Arhive etichetă: copii

Pierderea inocenței

coehloBelem [orașul bunicilor din partea tatălui] – o vacanță acolo i-a dat ocazia micuțului Paulo Coelho să-și lămurească o întrebare care-l neliniștise: în fond și la urma urmei, cum se nășteau copiii?

Înainte de asta, Paulo își făcuse curaj și i-a pus întrebarea lui Rui, un prieten puțin mai mare, dar răspunsul, dat cu o impolitețe supărătoare, l-a scos din pepeni:

– E foarte simplu: bărbatul își introduce penisul în vaginul femeii și, în momentul plăcerii, lasă o sămânță în burta ei. Această sămânță crește și devine om.

Lui Paulo nu i-a venit să creadă. Nu-i trecea prin minte că tatăl său ar fi fost în stare să practice o perversiune ca aceea cu mama sa.

Continuă citirea →

Anunțuri

2 aprilie – Ziua internațională a cărților pentru copii

girl_readingÎncepând cu anul 1967, în fiecare an, pe 2 aprilie (data nașterii scriitorului Hans Christian Andersen) în întreaga lume se sărbătorește Ziua internațională a cărților pentru copii, cu scopul de a transmite copiilor plăcerea lecturii.

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (IV) Furtunile mării și lanțurile sclaviei

cruciada-copiilorConform aceloraşi izvoare „clasice“, Inocenţiu a sprijinit Cruciada copiilor numai atât cât ea și-a jucat rolul de „deşteptător” al celor maturi. Venirea micilor pelerini în Peninsula Italică a marcat sfârșitul înscenării: de o veritabilă expediție nu putea fi vorba, întrucât ea ar fi antrenat mari cheltuieli și s-ar fi soldat inevitabil cu un răsunător eșec. Așadar – relatează cronicarii – papa și-a luat mâna protectoare de deasupra nevârstnicilor combatanţi.

Cârmuitorii Genovei au refuzat să-i primească pe „cruciați“ între zidurile orașului, silindu-i să-și improvizeze o tabără la malul mării. Dar cum apele ei se încăpăţânau să nu lase niciun loc de trecere copiilor, aceştia au pornit mai departe, spre sud. Câteva sute au rămas, însă, în împrejurimile portului, fiind adoptați în cele din urmă de o seamă de familii genoveze, înduioşate de trista lor soartă.

Ceilalți au trecut succesiv prin Piacenza, Modena și Livorno, sosind după două săptamâni la Pisa. Aici, două nave comerciale, care urmau să plece în Asia Mică, s-au oferit să ia la bord un număr de peste o mie de „cruciați“, pentru a-i transporta în Palestina. La începutul lunii octombrie, corăbiile au ridicat ancora şi, cu pânzele umflate de un vânt puternic, s-au făcut nevăzute în larg. De atunci, nu s-a mai știut nimic despre ele. Au naufragiat în cursul unei furtuni? Au fost capturate de pirați ? Cert este că la destinaţie nu au mai ajuns.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (III) Părintele inchiziției

cruciada-copiilorÎnainte de a relata mai departe versiunea „clasică” a uimitoarelor evenimente, să amintim câteva date referitoare la perioada în care se desfășurau aceste întâmplări.

Scaunul pontifical al Vaticanului era 0cupat pe atunci de Inocențiu III. Giovanni Lotario, conte de Segni, fusese ales papă la 0 vârstă neobișnuit de tânără – 38 ani. Izvoarele istorice ni-l înfățișează pe Pontif ca pe un personaj pe care problemele de doctrină ale catolicismului îl preocupau infinit mai puțin decât lupta pentru acapararea puterii pe cuprinsul întregului continent.

Considerându-se rex et sacerdos – deci întâi rege și apoi preot – el nu a ezitat să proclame, într-una din Epistolele sale, „că papalitatea este deasupra tuturor suveranilor, mai presus de toate popoarele şi de toate regatele“. Folosind fără niciun scrupul cele mai josnice procedee de la șantajul cu excomunicarea până la trimiterea de spioni și asasini plătiți la curțile adversarilor săi -, recurgând la forța armată ori de cite ori i se părea necesar, jertfind cu o disprețuitoare indiferență viețile a zeci de mii de oameni, Inocențiu și-a atins cele mai multe din țeluri: l-a umilit și supus pe regele Filip al Frantei; a readus Anglia lui loan-fără-de-Țară sub dominația bisericii catolice; şi-a impus voința lui Frederic II, aflat pe tronului Sfântului Imperiu Romano-German; a obținut declarații de vasalitate din partea Suediei, Danemarcii și Poloniei ; a obligat Portugalia să-i plătească tribut…

