Sacrificiul mamei

mama albert camusFigura dominantă în copilăria lui Albert Camus a fost mama, Catherine. Din tot ce a scris despre mama sa şi din ceea ce au completat biografii, profilul Catherinei apare aure­olat de un interes ieşit din comun.

Cea mai în vârstă dintr-o serie de nouă copii ai unui muncitor agricol spaniol, Catherine purta, atenuate, sem­nele unei infirmităţi, ereditară în familia Sintes. Toţi membrii clanului familial erau surdomuţi. Dar, în po­fida unei astfel de nefericiri, cei din neamul Sintes în­fruntau viaţa cu demnitate, căutând în imensitatea ei hete­roclită un colţ care să le asigure o existenţă grea, dar liberă. Cu toţii erau analfabeţi (inclusiv mama lui Camus), ca semn al mizeriei depline în care fuseseră siliţi să trăiască.

La moartea soțului, Lucien, Catherine rămâne pe drumuri, în accepţia strictă a cuvântului, cu doi copii de hrănit: Lucien, primul născut, şi Albert. Neavând altă modalitate de a-şi salva copiii, văduva se refugiază la mama ei, fostă muncitoare agricolă, retrasă în cartierul proletar Belcourt din Alger, unde, în două încăperi minuscule, trăieşte împreună cu un fiu, Etienne, muncitor dogar.

În timp ce Etienne, realist, vrea să facă din nepotul său un dogar, Catherine, ca orice mamă, nutreşte un mare vis romantic: băieţii ei să fie primii ştiutori de carte din istoria grevată de analfabetism a familiei. Visul pare, practic, nerealizabil, din cauza totalei sărăcii a fami­liei.

Cum nu putea aştepta ajutor din partea nimănui, Catherine, cu toată constituţia ei firavă, se angajează ca lucrătoare la o cartuşerie, unde munceşte până la istovire. Epuizată de efort si de condiţiile insalubre de muncă, părăseşte cartuşeria pentru meseria de spălătoreasă, femeie în casă etc. În felul acesta Catherine reu­şeşte să-şi dea copiii la învăţătură. Lucien, vârstnicul, va naufragia ca obscur funcţionar şi biografii lui Camus nici nu-i înregistrează în vreun fel existenţa ulterioară. Din Albert va izbucni, ca dintr-un strat geologic supus unor adânci şi tulburătoare transformări, lava geniului, luminând cu incandescenţa ei nu numai modestul clan al Camusilor şi Sintesilor, dar întreaga umanitate. Este sigur că fără obstinaţia Catherinei, fără sacrificiul pro­priei sale existenţe (Catherine rămasă văduvă la vârsta tinereţii nu s-a mai căsătorit, dedicându-şi viaţa creşterii copiilor), destinul lui Albert Camus s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate.

Iconografia Catherinei, destul de sumară, ne prezintă o femeie şubredă, în a cărei înfăţişare impresionant este capul. În anii bătrâneţii expune fotografului o faţă cutreierată şi cutremurată de riduri, ca şi cum fiecare zi a existenţei sale de trudă s-a înscris printr-o cută epider­mică. Dar nimic, în ochii acestei femei, nu exprimă dezo­lare sau extenuare. Privirea ei este pătrunzătoare, ca a lui Albert, iradiind calm şi echilibru, o forţă liniştită de dominare a vieţii.

Legată prin fire interioare, extrem de puternice, de mahalaua proletară a Belcourt-ului, Catherine nu a pără­sit cele două minuscule încăperi din strada Lyon ale universului familial nici în anii gloriei lui Camus. Ştirea Premiului Nobel, acordat vlăstarului ei, a găsit-o la masa de călcat rufe, fotografii surprinzând momentul în care, cu infinită duioşie, ţine în mâinile muncite fotografia în­rămată a lui Albert.

Ştirea morţii lui Camus a doborât-o. Moare în septembrie 1960, în vârstă de şaptezeci şi opt de ani.


sursa; Ion Vitner, Albert Camus sau tragicul exilului, București, ELU, 1968

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: