Arhive etichetă: Chateaubriand

Prima dragoste. Taina lui Chateaubriand

chateaubriand reneÎn orăşelul Bungay locuia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar la Saint Margaret, un sat învecinat, el avea puţini enoriaşi, puţină bătaie de cap şi ceva mai multă avere. Legenda spunea că ducele de Bedford îi dăduse această sinecură în urma unui concurs de golit sticle câștigat de pastor împotriva seniorului. Dar reverendul John Ives nu era doar un băutor redutabil; mare elenist, mare matematician, mare călător, pasionat de discuții despre America, Newton sau Homer la ora păhărelului de Porto, când doamnele se retrăgeau, îi făcea plăcere să se întrețină cu tânărul ofiţer profesor de franceză și de italiană al fiicei lui, Charlotte.

În 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii din Beccles, a părăsit postul de director al acesteia, Chateaubriand a închiriat o cameră în vechea casă din Bungay în care locuia familia Ives, unde s-a simțit minunat.

Știa să se facă foarte plăcut. Când i se întâmpla să se simtă de-a binelea în largul său, dădea glas reveriilor cu o vervă şi o fantezie ce încânta asistența feminină. Soția pastorului era „foarte plăcută ca înfățișare și ca maniere”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris, în portretul Celutei,  părul negru, braţele albe  aidoma unor crini înlănțuiți, „talia fină şi zveltă… Deslușeai… o undă de tristețe și de visare în graţia ei aproape copilărească.” Charlotte, ca şi mama ei, îl întrebau pe Chateaubriand despre cei de acasă, despre copilărie, și arătau o înțelegere plină de afecțiune. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul ațipea; tinerii vorbeau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat.

Pentru prima data, Chateaubriand simţea „farmecul timid al unei afecțiuni izvorâte din suflet”.  „Vârstele noastre coincideau. E greu să nu iubeşti având toate condiţiile prielnice pentru a fi fericit: tinereţe, frumuseţe, momentul fericit, potrivire de gusturi, de suflet și de ani.

Pastorul şi soţia lui n-au putut să nu remarce timiditatea şi dragostea celor doi tineri, ceea ce era departe de a le displace. Fără îndoială, acest francez era străin şi fără avere; dar era înrudit cu Malesherbes, dintr-o veche familie, și Revoluţia nu avea să fie veșnică. Și-apoi nu erau ei destul de bogaţi pentru a-l întreține pe cei doi cât timp ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se declara. Purtarea lui ascundea o taină.

Continuă citirea →

Cel mai scump zâmbet de femeie

celeste de chateaubriandVictor Hugo povestește cum, o dată, în perioada sa de mizerie, ducându-se cu frică la doamna de Chateaubriand, care de obicei îl primea foarte rău, fusese surprins să constate că este întâmpinat cu zâmbete prietenoase.

„Era prima oară când găsea de cuviință să observe că exist. Am salutat-o până la pământ. Ea spuse: „Sunt încântată că vă văd”. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Apoi, arătând cu degetul spre o grămăjoară de pe masă adăugă: „V-am rezervat ceva. Am bănuit că v-ar face plăcere. Știți ce este?” Era o ciocolată religioasă pe care ea o proteja și a cărei vânzare era destinată operelor de binefacere. Am luat-o și am plătit-o. Ciocolata catolică și zâmbetul doamnei de Chateaubriand m-au costat 20 de franci, cu alte cuvinte opt zile de hrană. A fost cel mai scump zâmbet de femeie ce mi-a fost vândut vreodată.” 🙂

Continuă citirea →

Carne de tun

Carne de tun – expresie lansată de Vicontele de Chateaubriand (scriitor şi om politic francez, 1768-1848), într-un pamflet împotriva lui Napoleon, De Bouonaparte et des Bourbons, publicat la 30 martie 1814, după restaurarea dinastiei de Bourbon în Franţa. În acel pamflet, referindu-se la modul în care se făceau recrutările sub Napoleon scria:

S-a ajuns la un asemenea grad de dispreţ faţă de viaţa oamenilor, încât recruţii erau numiţi materie primă şi carne de tun.

Chateaubriand – Aventura

În iulie 1830, la Cauterets, Chateaubriand, în vârstă de 62 de ani, a întâlnit o tânără pe care o cunoştea de doi ani, din scrisori. Fata era îndrăgostită de el. El s-a îndrăgostit de ea aşa cum era îndrăgostit de toate femeile care îl iubeau; poate mai aprins decât altădată. El a simţit pericolele şi mai ales ridicolul pe care le presupune o asemenea aventură şi chinurile care îl aşteptau dacă ar ceda pasiunii fetei şi propriului său capriciu.

