De ce este importantă Istoria?
Am urmat recent cursurile CRED, prilej de a învăța lucruri interesante și folositoare activității didactice, dar mai ales am avut bucuria de a cunoaște oameni de o excepțională valoare profesională. Unul dintre colegi, domnul profesor Vasilică Edmond Buga-Sfinteș, a scris un text care mi-a plăcut foarte mult, o pledoarie impresionantă pentru disciplina Istorie, pe care v-o împărtășesc cu mare bucurie.
„Există multe materii în școală. Toate sunt importante, toate sunt atractive dacă sunt predate de oameni cu suflet frumos, toate sunt interesante și fiecare dintre ele adaugă câte o cărămidă la temelia construirii copilului dumneavoastră.
La educație muzicală învață să cânte după reguli, la educație fizică să alerge, la limba română să vorbească și să scrie corect, la matematică să-și calculeze pașii prin viață, la geografie să înțeleagă relațiile dintre geosfere, la limba engleză să aibă sentimentul că sunt cetățeni ai lumii și că Turnul Babel nu mai există, la biologie tot ce ține de existență, la educație tehnologică să se obișnuiască mai repede cu viitoare poziție de om mare…. și câte și mai câte, la minunate și felurite materii!
Fiecare activitate îi solicită anumite competențe, fiecare îl ajută să progreseze, dar niciuna nu cuprinde mai bine la un loc toate acestea ca istoria. Este materia care-l schimbă pe elev, care-l transformă dintr-un candidat la umanitate într-un om în adevăratul sens al cuvântului. Fiindcă istoria este și despre toate celelalte domenii la un loc. Este și despre Beethoven și despre Jocurile Olimpice, este și despre Strabon, Pitagora, Aristotel și despre toate personalitățile care au învârtit roata evoluției în toate domeniile științei, este și despre progresul tehnologic, dar și despre decriptarea textelor….
Istoria nu este doar o înșiruire bizară de date, un manual care reduce infinitul existenței la rănile pe care le-au produs războaiele, ci este un îndreptar al vieții. E un compendiu al avatarurilor ființei umane în demersul ei de a se cățăra pe scara evoluției. E cea mai eficientă cale de a transforma un elev nepăsător față de tot ce se întâmplă în jur, preocupat în primul rând de jocurile video, de caterincă și de clipurile vloggerilor la modă, într-un adolescent responsabil, cu anumite repere, care înțelege că valorificând exemplele istoriei pot fi evitate greșeli fundamentale în formarea sa și, implicit, în evoluția societății căreia îi aparține. Astfel, copilul miop va deveni un adolescent cu vedere periferică care va putea să vadă fără prea mare efort lumina de la capătul tunelului.
Cum trăiau grecii?
Oameni liberi și sclavi
În toate aspectele privitoare la guvernare, democraţia greacă recunoştea o singură clasă de cetăţeni – oamenii liberi. Fiecare cetate greacă era alcătuită dintr-un număr mic de cetăţeni născuţi liberi, dintr-un număr mare de sclavi şi câţiva străini. Din când în când (de obicei pe timp de război, când era nevoie de bărbaţi pentru armată), grecii se arătau dispuşi să confere drepturi de cetăţenie şi „barbarilor“, cum le spuneau străinilor.
Însă aceasta era o excepţie. Cetăţenia ținea de naştere. Erai atenian fiindcă, înaintea ta, tatăl şi bunicul tău fuseseră atenieni. Oricât de mari ţi-ar fi fost meritele ca negustor sau soldat, dacă te născuseşi din părinţi ne-atenieni rămâneai „străin“ pe veci.
Prin urmare, când nu era condus de un rege sau un tiran, oraşul grec era guvernat de oameni liberi, iar acest lucru nu ar fi fost posibil fără o armată mare de sclavi care întreceau numărul cetăţenilor liberi în proporţie de cinci sau şase la unu. Sclavii îndeplineau acele sarcini cărora noi, modernii, trebuie să le dedicăm majoritatea timpului şi energiilor dacă vrem să ne întreţinem familia şi să plătim chiria apartamentului. Sclavii găteau, coceau pâinea şi făceau sfeşnice pentru toată cetatea. Ei erau croitorii, tâmplarii, bijutierii, învăţătorii, contabilii şi ei vedeau de prăvălie sau atelier când stăpânul mergea la întrunirile publice să discute probleme de război și pace, se ducea la teatru să vadă ultima piesă a lui Eschil ori să asculte o discuţie despre ideile revoluţionare ale lui Euripide, care cutezase să exprime anumite îndoieli în legătură cu atotputernicia măreţului zeu Zeus.
De fapt, Atena antică semăna cu un club modern. Toţi cetăţenii născuţi liberi erau membri ereditari şi toţi sclavii erau servitori ereditari care se îngrijeau de necesităţile stăpânilor, şi era foarte plăcut să fii membru al organizaţiei.
Din istoria scrierii. Spații între cuvinte
Astăzi ne este greu să ne imaginăm, dar în scrierea timpurie nu existau spații între cuvinte. În cărțile cerneluite de scribi, cuvintele curgeau unul după altul fără nicio întrerupere pe rânduri sau pe fiecare pagină, în ceea ce astăzi denumim scriptura continua.
Lipsa de separație dintre cuvinte reflecta originile vorbite ale limbii. Atunci când vorbim, nu inserăm pauze între toate cuvintele – lungi înșiruiri de silabe ni se scurg fără întrerupere de pe buze. Nicicând nu le-ar fi trecut prin minte primilor scriitori să pună spații goale între cuvinte. Ei doar transcriau vorbirea, scriind ceea ce urechile le spuneau să scrie. (Astăzi, atunci când încep să scrie, și copiii mici lipesc cuvintele. La fel ca primii scriitori, ei scriu ceea ce aud.)
Scribii nu erau foarte atenți nici la ordinea cuvintelor în frază. În limba vorbită, sensul fusese aproape întotdeauna transmis mai ales prin inflexiune, modul de accentuare a silabelor de către vorbitor, și acea tradiție orală a continuat să guverneze scrisul. În interpretarea scrierii din cărțile Evului Mediu timpuriu, cititorii nu ar fi putut să utilizeze ordinea cuvintelor ca pe un semnal de semnificație. Regulile nu fuseseră încă inventate.
Lipsa separării cuvintelor, combinată cu absența convențiilor privind ordinea cuvintelor, făceau să apese asupra cititorilor din vechime o „suprapovară cognitivă”, explică Paul Saenger în Space between Words, o istorie a cărții întocmită de scribi. Ochii cititorilor trebuiau să se miște cu încetineală și șovăielnic peste rândurile textului, oprindu-se frecvent și întorcându-se adesea la începutul unei fraze, în timp ce mințile lor se sforțau să priceapă unde se termina un cuvânt și unde începea unul nou și ce rol juca fiecare cuvânt în sensul frazei. Lectura semăna cu dezlegarea unui puzzle.
Lentă și cognitiv intensă, analiza textului făcea lectura cărților foarte laborioasă. Era și motivul pentru care nimeni nu citea pe tăcute. Rostirea silabelor era decisivă pentru descifrarea scrierii. Acele constrângeri, ce ar părea intolerabile astăzi, nu contau prea mult într-o cultură încă înrădăcinată în oralitate. Continuă citirea →
Din istoria copilăriei. Evul Mediu
Copiii au existat dintotdeauna, dar oare atitudinea față de ei a fost întotdeauna aceeași? Copilul, așa cum ni-l reprezentăm astăzi, e un dat sau e mai degrabă o construcție cu care societatea ultimelor secole ne-a obișnuit?
Marele istoric francez Philippe Aries (1914-1984) a foat primul care s-a ocupat în detaliu, începând din anii 1960, de istoria copilăriei. El a încercat să demonstreze că în Evul Mediu copiii erau priviți ca niște adulți mai mici, imediat ce puteau supraviețui fără sprijinul altcuiva, că ideea de copilărie nu exista și ca perspectivele asupra primilor ani de viață s-au modificat odată cu evoluțiile sociale și economice până ce, abia din secolul al XVII-lea, putem vorbi despre copilărie ca despre o porțiune acceptată a vieții de familie. Ulterior, teza lui Aries, cu toate meritele ei de pionierat în scrierea istoriei copilăriei, a fost atacată ca reducționistă.
E adevărat, în Europa feudală unul din trei nou-născuți murea în primii ani de viață. Textele epocii se referă destul de rar la copii, iar atunci când vorbesc despre copilăria marilor personalități, acestea sunt portretizate mai degrabă ca mici adulți. Nici pictura sau sculptura nu se întrec în a-i reprezenta pe copiii Evului Mediu occidentali. În secolul al XIII-lea, sculpturile ni-i prezintă încă pe copii ca pe niște adulți în miniatură.
Impresia cu care am putea rămâne în urma acestui inventar e aceea că lumea medievală nu acorda importanță copilăriei, pentru că omul întreg era doar cel ajuns la vârsta maturității. Copilăria era o etapă riscantă, care trebuia depășită și care nu merita valorizată. Copilul nu era decât o nouă ramură în arborele de familie, aparținea părinților lui și comunității și avea prea puțin șansa individualizării. Și totuși, arheologii au descoperit în siturile medievale păpuși din pământ ars, vase de bucătărie miniaturale din plumb și urme de leagăne. Începuse deja să se nască sentimentul unei realități proprii a copilului, în cadrul familiei.
În societatea războinică a Evului Mediu, copiii de sex masculin și cei de sex feminin nu par să aibă aceeași „valoare” pentru familie: băieții sunt preferați și, probabil sunt și mai bine îngrijiți fapt pentru care supraviețuiesc în număr mai mare. În familiile aristocratice se impune, după anul 1000, dreptul de primogenitură (care își găsea rădăcinile în lumea romană). Primul născut moștenește titlul nobiliar și cea mai mare parte a averii părintești, împiedicând fărămițarea patrimoniului familial. Continuă citirea →
Cel mai celebru pumn din istoria Americii Latine
Pe 12 februarie 1976 Gabriel Garcia Marquez a apărut la premiera versiunii cinematografice a Supravieţuitorilor din Anzi, în Ciudad de Mexisco. Când a sosit la cinema, l-a văzut pe Mario Vargas Llosa, aflat în oraş pentru eveniment – ca autor al scenariului – stând în foaier. Gabo şi-a desfăcut larg braţele, exclamând: „Frate!”. Fără nicio vorbă, Mario, un talentat boxer amator, l-a pus la pământ cu un singur croşeu puternic direct în figură. În timp ce Marquez, care se lovise la cap în cădere, era lungit, semiconştient, la pământ, Llosa i-ar fi strigat: ”Asta-i pentru ce i-ai zis Patriciei!” sau, conform altor surse: „Asta-i pentru ce i-ai făcut Patriciei!”
Acesta avea să devină cel mai celebru pumn din istoria Americii Latine, subiect al unor aprige speculaţii chiar şi în ziua de azi. Au existat numeroşi martori oculari şi tot atâtea versiuni ale celor întâmplate şi ale motivelor care duseseră la acest deznodământ.
Istoria bibliotecii
BIBLIOTECĂ. O colecţie de cărţi, organizată după criterii precise, poate defini o bibliotecă.
Biblioteci în Antichitate
Criterii precise în organizare se întâlnesc şi la bibliotecile din Antichitate; cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât exigenţa în precizie este mai mare. S-ar putea spune că bibliotecile s-au născut odată cu nevoia de cunoaştere a omului. Antichitatea a dezvăluit, în urma săpăturilor arheologice şi a relatărilor istoricilor vechi, prezenţa unor mari biblioteci, a căror vechime coboară adesea până în mileniul al III-lea î.Hr. Diodor din Sicilia vorbeşte de existenţa unei biblioteci la Memphis, precum şi a unor arhive (şi în Egipt, şi în Caldeo-Asiria, arhivele şi cărţile erau păstrate împreună) vechi de peste 2000 de ani înaintea lui Hristos. Jean-Frangois Champollion a găsit în ruinele de la Teba, la palatul lui Ramses al II-lea, construcţii ce atestă existenţa unei mari biblioteci. La Edfu, în Egiptul de Sus, a fost detectată, în templul lui Horus, o sală ai cărei pereţi sunt plini de inscripţii cu titluri de cărţi. La Tell-El-Amarna, tot în Egipt, a fost găsită în ruinele bibliotecii corespondenţa diplomatică a regilor Amenofis al III-lea şi al IV-lea din mileniul al II-lea î.Hr., în limba akkadiană (limba diplomatică a vremii), în scriere cuneiformă, purtată cu caldeo-asirienii şi cu hitiţii.
Imperiul asirian a lăsat numeroase scrieri pe care Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) le-a tezaurizat într-o bibliotecă dezvoltată un veac mai târziu de Assurbanipal, cel mai cultivat dintre regii asirieni. Toată cultura vremii a pus Assurbanipal să fie copiată pe zecile de mii de tăbliţe de lut ale bibliotecii de la Ninive, aflate astăzi la British Museum din Londra. Pe malul Eufratului, la Nippur, în jurul templului, au fost dezgropate părţi ale marii biblioteci şi ale arhivelor, formate din tăbliţe sumeriene şi caldeo-asiriene, închise iniţial în cutii de lemn sau de argilă, date cu păcură, ca să fie păzite de umezeală, şi aşezate pe rafturi sau în nişe săpate în perete. Toate aveau câte o etichetă ce preciza conţinutul grupului de tăbliţe. Alte biblioteci au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din Asia Mică, la Boghazkoi (Turcia), unde a existat cândva oraşul Hattuşaş, capitala hitiţilor, popor în plină dezvoltare între 1900 şi 1200 î.Hr. Au fost identificate aici şi cataloage cu titluri de opere şi cu numărul de tăbliţe pentru fiecare scriere.
Biblioteci celebre
După inventarea şi răspândirea alfabetului, cartea, sub forma ei de rulou, îşi găseşte din ce în ce mai mult locul în biblioteci, unele devenite celebre în istoria culturii universale. În lumea elenistică, două sunt bibliotecile cunoscute îndeobşte. Una este cea din Alexandria Egiptului, cea mai mare bibliotecă a civilizaţiei antice, fondată de Ptolomeu I Soter (305-283 î.Hr.). Învăţaţii pe care Ptolomeu al II-lea Philadephul (283-246 î.Hr.) i-a chemat în Egipt au fost atraşi nu numai de traiul liniştit pe care îl oferea faraonul de stirpe grecească, ci mai ales de bogăţia bibliotecii Museion din Alexandria, rulourile ei trecând de 700 000. Erau adunate aici nu numai creaţiile filosofiei, literaturii şi ştiinţelor greceşti, ci şi majoritatea operelor egiptene, caldeo-asiriene, ebraice, persane, traduse în limba greacă. Mai exista o bibliotecă în Alexandria, mai mică, de numai 300 000 de rulouri, situată lângă templul lui Serapis, Serapeionul, dependentă oarecum de cea dintâi.
