Arhive etichetă: dusmani

Goethe despre duşmanii săi

goetheÎn primul rând trebuie să-i menţionez pe adversarii din prostie; sunt cei ce nu m-au înţeles, criticându-mă fără să mă cunoască.

O a doua specie numeroasă o alcătuiesc invidioşii. Oamenii ăştia îmi pizmuiesc norocul şi trecerea de care mă bucur, obţinute mulţumită talentului meu. Trag cu dinţii de faima pe care o am şi tare ar fi vrut să mă nimicească. Ar înceta totuşi dacă ar şti că sunt sărac şi nenorocit.

Mai departe urmează în număr mare cei ce au devenit adversarii mei din pricină că succesul îi ocoleşte. Sunt printre ei şi adevărate talente; nu pot să-mi ierte că-i umbresc.

Continuă citirea →

Măreția unui om e în legătură directă cu numărul dușmanilor săi

Gabriele_D'AnnunzioS-a afirmat în dese rânduri că măreția unui om e în legătură directă cu numărul dușmanilor săi. Să stabilim statistica dușmanilor firești și ireductibili ai lui Gabriele d’Annunzio:

1) 99% din artiști, fiindcă se simt nimiciți sau micșorați de gloria lui;

2) Imbecilii din lumea întreagă, fiindcă nu-l înțeleg;

3) Catolicii practicanți, fiindcă a scris Copilul voluptății și Intermezzo, opere judecate ca prea îndrăznețe;

4) Liber-cugetătorii, pentru că a scris Sfântul Sebastian și Contemplația morții, opere judecate ca prea canonice;

5) Toate femeile cărora le-a fost prezentat și cărora nu le-a făcut curte;

6) Bărbații însurați, care văd în el un zelos al adulterului;

7) Celibatarii, deoarece cărțile lui le-au făcut pe femei prea complicate și prea exigente în dragoste;

8) Numeroșii săi creditori;

9) Debitorii, pentru că, fiind puțin numeroși, se socotesc îndoit umiliți;

10) Toți cei cărora n-a fost în stare să le acorde autografe.

Continuă citirea →

Domnita Ruxandra (V) – legende istorice

Pe un drum singuratic şi nebătut ce merge de la Iaşi spre Nistru, alerga Timuş călare cât îi luau picioarele calului. Deodată, calul se opri în loc şi scutură din urechi; Timuş îi dădu pinteni să plece înainte, însă calul nu făcu bine câteva sărituri, îmboldit de pintenii călăreţului, şi poticni.

Atunci Timuş se puse pe gânduri, căci calul are câteodată vederi năzdrăvane.

— Negrule, îi zise el, fă pe cheful tău şi du-mă unde voieşti tu. Tu ştii mai bine ce stă în calea stăpânului tău.

Negrul sforăi din nări, scurmă pământul cu picioarele de dinainte, apoi se întoarse drept în loc şi plecă în fuga mare îndărăpt.

— Negrule, unde mă duci? să văd lacrimile iubitei mele şi să nu le pot şterge?…

Negrul scutură din cap şi îndoi fuga.

Treceau pe lângă Timuş copacii, casele, dealurile întocmai ca nişte fantasme, şi fugarul nu obosea.

— Negrule, mă duci între duşmanii mei, eu sunt unul şi ei sunt mulţi…

Negrul scutură a doua oară din cap şi întrei fuga, mergea ca şi când ar fi avut şepte suflete şi o mie de picioare.

— Cât va fi mers şi de se va fi odihnit undeva, nu se ştie, dar într-un amurg de soare ajunse pe şesul Siretiului, nu departe de locul unde dormea domniţa Ruxandra…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Din senin ceriul se înnoură; din somn vântul se trezi şi începu să sufle cu străşnicie, şi un vuiet lung, îngrozitor, venea clocotind îndărăptul călăreţului încât se părea că munţii, dezlipindu-se de pe temeliile lor, încep să dănţuiască în urma lui. Atunci Negrul se opri.

— Negrule, mânia lui Dumnezeu ne goneşte din urmă, fugi din aceste locuri să nu perim!

Negrul stătea pironit pe pământ, neauzind glasul stăpânului său, neauzind vijelia ce se apropia.

— Nu vezi tu în urma noastră cum vine un val de apă drept ca zidul, cu creastă de spume, cu vârtej de furtună, cu întuneric de mormânt. Fugi, Negrule, fugi!…

Negrul stătea înfipt…

Valul de întuneric veni şi într-o clipă acoperi pământul cu un ocean de apă.

Luna se ivi printre nori sarbădă şi despletită, ca o fărmăcătoare ce râde cu hohot la priveliştea furiilor sale.

Negrul înota deasupra apei, tăind cu voinicie turbatele valuri, iar Timuş se lăsa în voia lui.

Iată că un punct strălucitor se zăreşte în mijlocul valurilor, ca un soare sub apă, ce se unea cu ceriul prin o dungă de lumină. S-ar fi zis că ochiul lui Dumnezeu priveşte în acel loc; iar în mijlocul luminii, în spuma apei, în pulberea argintie în care se jucau curcubeile, un trup de femeie se vedea învălit într-o reţea de păr de aur. Nu era un trup ce moare, ci un trup care se naşte, aşa de frumos şi luminos părea acest sân femeiesc legănat pe sânul valurilor.

Valurile, mulţămite de comoara ce duceau cu sine, îşi potoliră furia, şi furtuna se opri.

Timuş, atras de icoana de sub apă, înainta mereu spre dânsa despicând şuvoiul tulbure şi răpede, iar minunea cea transparentă mergea la vale lunecând între spume şi văzduh, şi apa părea că nu voieşte să-i facă rău.

Timuş o ajunge, o ridică la piept şi… recunoaşte pe domniţa Ruxandra. Ea părea că doarme de cel mai dulce somn şi un surâs îngeresc încreţea încă buzele ei.

Timuş cu iubita sa în braţe şi cu sufletul zdrobit apucă înspre cetatea Sucevei cu gând de a depune trupul ei în sfânta monastire; însă nu bine călători câteva oare, că deodată în mijlocul unei păduri, un om călare, armat pănă-n dinţi, îi opri calea, punându-se de-a curmezişul drumului.

— Pe umbra strămoşilor mei! de astă dată nu-mi vei scăpa! strigă omul cel armat.

— Nu am vreme să stau la vorbă cu tine, răspunse Timuş, voind să meargă mai departe.

— Pune-ţi jos prada şi pregăteşte-te să mori! adaose străinul scoţând sabia.

Ambii descălecară. Timuş depuse trupul domniţei la umbra unui copac şi încrucişă sabia cu Coribut, căci el era inamicul ce i se pusese în cale. Coribut avea speranţă în norocul său care niciodată nu-i dăduse greş; Timuş n-avea speranţă în nimic, căci îi era totuna să trăiască sau să moară.

Lupta între dânşii nu fu lungă, căci ei nu se luptau cu gând de cruţare.

Coribut făcu mai multe atacuri înfuriate asupra rivalului său care au mers în deşert, iar Timuş nu făcu decât unul singur, însă în lovitura ce dădu, cruntă ca desperarea sa, capul lui Coribut, rătezat de pe umere, căzu la pământ bolborosind cuvinte neînţelese.

Apoi, urmându-şi calea, el ajunse la monastirea Sucevei, încredinţă trupul domniţei în mânile egumenului şi, depunând o lungă şi ferbinte sărutare pe fruntea ei răce, plecă îndărăpt cu gând de pustiire.

Ajuns în fruntea oştirii sale, el urmări şi întâmpină armata lui Vasilie Vodă. Amândouă se ciocniră ca doi munţi, ce se risipesc unul asupra altuia, însă din teribila vijelie, care ţinu din răsărit şi pănă în apus de soare, Timuş ieşi învingător. Armata lui Vasilie Lupul fu nimicită; satele şi târgurile ardeau ca fuioarele de cânepă pe urmele lui Timuş; ţara înspăimântată credea că a sosit peirea lumii. Timuş ajunse la malul Prutului, nu departe de Iaşi.

Vasilie Vodă, văzând că nimic nu rezistă şuvoiului pustiitor a cazacilor, scrise lui Timuş că-i dă mâna fiicei sale numai să înceteze cu războiul, însă acesta, ştiind ce-a devenit domniţa Ruxandra, se oţărî şi mai rău, şi-şi puse în gând să nu lase în Iaşi nici o casă pe temelia ei. El dădu ordin cazacilor să treacă Prutul. Cazacii aruncară pod pe şeice şi trecură dincoace.

A doua solie fu trimisă din partea lui Vasilie Vodă cu rugăminte să-i fie milă de ţară, şi să vie cu pace la Iaşi unde îl aşteaptă logodnica înaintea altarului, iar Timuş răspunse:

— Voi veni să-mi vaz logodnica , căci logodnica mea este coroana ta şi te sfătuiesc să te sileşti a nu mi-o da.

Nicolae Gane

Cei doi duşmani ai regelui Henric al IV-lea

Regele care voia ca fiecare supus al său să aibă duminica în oală o găină şi a pus interesele regatului mai presus de credinţa personală, când a dat Parisului o liturghie, avea doi duşmani de care dorea să se ţină cât mai departe: apa şi săpunul. 🙂

Chiar dacă era de o eleganţă deosebită – îşi schimba cămăşile în fiecare zi – acest rege nu s-a spălat niciodată!

Pasionat vânător, el călarea ore în şir, urmărind prada prin pădurile Franţei, după care, spre a-şi masca damful de transpiraţie, se stropea din belşug cu parfum.

O amantă mai îndrăzneaţă, Gabrielle d’Estrees, i-a spus cândva că miroase ca un stârv, ceea ce probabil era perfect adevărat, iar a doua sa soţie, Maria de Medicis, a leşinat, atunci când l-a întâlnit prima dată şi s-a spălat, efectiv, cu parfum, pentru a putea rezista alături de rege, în noaptea nunţii!