Arhive etichetă: Mama

Sacrificiul mamei

mama albert camusFigura dominantă în copilăria lui Albert Camus a fost mama, Catherine. Din tot ce a scris despre mama sa şi din ceea ce au completat biografii, profilul Catherinei apare aure­olat de un interes ieşit din comun.

Cea mai în vârstă dintr-o serie de nouă copii ai unui muncitor agricol spaniol, Catherine purta, atenuate, sem­nele unei infirmităţi, ereditară în familia Sintes. Toţi membrii clanului familial erau surdomuţi. Dar, în po­fida unei astfel de nefericiri, cei din neamul Sintes în­fruntau viaţa cu demnitate, căutând în imensitatea ei hete­roclită un colţ care să le asigure o existenţă grea, dar liberă. Cu toţii erau analfabeţi (inclusiv mama lui Camus), ca semn al mizeriei depline în care fuseseră siliţi să trăiască.

Continuă citirea →

Mamă, îmi pare rău că mor…

printesa bibescu ultima orhideeCitind biografia Marthei Bibescu (Ghislain de Diesbach, Prinţesa Bibescu: Ultima orhidee, trad.: Const. Popescu, Bucureşti, Vivaldi, 1998), am găsit un fragment emoţionant despre moartea fratelui mai mic al Marthei, George Lahovari.

„Moartea lui George, în 1892, a fost un eveniment care a răscolit nu numai viaţa Marthei, dar şi pe cea a întregii familii Lahovari, concentrată asupra acestui copil, acest fiu unic, căruia părinţii îi arătau o preferinţă pentru care surorile lui nu erau invidioase, fiind primele gata să recunoacă faptul că farmecul excepţional al fratelui lor o justifica din plin. Câtuşi de puţin râzgâiat de adoraţia al cărui obiect devenise, George îşi iubea mult surorile, mai ales pe Martha, a cărei frumuseţe îl încânta.

[…] În dragostea Marthei pentru fratele ei intra şi o parte de nelinişte, lucru surprinzător la o vârstă când totul pare veşnic. Ca şi cum s-ar fi temut deja că acest suflet era prea perfect pentru a dăinui mult timp. Ştia că sora ei, Marieta, murise la naştere din cauza unor probleme la inimă şi, temându-se ca să nu i se întâmple şi lui George un astfel de accident, punea deseori mâna pe pieptul băieţelului pentru a se asigura că inima continua să-i bată.

Lucrul de care te temi se întâmplă întotdeauna. […] Pentru a evita să nu răcească sau pur şi simplu să nu se obosească prea mult la o serbare pentru copii la unchiul lui, Jacques Lahovari, părinţii, care îngăduiseră fetelor să meargă, luaseră pe fiul lor ca să-şi petreacă sfârşitul de săptămână, împreună cu ei, la ţară. Revenit la Bucureşti, George a fost apucat de o febră violentă. Băuse oare apă din puţul din grădina de zarzavat sau înghiţise cumva zăpadă? Cauza aceste febre tifoide n-a fost aflată niciodată şi medicii n-au reuşit s-o vindece.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (ultima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Din prima sa căsătorie cu Minervina, Constantin cel Mare a avut un fiu, pe Crispus. Cu Minervina s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu Helena în 293. Ca să fie adoptat ca moştenitor la tron de către Maximianus Herculius, Constantin a repudiat-o şi el pe Minervina (se pare tot o concubină de condiţii obscure) şi s-a căsătorit cu Fausta, o altă fiică a lui Maximian, deci soră cu soţia de-a doua a tatălui său Chlorus (307). Despre Fausta se spunea de asemenea — ca şi în cazul Theodorei — că era de o frumuseţe olimpică. Din căsătoria cu Fausta s-ar fi născut Constantin al II-lea şi Constantius al II-lea. După unii autori, ei ar fi însă copiii născuţi de o a treia soţie a lui Constantin cel Mare, dar al cărei nume rămâne necunoscut.