Din istoria alimentară a românilor
„Priviţi un cartof, o roşie sau un ştiulete de porumb şi veţi putea medita la relativitatea timpului în istorie. M-aţi putea întreba ce legătură au ele cu istoria românilor. În acest caz, voi fi nevoit să vă aduc aminte că Decebal nu a mâncat niciodată mămăligă, iar Ştefan cel Mare nu ştia ce-s acelea tomatele. Mulţi dintre eroii istoriei noastre, dacă prin absurd ar intra într-un supermarket de azi, s-ar simţi ca pe o planetă străină. Vă propun, aşadar, aici să recapitulăm câteva repere din istoria alimentară a poporului român.
Despre strămoşii noştri daci ştim cu siguranţă, măcar din dicţionare, că mâncau varză şi brânză – precum, desigur, şi alte alimente probabil foarte ecologice. De asemenea, strămoşii latini mâncau ceapă, măsline şi tratau cu mare respect usturoiul. Dar nici dacii şi nici romanii nu mâncau porumb, nici cartofi şi nici vinete – din simplul motiv că aceste legume şi multe altele nu creșteau atunci în Europa. A trebuit ca Magellan şi Columb să ajungă în America pentru ca masa europenilor să devină ceva mai bogată.
Aventurile politico-istorice ale Academiei Române
Întotdeauna, istoria unui popor se reflectă ca într-o oglindă în evoluţia instituţiilor sale fundamentale. Pentru viaţa românilor, o astfel de instituţie-oglindă a fost Academia Română. Vă propun, în rândurile ce vin, să urmărim aventurile politico-istorice ale celui mai înalt for de cultură national.
Data de naştere a actualei Academii Române este ziua de 1 aprilie 1866 – atunci lua naştere la Bucureşti Societatea literară română, al cărei scop prim era stabilirea ortografiei, dicţionarului şi gramaticii limbii române. În anul următor, pe 24 august 1867, Societatea literară îşi schimba numele în Societatea Academică Română, iar primul ei preşedinte era Ion Heliade Rădulescu – acesta este de altfel motivul pentru care statuia lui Heliade Rădulescu se află azi în Piata Universitătii din Bucureşti. Prima donaţie de carte, care a pus bazele actualei Biblioteci a Academiei, s-a făcut tot atunci, în 1867 – este vorba despre biblioteca de 6 000 de volume şi 400 de manuscrise a unui căpitan din Buzău, pe nume Constantin Cornescu-Oltelniceanu.
Povestea Casei Albe
Ce este Casă Albă?
Este locul unde îşi desfăşoară activitatea zilnică şi de unde conduce treburile statului preşedintele SUA (faimosul Birou Oval) şi, totodată, locul unde locuieşte împreună cu familia (rezidenţa oficială), pe perioada mandatului prezidenţial.
De ce „Casă”?
A purtat de-a lungul timpului diverse nume, respectiv „Palatul Prezidenţial”, „Casa Prezidenţială”, „Sediul executivului”. Numele actual, „Casa Albă”, a fost oficializat de către preşedintele Theodore Roosevelt (1901-1909), în 1901, cel de-al douăzeci şi şaselea preşedinte american, primul preşedinte din istoria SUA care a dispus de o maşină şi care a călătorit în străinătate (o vizită în Panama).
De ce „Albă”?
Pentru că aşa este… albă. A fost construită din gresie, vopsită în alb, de unde şi numele.
Care este povestea Casei Albe?
Istoria Casei Albe este legată de istoria capitalei SUA însăşi. În 1783, la Philadelphia, unde-şi avea sediul guvernul federal, a avut loc un protest antiguvernamental la care au participat peste 400 de soldaţi ai armatei continentale, soldaţii solicitând plata pentru serviciul din timpul Războiului de Independenţă (1775-1783). Guvernatorul de atunci al Pennsylvaniei (John Dickinson) a fost mandatat să rezolve problema, însă acesta a fraternizat cu protestatarii. Drept urmare a apărut nevoia unui loc nou, unde guvernul să-şi desfăşoare activitatea şi care să nu fie subjurisdicţia vreunui stat component al federaţiei.
Viaţa lui Charlie Chaplin
Chaplin, Charlie nume complet Sir Charles Spencer Chaplin (16.04.1889, Londra, Anglia – 25.12.1977, Corsier-sur-Vevey, Elveţia). Actor de comedie britanic, producător, scriitor, regizor, compozitor, considerat cel mai mare artist comic al ecranului şi una dintre figurile cele mai importante din istoria filmului.
Numit după tatăl său, un animator britanic de musical, Chaplin şi-a petrecut primii ani ai copilăriei cu mama lui, cântăreaţa Hannah Hall. A debutat pe scenă la vârsta de cinci ani, intervenind în cântec acolo unde mama sa îşi pierdea vocea. Instabilă mintal, mama sa a fost închisă într-un azil, iar Charlie şi fratele său vitreg, Sydney, trimişi la case de corecţie sumbre şi la şcoli rezidenţiale. Folosindu-se de contactele de afaceri ale mamei sale, Charlie a devenit artist profesionist în 1897, intrând în trupa de step Eight Lancashire Lads. Apariţiile sale ulterioare includ un rol mic în Sherlock Holmes de William Gillette şi un rol de vodevil în producţia lui Casey, Court Circus. În 1908 a intrat în trupa de pantomimă Fred Karno, ridicându-se rapid la statutul de star în rolul beţivului din scheciul O noapte într-un musical englez (A Night in an English Music Hall).
În timp ce se afla în turneu prin America cu trupa Karno, în 1913, Chaplin a semnat un contract pentru a apărea în filmele de comedie ale lui Mack Sennett. Deşi prima sa peliculă Keystone, de o bobină, Un mod de viaţă (Making a Living, 1914), nu a fost eşecul pe care l-au considerat istoricii, personajul iniţial al lui Chaplin de pe ecran, un mercenar spilcuit, nu-l prindea foarte bine. Sennett i-a cerut să găsească o imagine mai realistă pentru ecran, iar Chaplin a improvizat un costum constând într-o haină strâmtă, pantaloni lăbărţaţi, pantofi mari şi un melon ponosit. Şi, ca ultim retuş, şi-a lipit o mustaţă mică şi a adăugat un baston, folosit în scopuri multiple. Abia în al doilea film produs de Keystone, Curse auto la Veneţia (Kid Auto Races at Venice, 1914), se naşte alter-egoul lui Chaplin, nemuritorul „Vagabond“.
Istoria Jocurilor Olimpice
Olimpiade. Întreceri sportive de importanţă fundamentală în istoria, religia şi mitologia greacă, care se desfăşurau o dată la patru ani în câmpia Olimpia, în nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult închinat din vremuri străvechi lui Zeus Olimpianul. Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor furnizate de istoricul Timaios, începând cu anul 776 î.Hr., dată convenţional acceptată a primei olimpiade; importanţa lor a devenit enormă în întreaga Grecie, nu numai pentru că jocurile, panelenice, s-au evidenţiat într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte competiţii panelenice, ci şi datorită convenţiei adoptate de istoriografia elenistică de a data evenimentele istoriei greceşti făcând referire la numerotarea olimpiadelor.
La jocurile olimpice participau atleţi proveniţi din toate cetăţile Greciei, care – sub protecţia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetăţile greceşti -, beneficiind de armistiţiul sacru stipulat pentru toată durata întrecerilor, puteau ajunge nevătămaţi la locul competiţiei din centrele aflate în luptă, transferând astfel rivalităţile din planul militar în cel atletic.
Alex Ştefănescu în “Istoria critică a literaturii române”
Autorul ambiţioasei Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000 s-a făcut remarcat, încă de la început (Preludiu — 1977), ca un harnic şi omniprezent publicist. O carte de proză n-a lăsat urme. Jurnalul secret e spiritual şi anecdotic.