El i-a făcut câteva vizite seara. S-a plimbat cu ea pe câmpuri, i-a vorbit, în locuri singuratice, aşa cum numai el ştia să vorbească şi a adus-o într-o stare de extaz. A făcut-o să cânte, iar ea avea o voce care îl făcea să-şi piardă minţile.

Ea a vrut să-l însoţească acasă, el a refuzat acest lucru cu încăpăţânare. Cum ea îl vrăjise şi lui îi era teamă că-şi va pierde stăpânirea de sine, el a bruscat-o într-o seară, probabil spre a scăpa de insistenţele ei, refuzând-o cu duritate. Ea a leşinat. A dus-o în camera ei.

Restul rămâne învăluit în mister. Oricum, pare evident că relaţiile lor n-au mers până la ultima consecinţă.

El a suferit mult din cauza acestei aventuri, ceea ce a însemnat pentru el o fericire dureroasă pe care n-ar fi schimbat-o pentru nimic altceva.

Chateaubriand – Pasiunea

Pasiunea reciprocă dintre Chateaubriand (1768-1848) şi Juliette Recamier (1778-1849) izbucneşte fulgerător pe 28 mai 1818, când cei doi participă la un dineu în casa doamnei de Stael din rue Neuve-des-Mathurins. Chateaubriand are 50 de ani, iar doamna Recamier cu aproape 10 ani mai puţin. Se mai întâlniseră în 1806, când Chateaubriand însuşi citise asistenţei, în salonul doamnei Recamier, „cu vocea cea mai mişcătoare şi cea mai emoţionată„, povestirea Ultimul abenceraj.

Cum spunea Jules Lemaitre, „era drept ca frumuseţea cea mai desăvârşită şi cel mai mare geniu al timpului să se întâlnească şi să se aprindă unul după celălalt şi ca asta să dureze…” Tânăra, Juliette Recamier,avea frumuseţea, graţia şi simplitatea unei fecioare de Rafael” (Antoine Thibaudeau). Mereu îmbrăcată în alb, într-o ţinută care îi scotea în evidenţă gingăşia şi distincţia naturală, Juliette a pus în umbră alte mari frumuseţi ale epocii şi a trezit de-a lungul anilor pasiuni numeroase. Dar, rând pe rând, Lucien Bonaparte, Adrien de Montmorency, Benjamin Constant şi alţii au trebuit să se accepte învinşi de rezistenţa tenace a acestei femei care, dacă nu părea făcută pentru dragoste, în schimb stăpânea desăvârşit „arta de a preschimba pe neobservate dragostea în prietenie” (Saint-Beuve).

În ciuda succeselor ei fără număr şi a unor aspre învinuiri de cochetărie, Juliette Recamier pare să fi fost stăpânită de un acut sentiment de neîmplinire, de singurătate şi tristeţe.

Salonul doamnei Recamier a atras, de-a lungul câtorva decenii, numeroase personalităţi din lumea culturală, ştiinţifică şi politică a Franţei. Din 1828, influenţa sa şi a salonului său se orientează aproape exclusiv către viaţa literară şi academică. Chateaubriand devine, mai cu seamă după retragerea sa din viaţa politică, în 1830, punctul de atracţie şi obiectul permanent de adulatie al vizitatorilor salonului. De altfel, doamna Recamier şi-a dedicat ultimii 30 de ani din viaţă eforturilor de a întreţine flacăra cultului pentru marele său prieten, de a impune cărţile lui, protejându-le de vicisitudinile gustului public şi umorile atât de labile ale criticii.

Primii ani ai pasiunii dintre Chateaubriand si Juliette Recamier au cunoscut numeroase furtuni violente, cauzate de instabilitatea, capriciile şi vanitatea scriitorului de a plăcea sexului slab. Trecerea timpului a domolit treptat furtunile care au tulburat această pasiune, pe care numai moartea a putut să o întrerupă. De-a lungul a trei decenii (1818 – 1848), d-na Recamier a fost geniul bun al poetului damnat, măcinat fără odihnă de grandioase proiecte politice şi de melancolia-i înnăscută.