Atât Elena cât şi Constantin iubeau foarte mult pe tânărul Crispus şi îi pregăteau o strălucită carieră, pe care principele în vârstă de 20 ani o şi prefaţase cu câteva victorii militare la Rhin şi pe mare. Dar Fausta se gândea şi ea la copiii ei. Puse la cale o intrigă ticăloasă contra lui Crispus, acuzat de complot împotriva ei. Violent şi grăbit, după ce-l arestă pe Crispus, Constantin dădu repede dispoziţii ca tânărul să fie ucis prin otrăvire la Pola; se pare fără încunoştinţarea mamei sale Elena.

Îndurerata bătrână nu putea uita moartea nevinovată a nepotului şi pregăti la rândul ei o răzbunare împotriva nurorii criminale. Îi dovedi lui Constantin greşeala în care căzuse uşor, din pricina vicleniei Faustei, apoi îi dezvălui, de asemenea, unele greşeli grave, de adulter, ale soţiei sale. Nu putem şti până la ce limită au mers rătăcirile conjugale ale Faustei, dar ştim că fiul avea o mare încredere în vorbele mamei sale. Fausta, la rândul ei, a fost supusă unor suplicii, apoi executată, rigoare ce a adus oarecare consolare îndureratei bunici.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (prima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Elena, mama lui Constantin cel Mare, a deschis seria principeselor adepte ale creştinismului. Atât timp cât va mai exista Imperiul roman, ele nu se vor deosebi de înaintaşele lor păgâne. În perioada târzie şi creştină a statului roman, femeile de la curtea imperială au continuat să participe cu pasiune la treburile de guvernământ, de politică internă şi externă. Erau atrase spre acestea fie din dragoste maternă sau conjugală, fie din ambiţii personale, pasiuni, pe care la împărătesele bizantine le întâlnim mult mai puternice.

Sursele istorice de care dispune cercetătorul de azi, pentru reconstituirea biografiei „împărătesei şi sfintei Elena”, sunt destul de numeroase, dar, din păcate, în cea mai mare parte suspecte, atunci când provin din cercuri ecleziastice, sau din redacţii târzii, bazate pe tradiţie. Pentru marile servicii pe care această femeie le-a adus bisericii creştine din veacul al IV-lea, ea a fost canonizată. Icoana „sfintei Elena”, alături de a fiului său, figurează în toate lăcaşurile creştine de cult. Aşa se explică de ce viaţa ei ne este cunoscută mai ales din operele scriitorilor creştini, din legende, panegirice, hagiografii etc, în care redactorii îi aduc numai elogii.

Continuă citirea →

Cine a fost Iulia Agrippina? (II)

Iulia Agrippina, sotia lui Claudius, mama lui NeroNoul împărat avea 17 ani, era căsătorit, dar conducerea treburilor, deocamdată, fu păstrată în continuare de Agrippina, mereu nemulţumită de amestecul unor consilieri politici ai lui Nero. Una dintre primele crime ale domniei a fost uciderea lui Iunius Silanus, strănepot al lui Augustus, bănuit că umblă după domnie. A doua mare crimă, aranjată de Agrippina fără ştirea lui Nero, a fost uciderea lui Narcissus, libertul credincios ca un câine, setos după avere, dar şi risipitor. Jignirile de odinioară aduse Agrippinei îl aruncară în temniţă grea, unde primi porunca de a-şi ridica viaţa.

„ Şi s-ar fi mers mai departe cu crimele — scrise Tacitus (Anale, XIII, 2) — dacă nu le-ar fi ţinut piept Afranius Burrus şi Annaeus Seneca. Aceşti bărbaţi erau îndrumătorii tânărului împărat şi — lucru rar între tovarăşii pentru putere — se înţelegeau între dânşii, având pe căi diferite, însă în egală măsură, înrâurire asupra lui Nero; Burrus, prin cunoştinţele sale în ale războiului şi prin asprimea moravurilor sale, iar Seneca — prin lecţiile sale de elocinţă şi prin purtarea sa curtenitoare, dar demnă”.

Continuă citirea →

Amintirile lui Paul Verlaine despre mama sa

mama si copil

„… Eram rău ca un drac când mi se permiteau prea multe pozne. Biata mama îndura atâtea din pricina asta, încât, atunci când năzdrăvăniile mele depăşeau orice limită, marea-i bunătate n-o mai putea opri totuşi să nu-şi iasă din fire şi să nu treacă în extrema cealaltă. Mai târziu, mult mai târziu, când mă mai mărisem – la ce bun? – , când mai îmbătrânisem – pentru ce? – era obişnuit ca ea, învinsă în cele din urmă de adolescenţa mea tumultoasă, să-mi zică în timpul disputelor, sub forma unor ameninţări în care ştia prea bine că nu cred:

„Ai să vezi tu, de atâtea câte-mi faci,  într-o zi am să mă tot duc şi niciodată n-ai să mai afli unde sunt.”

Continuă citirea →

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (II)

femeie si copil din perioada renasterii

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătotească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora.

Femeile bogate îşi abandonau copiii la doici

Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunatoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Continuă citirea →

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (I)

femeia in perioada renasterii

La sfârşitul Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, din gravuri, din portrete, din vitralii, Maica Domnului i-a surâs pentru întâia oară pruncului; mama îl ţine la piept, iar pruncul este bucuros, apărînd plin de vitalitate. Cultura explozivă a Renaşterii se naşte din această îmbrăţişare dintre mamă şi fiu, pe care sculptura gotică şi culoarea secolului al XV-lea o proiectează într-o dimensiune eternă. Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii.

Bărbatul Renaşterii are multe chipuri, uşor de individualizat. Femeia Renaşterii, însă, pare aproape lipsită de chip. Un bărbat poate fi principe sau războinic, artist sau umanist, negustor sau cleric, savant sau aventurier. Femeia îşi asumă rareori asemenea roluri şi, dacă o face, nu acestea sunt rolurile care o definesc, ci altele: ea este mamă sau fiică sau văduvă; fecioară sau prostituată, sfântă sau vrăjitoare, Maria sau Eva sau amazoană. Aceste identităţi (care i se trag exclusiv de la sexul de care aparţine) o acoperă cu totul, stingându-i aproape orice altă personalitate la care aspiră.

De-a lungul întregii perioade a Renaşterii, femeia luptă pentru a se exprima pe sine. Este însă o luptă destinată eşecului, dat fiind că, de la sfârşitul Renaşterii, rolurile destinate femeii au fost reconfirmate la toate nivelurile societăţii şi ale culturii, iar condiţia ei nu a avansat, ci s-a îndreptat către un declin progresiv.

Continuă citirea →

Lev Tolstoi. Amintirea mamei

Tolstoi

Contesa Maria Nikolaevna Tolstaia a murit la 4 august 1830, dată la care fiul ei, Lev, avea doi ani.

Cu cât micuţul Lev Tolstoi se înverşuna să evoce amintirea mamei sale, cu atât mai mult ea se îndepărta de el. Zadarnic întreba pe acei care o cunoscuseră, pentru a încerca să şi-o închipuie prin prisma lor. I se spunea că era bună, blândă, loială, mândră, inteligentă şi că istorisea frumos poveşti, dar el nu reuşea să fixeze o imagine pe acest ansamblu de calităţi. Înadins, ca pentru a mări parcă misterul, în toată casa nu se găsea niciun portret al ei. Doar o siluetă tăiată în hârtie neagră, care o reprezenta la vârsta de zece sau doisprezece ani, cu fruntea bombată, bărbia rotundă şi părul căzând în valuri pe ceafă.

Toată viaţa, Lev Tolstoi se strădui să însufleţească acest profil înşelător. Îmbătrânea şi avea mereu ca mamă o fetiţă. Chinuit de o nevoie de tandreţe, sfârşi prin a o considera drept o fiinţă legendară, căreia i se destăinuia în clipele de îndoială şi de la care aştepta o îmbărbătare supranaturală.

Câţiva ani înaintea morţii sale, el va nota:

Continuă citirea →

Lupta pentru putere – Maria de Medici împotriva fiului său, regele Ludovic al XIII-lea (prima parte)

Ludovic XIII si Maria de Medici

Cele două regenţe care, în arcul unei singure generaţii, se succedă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceea a Mariei de Medici şi a nurorii ei Ana de Austria, reprezintă două maniere opuse de a înţelege dubla îndatorire de regine şi de mame. Comparaţia dintre cele două suverane este inevitabilă datorită legăturilor lor de rudenie, condiţionărilor lor reciproce, precum şi numeroşilor ani petrecuţi împreună. Maria iubea mai presus de orice puterea şi voia s-o păstreze cu orice preţ şi cât mai mult posibil; Ana îşi venera fiul şi şi-a cheltuit toate energiile pentru a-i transmite intactă autoritatea regală. Nu trebuie să ne surprindă dacă felul de a se comporta al celor două regine a lăsat urme adânci atât în caracterul fiilor lor, cât şi în stilul lor de guvernare.

Continuă citirea →

Femeia în mitologie

Cu toate că în societăţile antice femeii îi era rezervat un rol marginal, îndeobşte în interiorul zidurilor domestice şi adesea într-o poziţie subalternă ce trecea direct de la supunerea faţă de tată la aceea faţă de soţ, mitologia a ţesut în jurul mai multor personaje feminine unele dintre cele mai frumoase povestiri. Pe de altă parte, dincolo de a fi nişte personaje literare de neuitat, unele zeiţe şi eroine încarnează aspectele fundamentale ale caracterului şi rolului femeii.

Continuă citirea →

Singura fiinţă pentru care eu am fost totul

Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate și a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie […] Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine. Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu știu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

Continuă citirea →

De atunci o plâng mereu

Obosită de-a fi născut, crescut și educat atâţia copii, a murit într-o zi discret, cum trăise, și mi-a îndoliat viaţa pentru totdeauna. Nu avusese, când se măritase, nici 15 ani, și n-avea, la moarte, nici 35. Viaţa ei a fost scurtă, ca un fulger care taie pe cerul posomorât un zigzag de lumină şi se stinge, sporind parcă şi mai mult întunericul nopţii. De atunci o plâng mereu şi nu mă pot mângâia.

Nici un copil nu ştie să-şi iubească părinţii destul, şi pedeapsa lor este de a-şi da seama prea târziu că nimeni n-o să-i mai iubească cu dragostea şi prietenia lor. (Cincinat Pavelescu, Mama)

Cine a fost mama lui George Călinescu?

Aproape toţi cărturarii, cu o bună imagine despre sine şi despre actul de cultură pe care l-au produs, s-au simţit datori să prindă în propria arhivă şi minime referinţe genealogice. Mai mult chiar, persoane publice fiind şi bucurându-se de un anume prestigiu social, au pus în circulaţie referinţe genealogice, prin intermediul diverselor interviuri sau autobiografii conjuncturale. Aşa s-a întâmplat ca multă vreme să fie luate de bune informaţii care astăzi se dovedesc a nu fi susţinute documentar. Adeseori, chiar personajul în cauză se înşeală în privinţa propriului trecut – cu bună ştiinţă sau din necunoaştere –, adevărul aflat ulterior generând profunde crize de conştiinţă, oferind contemporanilor şi posterităţii motivaţiile unor atitudini şi trăsături comportamentale ale acestuia.

Am putea invoca aici cazul lui George Călinescu, care multă vreme a trăit cu convingerea că e fiul natural al funcţionarului CFR Constantin Călinescu, exponent al micii burghezii, orăşean, şi nu de oriunde, ci din capitală. Ei bine, aflarea faptului că mama sa naturală nu e alta decât menajera casei, Maria Vişan, fiică de ţărani, fugită dintr-un obscur sat oltenesc împreună cu sora ei (ajunsă prostituată), cea pe care el o umilise atâta vreme cu obstinaţie, a produs o puternică traumă psihologică.

Continuă citirea →

Olympia – ambiţioasa mamă a lui Alexandru Macedon

Deşi avea un trecut de mai multe secole, Macedonia, ţara  lui Filip al II-lea şi a lui Alexandru cel Mare, a rămas mult timp necunoscută, în noaptea istorică a lumii balcanice. Macedonia şi-a făcut loc în spaţiul egeean, atunci când oraşele greceşti, după dezastrele aduse lor de războiul peloponeziac (431— 404 î.e.n.) au intrat într-o perioadă de acută criză politică, economică şi socială. În veacul al IV-lea, Macedonia, o ţară considerată „barbară” până atunci, ieşi brusc pe primul plan în  Peninsula Balcanică. Filip al II-lea (359—336) ajunse treptat stăpânul întregii Peninsule Balcanice, iar fiul său, Alexandru  Macedon (336—323), atinse Indul cu armatele sale.

Continuă citirea →