Statutul profesional al criticului român n-a fost mereu acelaşi. Cei mai mulţi dintre cronicarii literari interbelici, când s-a fixat specia la noi, erau profesori de liceu care colaborau la diversele periodice culturale ori în paginile marilor cotidiane. În anii ’60-’80, contemporanii lui Alex Ştefănescu erau universitari care avuseseră de înfrânt la debutul lor o oarecare opoziţie a mediului profesional de care aparţineau. Exclusiv publicişti au fost destul de puţini, iar liber-profesionişti, şi mai puţini, fiindcă din critică nu s-a putut niciodată trăi.
Alex Ştefănescu este, el, un publicist înnăscut. Şi-a intuit corect vocaţia. Până la Istoria din 2005, toate cărţile lui au fost culegeri de articole reluate din reviste. Singura excepţie, micromonografia Nichita Stănescu din 1986. Concepută în manieră didactică, ea are acelaşi aspect de prezentare pe înţelesul tuturor a unei poezii intrată iniţial în conştiinţa publică mai mult ca o curiozitate decât ca o operă canonică.
Introducere în studiul istoriei. Omul şi mediul. Marile zone de apariţie a civilizaţiei
Omul şi mediul. Marile zone de apariţie a civilizaţiei
Istoria studiază evoluţia omenirii din cele mai vechi timpurii până astăzi.
Istoria prezintă:
– aspectele politice:
- apariţia şi organizarea statelor
- relaţiile dintre state
– aspecte economice:
- ocupaţii
- schimburi comerciale
– dezvoltarea socială: organizarea oamenilor pe grupuri sociale – ţărănimea, nobilimea, muncitorii etc.
– creaţiile artistice
– scrierea
– religia
Istoria poate fi cunoscută pe baza izvoarelor istorice:
- scrise
- nescrise
Istoria pentru cei mici – Primii agricultori
Acum 10000 de ani, femeile şi bărbaţii au început să cultive plante şi să crească animale. Ei au devenit agricultori şi crescători de animale. Viaţa lor s-a schimbat. Au apărut primele sate ale acestei epoci. Pentru a lucra pământul, trebuie, într-adevăr, să locuieşti aproape de câmp şi să-i dedici timp: să pregăteşti pământul, să semeni grăunţe şi să recoltezi plantele…
Strămoşii noştri învăţau să facă obiecte din lut, să ţeasă stofe. Ei utilizau de fiecare dată unelte din piatră, care erau pe atunci şlefuite.
sursa: Memo. Enciclopedie Larousse pentru cei mici de Martine şi Daniel Sassier, Viviane Koenig, Editura Aquila ’93, Oradea, pag. 49
Istoria pentru cei mici – Oamenii preistorici
Acum 17000 de ani strămoşii noştri se hrăneau vânând, pescuind şi cultivând plante sălbatice. Schimbau deseori locul, deoarece ei urmau animalele, de exemplu renii, care trăiau în libertate şi se deplasau traversând regiuni imense. Oamenii acestei epoci se adăposteau deseori în grote, unde se simţeau în siguranţă. Dar ei construiau de asemenea colibe şi corturi. Se îmbrăcau cu piei de animale. Îmbrăcămintea lor era croită şi caldă.
Femeile, bărbaţii şi copiii se adunau în jurul focului. Unii ciopleau pietre pentru a face unelte şi arme, alţii tăiau pielea, alţii găteau alimentele. Tinerii învăţau puţin câte puţin după exemplul adulţilor mişcările pe care trebuiau să le facă. Trebuia să înveţi să te descurci, să cunoşti bine natura, să fii îndemânatic şi inteligent. Dar viaţa poate fi şi frumoasă, mai ales atunci când vânătoarea a decurs bine.
sursa: Memo. Enciclopedie Larousse pentru cei mici de Martine şi Daniel Sassier, Viviane Koenig, Editura Aquila ’93, Oradea, pag. 48
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente