Arhive etichetă: povestea

Povestea lui Louis Braille

louis brailleVreme de multe generații din secolele trecute, procedura standard de a forma meșteșugari pricepuți a fost ca tatăl să-și învețe fiii meseria. Aptitudinile necesare pentru o meserie erau transmise din generație în generație.

Cu mulți ani în urmă, un cizmar îl învăța pe fiul lui de 9 ani meseria sa, ca să-l pregătească pentru viață. Într-o zi, de pe masa cizmarului căzu un priboi și, din nefericire, îi scoase ochiul băiatului. În lipsa cunoștințelor medicale și a experienței de azi, fiul a ajuns să-și piardă și celălalt ochi.

Tatăl lui l-a dat la o școală specială pentru nevăzători. La acea vreme, elevii erau învățați să citească cu ajutorul unor blocuri mari de lemn sculptate. Blocurile erau greoaie, incomod de mânuit și era nevoie de foarte mult timp să înveți să citești de pe ele.

Continuă citirea →

Povestea cărții pierdute

Era odată o carte veche și ponosită, ce cuprindea în paginile ei obosite imagini și povești de altădată. Locuia într-o bibliotecă mare, pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Se considera pierdută! De fapt, fusese uitată.

-„Ah! Sunt singură și tristă! Am nevoie de un prieten! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Ce mult m-aș bucura! Am multe lucruri de povestit. ” Așa spunea biata de ea în fiecare zi.

„Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate celelalte mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare. Bibliotecarul mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.

Și totuși multe mâini mi-au gâdilat paginile. Nu era copil care să nu mă fi citit cu plăcere. Tuturor le-am adus un zâmbet pe chip și multă bucurie în suflet. Dar timpurile s-au schimbat. Prietenii mei au crescut și au plecat. Nimeni nu a mai avut grijă de mine. Am fost neglijată și părăsită!

Târziu, a venit un băiețel și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și bun, mereu curios și dornic să afle cât mai multe. Așa că am rămas la el. Ne-am împrietenit repede. Am petrecut momente de neuitat împreună și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte cărți și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde mă aflu acum.”

Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Copilul veni repede, o luă cu grijă, o strânse la piept și apoi zise:

-„Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!”

Atunci cărții i se umplu sufletul de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!

………………..

Textul îi aparține fetiței mele, Teo.

George Sand: Povestea unui pseudonim

george sandPovestește Aurore Dupin: „Numele pe care urma să-l pun pe coperta cărților mele, nu mă preocupa deloc. În orice caz, eram hotărâtă să-mi păstrez anonimatul.

Prima mea lucrare fusese refăcută în întregime de Jules Sandeau, căruia Delatouche îi spunea, mai scurt, Jules Sand. Lucrarea a avut succes și editorul îl rugă pe Sandeau să mai scrie ceva, sub același nume. Cum tocmai isprăvisem Indiana, și cum Sandeau n-avea nimic gata, am vrut să public această lucrare sub numele lui. Dar Sandeau n-a vrut să-și atribuie paternitatea acestei lucrări, pe care de altfel nici n-o cunoștea.

Continuă citirea →

Povestea lui Nietzsche și a mașinii sale de scris

nietzscheFriedrich Nietzsche era disperat. Bolnăvicios în copilărie, nu se vindecase nicicând pe deplin de pe urma rănilor suferite puțin după ce împlinise 20 de ani căzând după cal, pe când servea într-o unitate de artilerie montană din armata prusacă. În 1879, agravându-se problemele sale de sănătate, a fost nevoit să renunțe la postul de profesor de filologie la Universitatea din Basel. La numai 34 de ani, a început să cutreiere prin Europa, căutând alinare pentru numeroasele sale boli. Avea s-o apuce spre sud, pe țărmurile Mediteranei, când vremea se răcea odată cu toamna, pe urmă iar spre nord, în Alpii elvețieni sau în casa mamei sale, de lângă Leipzig, primăvara.

Spre sfârșitul anului 1881, a închiriat o mansardă în portul italian Genova. Vederea îi slăbea și menținerea privirii concentrate asupra unei pagini devenise istovitoare și dureroasă, ducând frecvent la migrene distrugătoare. Fusese nevoit să-și reducă timpul acordat scrisului și se temea că, în scurt timp, va trebui să renunțe la tot.

Continuă citirea →

Povestea lui Gutenberg

gutenbergCândva prin anul 1445, un aurar german pe nume Johannes Gutenberg a plecat de la Strasbourg, unde locuise mai mulți ani, și a urmat cursul Rinului înapoi spre orașul său de baștină, Mainz. Purta cu el un secret – unul mare. Timp de cel puțin zece ani, lucrase în taină la câteva invenții care, credea el, combinate ar sta la baza unui cu totul nou gen de afacere cu cărți. El a văzut o oportunitate de automatizare a producției de cărți și a altor lucrări scrise, înlocuind venerabilul scrib cu o foarte modernă mașină de tipărit.

După ce a obținut două împrumuturi considerabile de la Johann Fust, un vecin înstărit, Gutenberg a deschis un atelier la Mainz, a cumpărat ceva unelte și materiale și s-a pus pe treabă. Folosind priceperea lui de prelucrare a metalelor, el a creat niște mulaje mici și reglabile, pentru a turna literele alfabetului de înălțime uniformă, însă de lățime variabilă, dintr-un aliaj de metale topite. Literele turnate sau caracterele mobile puteau fi aranjate rapid într-o pagină de text pentru a fi pusă la presă și, când treaba era gata, scoase din tiparniță și aranjate pentru o nouă pagină.

Continuă citirea →

Povestea Casei Albe

white house casa albaCe este Casă Albă?

Este locul unde îşi desfăşoară activitatea zilnică şi de unde conduce treburile statului preşedintele SUA (faimosul Birou Oval) şi, totodată, locul unde locuieşte împreună cu familia (rezidenţa oficială), pe perioada mandatului prezidenţial.

De ce „Casă”?

A purtat de-a lungul timpului diverse nume, respectiv „Palatul Prezidenţial”, „Casa Prezidenţială”, „Sediul executivului”. Numele actual, „Casa Albă”, a fost oficializat de către preşedintele Theodore Roosevelt (1901-1909), în 1901, cel de-al douăzeci şi şaselea preşedinte american, primul preşedinte din istoria SUA care a dispus de o maşină şi care a călătorit în străinătate (o vizită în Panama).

De ce „Albă”?

Pentru că aşa este… albă. A fost construită din gresie, vopsită în alb, de unde şi numele.

Care este povestea Casei Albe?

Istoria Casei Albe este legată de istoria capitalei SUA însăşi. În 1783, la Philadelphia, unde-şi avea sediul guvernul federal, a avut loc un protest antiguvernamental la care au participat peste 400 de soldaţi ai armatei continentale, soldaţii solicitând plata pentru serviciul din timpul Războiului de Independenţă (1775-1783). Guvernatorul de atunci al Pennsylvaniei (John Dickinson) a fost mandatat să rezolve problema, însă acesta a fraternizat cu protestatarii. Drept urmare a apărut nevoia unui loc nou, unde guvernul să-şi desfăşoare activitatea şi care să nu fie subjurisdicţia vreunui stat component al federaţiei.

Continuă citirea →