Memorii de dincolo de mormant

Memorii de dincolo de mormânt – operă monumentală, apărută postum, căreia Chateaubriand i-a dedicat trei decenii de viaţă (1811 – 1841). În timp ce Atala şi Rene, care i-au adus o celebritate fulgerătoare, au devenit simple piese de muzeu literar, ca urmare a evoluţiei literaturii şi a gustului critic, Memoriile au rezistat, neatinse de eroziunea timpului. Ele alcătuiesc un inegalabil roman autobiografic sui-generis, care anunţă, prin sondarea subtilă a profunzimilor sufletului uman, o altă operă desăvârşită a literaturii franceze, În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.

Memoriile ne permit să descifrăm ceea ce Chateaubriand ar fi vrut să ne ascundă: dezacordul între rolul asumat şi firea lui, adică dintre rolul de apărător al religiei şi regalităţii şi temperamentul său de revoltat şi om stăpânit de irepresibile dorinţe, de impulsuri imprevizibile.

Cele câteva caiete groase care cuprindeau gigantica scriere destinată posterităţii au fost închise într-un cufăr de lemn alb. Şapte ani scriitorul va mai supravieţui, având alături opera care îi va asigura nemurirea.

Un suflet rascolit de dragoste

„Trecutul seamănă cu un muzeu de antichităţi, în el ţi se perindă prin faţa ochilor ore ce s-au dus; fiecare le recunoaşte pe ale lui.

Într-o zi, plimbându-mă printr-o biserică pustie, auzii paşi şovăitori pe dalele de piatră, ca ai unui bătrân care îşi caută un mormânt. Mă uitai în jur şi nu văzui pe nimeni. Eram eu însumi descoperindu-mă pe mine…

În  timp ce ascultam şoaptele muzei, întâlnii o femeie tânără aşezată pe malul râului Gave. Ea se ridică şi veni drept spre mine. S-a întâmplat că era o occitană care îmi scria de vreo doi ani fără să o fi văzut vreodată; misterioasa anonimă se dezvălui: patuit Dea („Se arătă zeiţa”).

Mă dusei să-i fac o vizită respectuoasă naiadei cunoscute la torent. Într-o seară, mă însoţi la plecare şi voi să mă urmeze: am fost obligat să mă întorc la ea acasă ducând-o în braţe. Niciodată nu m-am simţit atât de ruşinat. Să inspiri un asemenea ataşament la vârsta mea mi se părea de-a dreptul ridicol…  Am lăsat să se şteargă conturul fugar al acelei tinere, briza alpină a dus cu ea acest capriciu al unei roze; spirituala, hotărâta şi fermecătoarea străină de şaisprezece ani mi-a fost recunoscătoare, dându-mi dreptate; ea este acum măritată.”

Chateaubriand

Chateaubriand – melancolia unui batran singuratic

„Înainte de a intra în societate, rătăceam în jurul ei. Acum, că am părăsit-o, sunt la fel de departe de ea; vechi călător fără adăpost, văd seara pe fiecare intrând în casa lui, închizând uşa după el; îl văd pe tânărul îndrăgostit strecurându-se în întuneric; iar eu, aşezat pe margine, număr stelele, nu mă încred în nici una şi stau în aşteptarea aurorei care nu are nimic nou să-mi povestească şi a cărei tinereţe este o insultă adusă părului meu alb.

Când mă deştept înaintea zorilor, îmi amintesc de timpurile când mă sculam astfel spre a scrie femeii pe care o părăsisem cu câteva ore mai devreme. Abia dacă vedeam cât să-mi scriu scrisoarea la slaba lucire a zorilor. Îi descriam fiinţei iubite toate deliciile ce le trăisem, pe care speram să le trăiesc în continuare; îi precizam ce vom face în ziua următoare, locul în care urma să o reîntâlnesc pe câte o alee pustie etc.

Acum, când văd căzând asfinţitul şi când, din aşternut, îmi plimb privirea peste arborii pădurii prin fereastra casei de ţară, mă întreb la ce bun începe o nouă zi pentru mine, ce aş putea face, dacă mă poate aştepta o bucurie, mă văd rătăcind singur, iarăşi, ca şi în ziua trecută, luând pieptiş stâncile fără vreun ţel, fără plăcere, fără să am un anume plan în minte, fără nici o preocupare.

Noaptea se întoarce fără să-mi aducă tovarăşia cuiva; adorm şi am vise apăsătoare sau stau de veghe cu sâcâitoare amintiri spre a întreba din nou, când ziua renaşte: „Soare, pentru ce mai răsari?”

Chateaubriand