logofătul; 2) vornicul de Ţara de Jos; 3) vornicul de Ţara de Sus; 4) hatmanul; 5) postelnicul; 6) Spătarul; 7) paharnicul; 8) vistiemicul. În Ţara Românească marii dregători care participau la sfatul de taină al domnului erau în număr de 12 : 1) banul; 2) vornicul; 3) logofătul; 4) spătarul; 5) vistiernicul; 6) comisul; 7) stolnicul; 8) paharnicul; 9) postelnicul; 10) clucerul; 11) slugerul; 12) pitarul.

BANUL – mai exact marele ban al Olteniei, era cel mai important dregător al Ţării Româneşti, singurul care putea osândi la moarte. Apărea întotdeauna în fruntea divanului şi, după cum rezultă din hrisoavele domneşti care-l menţionau ca martor, stătea aproape tot anul la curtea domnului. Judeca şi închidea pe vinovaţi, acorda acte de întărire a proprietăţii, care erau confirmate, de obicei, de către domn. Comanda oştile domneşti din Oltenia, avea o curte proprie şi înlocuitor (ispravnic) la Craiova în vremea cînd se afla pe lângă domn, apoi subordonaţi în judeţele oltene, care-i îndeplineau poruncile. Se afla în fruntea boierilor cărora le revenea sarcina de a conduce ţara în lipsa domnului.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (III)

legenda-lui-dragos-vodaMoldova – „A doua libertate românească”

Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate românească”, Moldova.

Încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. În 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.

„Descălecatul” lui Dragoş

Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească. În Moldova, la această dată un modest voievodat pe valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. În locul dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme, instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în rândurile păturii nobiliare române.

Continuă citirea →

Ce domnitor a respins primul atac al turcilor împotriva Moldovei?

Alexandru cel Bun

Ce domnitor a respins primul atac al turcilor împotriva Moldovei?

a. Vasile Lupu

b. Dimitrie Cantemir

c. Alexandru cel Bun

d. Ştefan cel Mare

Răspuns: c. Alexandru cel Bun. Fiu al lui Roman I, domnitor al Moldovei (1400-1432). Venit pe tron cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, s-a bucurat de o îndelungată şi liniştită domnie, în timpul căreia Moldova a prosperat. A aplanat conflictul dintre Biserica Moldovei şi Patriarhia din Constantinopol, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava (1401), a adus la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă şi a ctitorit, între altele, mănăstirile Bistrita şi Moldoviţa, Aliat cu Polonia, a participat la bătălii împotriva cavalerilor teutoni (1410 şi 1422). A lărgit hotarele ţării, înglobând Pocuţia şi alte regiuni din sudul Poloniei şi a respins primul atac al turcilor împotriva Moldovei (1420).

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Revoluţia română din 1848-1849. Începuturile revoluţiei române. Mişcarea revoluţionară din Moldova (ultima parte)

Mihail Sturdza, domn al Moldovei

Mihail Sturdza, domn al Moldovei

Programul moldovean, alcătuit din 35 de puncte, expresie a situaţiei interne şi a forţelor politice antrenate în mişcare, urmărea trecerea către un regim reprezentativ mai larg. El prevedea, printre altele, asigurarea persoanei, înfiinţarea unei bănci naţionale, responsabilitate ministerială, îmbunătăţirea stării ţăranilor ş.a. Deşi primul articol proclama „sfânta păzire a Regulamentului (organic) în toată litera lui, fără nici o răstălmăcire” – cu scopul de a sublinia legalitatea mişcării -, trei dintre revendicările incluse în program – dizolvarea Adunării obşteşti, aleasă prin abuz şi constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a natiei”, desfiinţarea cenzurii şi constituirea gărzii naţionale -, depăşeau cadrul regulamentar. Se urmărea ca, prin instaurarea legalităţii, în cadrul unui regim reprezentativ, să poată fi adoptate măsurile necesare pentru liberalizarea şi modernizarea societăţii.

Referindu-se la conţinutul documentului programatic moldovean, consulul Franţei, Guéroult, aprecia că el exprima nevoile reale de reformă pe care le resimţea societatea. Singurul reproş care i se putea aduce, observa el, era redactarea, făcută în termeni prea generali şi vagi. Cerinţele unei populaţii puţin sensibile, încă, la altceva decât la nevoile generale nu erau rezumate într-o formă concisă, pe înţelesul tuturor. Unaniminatea manifestată de protestatari, continua diplomatul, a produs însă o puternică impresie, consulul Rusiei însuşi s-a pronunţat, spune el, în favoarea legitimităţii cererilor. Acesta i-a comunicat omologului său francez că Mihail Sturdza nu avea alternativă. Rusia nu-l putea sprijini împotriva urii publice şi a voinţei ţării, atât de limpede manifestate.

Continuă citirea →

Revoluţia română din 1848-1849. Începuturile revoluţiei române. Mişcarea revoluţionară din Moldova (prima parte)

Alecu Russo si Costache Negri

Alecu Russo si Costache Negri

Un raport al unui informator al guvernului ţarist semnala, la începutul primăverii 1848, existenţa unui grup de „conspiratori” la Pesta, alcătuit din mai mulţi români banăţeni, printre care şi doi nepoţi ai lui Damaschin Bojincă, în acel moment jurisconsult la Iaşi. O proclamaţie a grupului de la Pesta fusese răspândită în Moldova. În drum spre Iaşi, Nicolae Ionescu, reprezentând pe cei o sută de tineri români de la Paris, s-a oprit la Pesta, stabilind legătura cu grupul de aici. Potrivit informatorului, cele două „bande” urmăreau „să introducă în Moldova libertatea şi egalitatea printr-o revoluţie sângeroasă”, alungând sau ucigând pe domn. În program se mai prevedea: desfiinţarea nobilimii, trecerea pământurilor în posesiunca ţăranilor care le cultivau, acordarea slujbelor pe merit şi numai românilor, înfiinţarea unei armate naţionale, alcătuită din „cetăţeni” şi apoi constituirea unei confederaţii, în componenţa căreia ar fi urmat să intre Principatele, Transilvania, Banatul şi Ungaria. Grupul de la Paris – Costache Negri, Teodor Răşcanu şi Vasile Mălinescu – urma să revină în Moldova, unde trebuia să acţioneze împreună cu Mihail Kogălniceanu, fraţii Alecsandri şi mai vârstnicul Grigore Cuza.

Desfăşurarea evenimentelor a făcut însă inoperante aceste planuri. În Moldova, Revoluţia a început înainte ca tinerii cu orientare radicală din Paris, precum şi mesagerii grupului din Pesta să aibă răgazul de a ajunge la Iaşi. Ei au fost opriţi la trecătoarea Oituz. Nu au izbutit nici tentativele lui C. Negri, I. Alecsandri şi Al. Russo de a intra în Moldova de pe teritoriul Ţării Româneşti şi a lui V. Mălinescu pe la Cornul Luncii, din Bucovina.

De la începutul lunii martie, în timpul nopţii, erau răspândite, la Iaşi, ca şi la Bucuresti, manifeste şi apeluri, care se pronunţau pentru expulzarea beizadelei Gr. Sturdza, destituirea membrilor tribunalului suprem şi desfiinţarea cenzurii. „Adunaţi-vă, sfătuiţi-vă cu înţelepciune, fără tulburare şi cerând alegere de domn patriot… luaţi pildă de la neamurile luminate că îşi rostesc cugetarea în slobozenie”, se nota într-un apel difuzat în capitala Moldovei.

Continuă citirea →

Cronica Anonimă a Moldovei

Cronica anonima a Moldovei

Cronica Anonimă a Moldovei (1661-1729) – cronică oficială, redactată în limba română, la îndemnul şi în timpul primei domnii a lui Grigore II Ghica (1726-1729), numită şi Cronica anonimă ghiculească sau Pseudo-Amiras. Teza paternităţii anonime a scrierii, susţinută de M. Kogălniceanu (primul ei  editor), Al. Piru, Ariadna Camariano-Cioran şi Dan Simonescu, nu reuşeşte să infirme atribuirea textului, de către I.G. Sbiera, N. Iorga, C.A. Stoide şi, cu solide argumente filologice, de N.A. Ursu, lui Alexandru Amiras, în mod cert traducător al cronicii în greceşte la Iaşi, în 1729. Prima parte, compilativă, corespunzătoare perioadei 1661-1726, prelucrează în spirit oficial, dar cu adaosuri originale, tradiţia orală şi cea istoriografică din Cronica anonimă racoviţeană şi dintr-un presupus „izvod al Costăcheştilor”, atribuit lui Ştefan Pădure. Partea originală a cronicii se inspiră din cea a lui Radu Popescu pentru genealogia encomiastică a Ghiculeştilor şi pentru unele domnii muntene. În mod inedit, textul încorporează documente oficiale orientale traduse de Amiras. La rândul său, letopiseţul este unul dintre izvoarele unei compilaţii anonime păstrate în limba greacă, numită Cronica Ghiculeştilor, referitoare la istoria Moldovei dintre 1695 şi 1754.

Continuă citirea →

Întemeierea Moldovei. Legenda

intemeierea Moldovei. Dragos voda

Pe stema Moldovei, pe monezile bătute de voievozii ei, pe zidurile bisericilor şi cetăţilor moldovene, pe medalioane de ceramică apare „capul de bour”. Este un cap de bovină văzut din faţă cu o stea între coarne sau cu alte semne astrale în stânga şi în dreapta. De unde vine această insignă heraldică? Şi cât de veche este ea?

Continuă citirea →

Ştefan cel Mare – O încercare de caracterizare

Problema lui Ştefan cel Mare. Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră. Nu este o întrebare absurdă aceasta: cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare? Figură din amurgul Evului Mediu oriental, la trecere între vremi, nu e uşor de înţeles şi de cuprins cu mintea cu care cunoaştem oamenii de mai târziu.

Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgânul. Schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu.

Continuă citirea →