Tot lui i se datoreşte iniţierea şi crearea uneia dintre cele mai sinistre instituții ale evului mediu, care a servit tot ca unealtă a supremației papale. E vorba de Sfântul Oficiu al Inchiziției, ale cărui tribunale au terorizat timp de secole întreaga lume catolică.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (I) Un rege lipsit de entuziasm

cruciada-copiilorLuna mai a anului 1212: un mic păstor în vârstă de 12 ani, pe nume Etienne, lansează o chemare către copiii Franței pentru a porni la eliberarea Locurilor Sfinte, căzute în mâinile musulmanilor. Câteva săptămâni mai târziu, un băiețaş de țăran, Klaus, adresează la Koln un apel asemănător celor de o vârstă cu el din principatele şi ducatele germane. Cei doi „predicatori“ reuşesc să strângă o mulțime numărând în total 50 000 copii, care ajung – în Franta și Italia – la ţărmul Mediteranei. Traversarea mării nu va fi o problemă: proorocii vestesc că apele se vor despica în două, lăsând un culoar de trecere pentru mărunții combatanţi.

Aşa începe, în linii mari, unul dintre cele mai bizare episoade ale întunecatului ev de mijloc: Cruciada copiilor. Cronicarul englez Matthew Paris 0 socoteşte drept „o greşeală de necrezut a istoriei“. Mulţi dintre confrații săi de mai târziu vor fi şi mai severi, punând la îndoială însăși autenticitatea relatărilor. Disputa continuă şi astăzi.

Realitate incontestabilă, până şi în privinţa amănuntelor… Sâmbure de adevăr învăluit într-o legendă care-l exagerează mult proporțiile… Născocire pură și simplă a cronicarilor vremii… Iată principalele poziții pe care se situează istoricii zilelor noastre față de fantastica (sau presupusa) înlănțuire de evenimente din cel de-al doilea deceniu al secolului XIII. În revista italiană „Storia ilustrata“, Paolo Maltese evocă modul cum s-a produs halucinantul episod, fără a uita să sublinieze că, dacă numeroși autori moderni şi contemporani îl socotesc doar ca absurdă fantezie a unor cronicari în goană după subiecte „tari“, alții îi admit existența istorică tratându-l ca pe un capitol din lunga şi crâncena luptă angajată de papalitate pentru a-şi asigura supremația în Europa. Fără a ne pronunța într-un sens sau altul, să vedem care este versiunea cronicărească a celor întâmplate.

Continuă citirea →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (III) Pretorienii Istanbulului

ieniceriCătre sfârșitul sec. XVI, în Imperiul otoman s-au produs unele prefaceri esențiale, în special de ordin economic, în urma cărora forța armatei de spahii (armata ofensivă) a slăbit considerabil. Rezultatul a fost că balanța forței dintre Imperiul otoman și Europa a început să încline de partea celei din urmă. Stagnarea cuceririlor a declanșat criza otomană, care s-a manifestat de la început, cu toată ascuțimea, și în cadrul armatei, în primul rând în oastea robilor de Poartă.

Slăbirea forței militare și necesitatea continuării războaielor de cuceriri a subminat unitatea corpului ienicerilor. Dacă înainte primirea în cadrul lui era interzisă musulmanilor și reglementată cu o asemenea strictețe încât se spunea că mai degrabă se poate ajunge mare vizir decât ienicer, începând cu ultimii ani ai veacului XVI registrele corpului au fost deschise tuturor celor dornici să profite de privilegiile și solda ienicerilor, de la negustori și meșteşugari până la vagabonzi şi tâlhari.

Prima încălcare a reglementărilor de promovare la titlul de ienicer se pare că a avut loc în 1582, când Murad III a răsplătit, prin acordarea acestui titlu, pe toți cei care contribuiseră la buna desfășurare a sărbătorilor prilejuite de circumciziunea viitorului sultan Mahomed III.

Continuă citirea →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (II) Cazanul sfânt

ieniceriOdjak, (corpul ienicerilor) aparținând oastei robilor de Poartă, era constituit din trei categorii distincte, împărțite, la rândul lor, în unități numite orta sau boluk, compuse din câte 100-500 ieniceri. Pe parcurs, numărul ortalelor s-a stabilizat la 196, indiferent de creșterea sau scăderea efectivului corpului. Fiecare unitate, comandată de către un ciorbadjî sau bolukbaşî, avea cazarma sa proprie, numită oda, la poarta căreia era înscris numărul și semnul său distinctiv. Comandantul suprem al întregului odjak era aga ienicerilor, ajutat de către un stat major, numit divanul agăi.

Hrana ienicerilor

Una din grijile de căpetenie ale statului otoman o constituia hrana ienicerilor, de unde și numele comandantului lor de unitate: ciorbadjî (cel care face ciorba).

Continuă citirea →

Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (I) Cea mai dureroasă povară

ieniceriDupă debutul fulgerător pe care turcii și l-au făcut în ținuturile bizantine în vremea lui Osman I, Europa orientală a trebuit să se obișnuiască cu prezența unei noi puteri, din ce în ce mai stânjenitoare: Imperiul otoman.

Emirul Orkhan I (1324-1362) a moștenit de la tatăl său Osman nu numai tronul, ci și firea sa războinică. Gândurile sale erau stăpânite adeseori de poveștile despre bogăția pământurilor și a orașelor aflate dincolo de strâmtorile străjuite de puternicele ziduri ale capitalei bizantine. Începuseră să-l îngrijoreze și schimbările pe care le observase în purtarea foștilor păstori-cuceritori care constituiau aristocrația turcă : sipahii (sau spahiii, cum se numeau ei) descoperiseră plăcerile vieții statornice și puterea pe care le-0 dădea stăpânirea de bogății și oameni, arătându-se, uneori, nesupuși față de conducătorul lor, căruia altădată i se închinau fără șovăire.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (IX) Barbari, mâncători de câini şi ucigaşi de copii

salammboRomanii, care au adus sacrificii umane zeilor după bătălia de la Cannae, îi fac pe cartaginezi barbari, mâncători de câini şi ucigaşi de copii. Ultimul apelativ se datorează străvechilor practici feniciene de sacrificare a copiilor.

Autorii antici descriu ritualul sinistru de după bătălii, dar şi din timp de pace. Familiile bogate sunt obligate să sacrifice copii lui Baal Hammon şi zeiţei Tanit. Diodorus Siculus, de la care Flaubert a preluat descrierea, reconstruieşte ritualul de cult. Locul desfăşurării: „Tophet“, un spaţiu sfânt, în imediata apropiere a portului de război al Cartaginei. Momentul: o noapte cu lună plină. Se ridică din pământ o pârghie, se constituie un rug. Flăcările luminează statuia din bronz a zeului Baal Hammon, ale căror mâini larg deschide, se ridică deasupra focului. Sunetele flautelor, cimbalelor şi trompetelor acoperă strigătele de vaiet ale părinţilor şi de groază ale copiilor. Preotul, slujitor al lui Hammon şi Tanit, înconjoară focul, spune rugăciuni şi formule de implorare, apoi omoară copiii cu o lovitură rapidă în gât. Victima este pusă pe braţele din bronz şi se acţionează un mecanism misterios; braţele lui Hammon se coboară, iar copiii cad în flăcări. Multimea, ameţită de gălăgie şi de mirosul cărnii arse, se mişcă în ritmuri demonice, care devin tot mai rapide prin bătăile tobelor.

În 310 î.Hr., când Cartagina a fost asediată pentru prima oară, s-a vorbit de 200 de copii ce au fost sacrificaţi. Multe familii se sustrag acestei obligaţii groaznice, prin cumpărarea de copii de sclavi pe care îi sacrifică zeilor, în locul odraslelor lor. La ultimele săpături în împrejurimile Tophet au fost găsite mii de mici sarcofage din piatră, cu rămăşiţe ale pruncilor arşi. Nu se ştie dacă acest gen de sacrificii se făcea şi în timpul celui de al doilea război punic. Norocul în luptele împotriva Romei nu ceruse oricum așa ceva.

Continuă citirea →

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (prima parte)

copil scoalaÎn lucrarea memorialistică „Lumea de ieri”, Stefan Zweig, scritor şi publicist austriac celebru pentru povestirile, eseurile şi biografiile sale, prezintă în culori sumbre şcoala din Viena de la sfârşitul sec. XIX, amintindu-şi că „întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin”.

Mult prea mult

Din considerente de natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă copii „şcoliţi“; li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi profesori care-i învăţau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea era ambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui titlul de doctor.

Drumul până la universitate era însă destul de lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca şi latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi.

Continuă citirea →

Asimov şi copiii

asimov isaacPovesteşte Isaac Asimov: „În ciuda faptului că anii ’50 păreau ticsiţi cu probleme legate de facultate, manuale, cărţi de popularizare ştiinţifică, la care se adăugau şi cantităţile imense de science-fiction pe care le scriam, continuam să am o viaţă personală, o căsnicie, ba chiar şi (spre surprinderea mea) copii. 🙂

Ar trebui să fiu cât se poate de cinstit şi să explic că nu mă dau în vânt după copii. Când eram mic, mamei îi intrase în cap ideea (nu ştiu de ce) că iubeam copiii şi bebeluşii. Poate se gândea că în felul acela mă convingea în mod subtil că, într-o bună zi, trebuia să-i dăruiesc o droaie de nepoţi. Oricum, de fiecare dată când în magazin intra un client însoţit de un copil mai mic de cinci ani, mama începea să uguiască: „Ah, Isaac se topeşte după copii” şi eram împins în faţă pentru a-mi face datoria.

Pentru mine, acest lucru reprezenta un chin teribil. Nu-mi trebuie mai mult de o privire pentru a afla tot ce trebuie să ştiu despre un prunc. Orice uitătură suplimentară este pierdere de timp. Dacă ţâncii sunt destul de mari pentru a se mişca în mod independent, am grijă să păstrez distanţa. Ei sunt hiperactivi, hipergălăgioşi şi, în mod invariabil, imposibil de controlat. În majoritatea cazurilor, au degete lipicioase şi stomacuri deranjate. Nu vreau să am nimic de-a face cu ei. 🙂

Continuă citirea →

Scandalurile se ţin lanţ! O învăţătoare din sectorul 3 a fost acuzată că îi punea pe copii să înveţe!

profesoara

Nu doar şcolile “de fiţe” găzduiesc dascăli degeneraţi! La nici câteva zile după excluderea din învăţământ a învăţătoarei care se îmbogăţea pe spinarea părinţilor, încă o dezvăluire macabră aruncă o pată asupra sistemului educaţional românesc: o învăţătoare din sectorul 3 al Capitalei a fost înregistrată cu telefonul mobil în timp ce îi punea pe copii să înveţe! 🙂

Continuă citirea →

I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (prima parte)

Ion_Heliade_Radulescu - portret de Misu Popp

După D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială I. Eliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfăşurat deopotrivă în viaţă şi în artă, înzestrat cu mari însuşiri şi cu tot atât de mari cusururi.

Originile

Ieşea din acea obscură pătură de târgoveţi care avea să răzbată printre marile familii boiereşti şi să întemeieze România modernă. Tatăl, Ilie Rădulescu, era originar din Târgovişte şi trăise în medii neguţătoreşti. Ar fi fost crescut în casa unui comerciant din Turcia. La începutul veacului era statornicit la Târgovişte cu soţia Eufrosina, care ştia numai carte grecească, fiind poate o grecoaică şi aparţinând, se presupune, familiei Danielopol. Acolo se născu, la 6 ianuarie 1802, Ioan. Dar Ilie ar fi avut la început în totul patru copii, din care trei muriră (deşi fiul lui Eliade pomeneşte numai de doi, de Ioan şi de o Luxiţa, care în 1894 mai trăia):

Continuă citirea →

De ce părinţii îşi înfricoşează copiii?

copil plangand

Există părinţi care nu se pricep să-şi crească şi să-şi controleze copiii decât prin frică şi teroare. Aşa ştiu ei să se impună în faţa copiilor.

Aceşti părinţi au o problemă foarte serioasă. Dacă n-o conştientizează la timp şi nu lucrează temeinic asupra ei, practic îşi pierd copiii. Pierdere în sensul că aşa o distanţă se aşază între ei, încât părinte şi copil devin doi străini.

Renunţă la cuvintele şi gesturile care înfricoşează. Frica şi teroarea nu-ţi vor aduce respectul copilului tău, cu atât mai puţin dragostea lui. Tu, ca adult, ce sentimente ai putea avea faţă de cineva care îţi provoacă frică?

Continuă citirea →

E greu cu copiii, nu-i aşa?

parinti si copii

A gândi, a simţi şi a declara că este greu să-ţi creşti propriii copii a devenit un model cultural extrem de prezent. Nu există zi de la Dumnezeu să nu aud: Şi vă e greu cu ei, nu-i aşa?! Cel ce formulează întrebarea, nici nu mai aşteaptă răspunsul. Ştie că te vei apuca să-i înşiri toate grijile şi lipsurile posibile şi imposibile pe care ţi le provoacă… prezenţa copiilor! Iar dacă spui Nu, nu e greu deloc. E o mare bucurie! – se uită la tine ca la un ciudat, gândindu-se că fie nu ştii ce spui, fie faci pe grozavul, fie glumeşti.

E greu cu copiii! este o lespede apăsătoare pe mintea şi inima părinţilor care gândesc aşa, precum şi pe mintea şi inima copiilor lor. Părinţii sunt veşnic nemulţumiţi, iar copiii sunt înfricoşaţi şi copleşiţi de faptul că ei reprezintă sursa nefericirii părinţilor. Şi acest E greu cu copiii! se transmite din generaţie în generaţie. Fiecare copil, când devine adult şi la rândul său părinte, simte şi el că da, e greu cu copiii.

Continuă citirea →