Arhive etichetă: sfarsit

Cum a luat sfârșit fericirea lui Jean-Paul Sartre

SartreJean-Paul Sartre avea opt ani când fericirea lui de copil s-a întrerupt subit.

De vină a fost bunicul lui. Sătul să își tot vadă nepotul cu bucle lungi până la umăr, Charles Schweitzer a decis că lucrurile merseseră deja prea departe în această privință. După părerea bunicului, venise vremea ca Jean-Paul să arate ca un băiat. Prin urmare, l-a dus la frizer.

Când foarfecele au început să țăcăne și să își facă treaba, răul se produsese deja. Nenorocirea se abătuse asupra familiei. Sub buclele sacrificate se ascundea un băiețel cu fizic ingrat și cumplit de sașiu, așa că toată lumea a descoperit subit cât era de urât. 🙂

Continuă citirea →

Viața lui Moliere (IV) Sfârşitul

moliereCu zece luni înaintea morţii, prin mijlocirea unor prieteni comuni, Moliere se împăcase cu soţia sa, pe care tot o mai iubea, ba devenise şi tatăl unui copil care nu trăi. Schimbarea de regim, pricinuită de această reluare a vieţii conjugale, îi înrăutăţise suferinţa pulmonară.

În ziua celei de a patra reprezentaţii a Bolnavului închipuit Moliere se simţi mai rău ca de obicei: îi dau însă cuvântul lui Grimarest, care aflase probabil amănuntele scenei de la Baron şi a cărui naivitate searbădă îmi pare, aici, preferabilă conciziei mai corecte a celor care l-au reprodus. În ziua aceea, deci, „Moliere, mai chinuit decât de obicei de aprinderea lui de plămâni, îşi chemă soţia, căreia-i spuse în prezenţa lui Baron:

«Câtă vreme în viaţă durerea şi plăcerea s-au împletit, mă crezui fericit, astăzi însă, când sunt covârşit de necazuri fără să mai pot sconta pe nicio clipă de mulţumire şi de bucurie, văd bine că trebuie să părăsesc partida: nu mai pot suporta durerile şi neplăcerile, care nu-mi dau nicio clipă de răgaz. Dar, adăugă el reflectând, cât mai suferă un om înainte de a muri! Totuşi, îmi dau bine seama că mă duc.»

Continuă citirea →

Sfârșitul regelui Romei. (IV) Un epolet pe un mormânt

napoleon IILa 13 mai, împăratul îşi avansează nepotul la gradul de colonel, acordându-i comanda regimentului prinţului de Wasa. Este un epolet așezat pe un mormânt. Nouă zile mai târziu, ducele e transportat la Schonbrunn. Arhiducesa Sofia, care-și iubește nepotul ca pe fratele ei, i-a cedat o cameră de la primul etaj al palatului. Napoleon ocupase această cameră după victoria de la Austerlitz și o regăsise în ajunul bătăliei de la Wagram. Ca şi tatăl său, tânărul duce a privit cu dispreț patul în stil rococo, supraînzorzonat, și a cerut să-i fie pus în locul lui un simplu pat de campanie. Camera vecină — vestitul salon al „lacurilor” — care servise cândva drept cabinet de lucru lui Napoleon, îi este şi ea pusă la dispoziţie.

Medicii vienezi aduşi să-l ajute pe Malfatti sunt categorici: „Nu mai e nicio speranţă. Trebuie avertizată Maria-Luiza, ca să vină de la Parma”. La 17 mai, ducele îl roagă pe Dietrichstein: „Scrieți mamei că mi-e tare rău şi va veni”.

Continuă citirea →

Sfârșitul regelui Romei. (III) Metternich nu l-a omorât; l-a lăsat să moară

Napoleon II„Puiul de Vultur” luptă cu dârzenie împotriva bolii, pentru a-și apăra dreptul la viaţă. La sfârşitul lunii decembrie, el reușeşte chiar să participe la patru vânători; iar la începutul lui 1832 — ultimul an al vieţii lui — declară că „se simte minunat”. În fața acestor „probe”, doctorul Malfatti, îl lasă să-şi reia activitatea militară. La 16 ianuarie poate fi văzut, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Toţi observă cum se străduie să-i semene tatălui, să se ţină în șa ca Napoleon; până și pălăria și-o pune pe cap în clasica manieră a împăratului.

Dar în ziua aceea e un ger cumplit: 18 grade sub zero. Ajuns în Josefplatz, ducele ridică spada lui încovoiată pentru a ordona o salvă, dar vocea i se frânge și ostașii nu pot auzi comanda. Cu lacrimi în ochi, e obligat să cedeze locul unuia dintre ofițerii batalionului și reintră la Hofburg, tremurând din toate încheieturile. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia de a fi fost nevoit să-și dezvăluie boala. Reia vechea idee: „E doar o indipoziţie stomacală”. Dar ducele slăbeşte văzând cu ochii, tușeşte, tremură, transpiră. La 4 februarie îi scrie mamei, care se află tot la Parma, şi care nu vine să-l vadă decât odată la doi-trei ani: „Frisoanele, care mă hărțuiesc mai mult decât toate relele prin care am trecut de când mă știu, mă cuprind în fiecare seară”.

Continuă citirea →

Sfârșitul regelui Romei. (II) „Între leagăn și mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”

Napoleon II duce de ReichstadtToate fetele sunt îndrăgostite de prințul fermecător. Ducelui îi place mult să-și mâne singur trăsurile în goană nebună prin vechiul parc vienez Prater sau să zboare în galop năvalnic pe caii săi iuți. Nu va fi el, de altfel, cel care va stârni uimirea tuturor, parcurgând în numai 37 minute distanța de 12 kilometri dintre Laxenburg şi bariera Vienei? Iubeşte cu pasiune viaţa. Adesea merge – însoţit de șeful statului său major – să-şi inspecteze caii de şa sau de atelaj, sau petrece ore întregi în Sala de arme unde discută „cu multă însufleţire” cu Hartmann, care arată cât de ușor se aprinde ducele. Subiecte de discuţie: situația din Franţa sau comportarea lui Bernadotte.

Citește cu pasiune, aproape întotdeauna autori francezi și manifestă o preferință deosebită pentru doamna de Sevigne. „Scrisorile ei sunt niște bomboane pentru inimă” notează el cu drăgălăşenie. Admiră ceea ce este frumos și grandios. Iubeşte muzica serioasă deşi în acest domeniu – îi povestește lui Hartmann un fost preceptor al său – „n-ai fi găsit pe cineva mai puțin înzestrat, cu o voce mai cumplită şi cu nişte coarde vocale mai incapabile să scoată vreun acord muzical”. Conversația sa e vie şi demonstrează „o uimitoare putere de pătrundere”. „Vioiciunea se împleteşte la el cu infinita inteligență”. În discuție, nu cedează decât în fața unei convingeri „expuse de cineva căruia îi recunoaște superioritatea”. Iată de ce, atunci când intră într-un salon „se produce un val de interes general; fiecare aspiră la cinstea de a sta de vorbă cu el”. Toți cei cu care vine în contact rămân impresionați de maturitatea judecății sale. Făptura lui radiază o fascinație și un irezistibil farmec. N-are decât douăzeci de ani, dar pare a poseda deja acea artă de a se sluji de oameni, care la tatăl său fusese o calitate primordială. „După mine – spunea Malfatti – trăsătura lui cea mai izbitoare și mai caracteristică era aptitudinea de a putea pătrunde până în cele mai tainice ascunzișuri ale inimii omului”.

Continuă citirea →

Sfârșitul regelui Romei. (I) O misiune neobișnuită

Napoleon IIPrintre evenimentele care au succedat căderii lui Napoleon și care au fost comentate într-un fel sau altul de întreaga Europă de la începutul veacului trecut, episodul „Puiului de Vultur” ocupă un loc aparte. Aceasta, întrucât povestea tragică a lui Napoleon II (cum îi spun și acum cărțile de istorie a Franței) sau a ducelui de Reichstadt (cum au ținut să-l denumească Habsburgii) a ilustrat nu numai un moment al politicii duse de biruitorii uluitorului Bonaparte, dar și destinul tragic ai unei făpturi firave, prizonieră a unor forțe pe care — probabil — nu le-a înțeles niciodată pe de-a-ntregul și care se preta perfect la romanțări duioase, la evocări romantice. De altfel, figura acestui fiu al lui Napoleon, prizonier în colivia de aur a castelelor habsburgice și mort de tuberculoză la 21 ani, a inspirat nu puține lucrări literare sau de artă plastică, filme mai mult sau mai puțin lacrimogene.

Născut în 1811, în palatul Tuileries, fiul împăratului Napoleon I și al Mariei-Luiza, botezat Francois-Charles-Joseph, a primit supranumele de „Rege al Romei”. Dar dacă, în cancelariile Europei, vlăstarul lui Bonaparte și al unei fiice a Casei de Habsburg isca speranța că ar putea deveni un gaj de pace pe un continent greu încercat de pârjoluri, în realitate el n-a adăugat decât un nume în plus pe lista copiilor durerii. Dezastrul Imperiului napoleonian, culminând cu abdicarea definitivă a tatălui său și a oricăruia dintre urmașii săi, l-au forțat să părăsească Franța, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. La 23 iunie 1815, „Camera celor 100 de zile” îl proclamase în Franța împărat sub numele de Napoleon II, titlu efemer și cu nimic justificat de realități.

Continuă citirea →

Sfârşitul unei idile

Georg Ludwig, Sophia Dorothea si Philipp Christoph, conte de Konigsmarck

Într-o noapte de vara din 1694, un soldat tânăr şi chipeş a fost invitat în odăile iubitei sale, prinţesa moştenitoare a Hanovrei, nefericită în căsnicie. De la această întâlnire nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Într-o noapte de duminică, în jurul orei 10, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, si-a părăsit reşedinţa din oraşul nord-german Hanovra şi, la adăpostui întunericului, s-a îndreptat grăbit spre Castelul de pe râul Leine. În acea dimineaţă primise o scrisoare prin care era rugat să-i facă o vizită nocturnă Sophiei Dorothea, tânăra soţie a prinţului moştenitor al Hanovrei. Deşi scrisul nu-i era cunoscut, Philipp a acceptat nerăbdător invitaţia la o întâlnire secretă cu iubita sa, căci de multe săptămâni nu mai avuseseră ocazia să se afle împreună. Poate că fusese totodată conştient de semnificaţia datei: 1 iulie 1694, respectiv patru ani de la ziua în care începuseră să îşi trimită scrisori de dragoste.

Deşi Sophia Dorothea nu scrisese şi nici nu dictase nimănui textul invitaţiei, a fost plăcut surprinsă să-l întâlnească pe iubitul ei pe neaşteptate. Poate că pentru o clipă i-a încercat bănuiala că scrisoarea ar fi putut constitui o capcană, dar bucuria de a se regăsi i-a făcut să uite de orice precauţie. În orice caz, îşi dăduseră seama că jocul de-a v-aţi ascunselea trebuia să ia sfârşit. A doua zi la răsăritul soarelui o trăsură urma să o ia pe Sophia Dorothea. În cele din urmă va putea să renunţe la simulacrul nefericitei sale căsătorii cu vărul ei, Georg Ludwig, şi să părăsească pentru totdeauna castelul în care se simţise totdeauna stingheră. De a doua zi urma să înceapă o nouă viaţă alături de Philipp.

Continuă citirea →

Dostoievski – sfarsitul unui geniu

Suferind de două boli incurabile, Dostoievski ştia că zilele îi sunt numărate. Spera totuşi ca, după editarea unei noi serii din Jurnal, să reînceapă în 1882 munca la a doua parte a epopeii Karamazov, acţiunea căreia s-ar fi desfăşurat două decenii mai târziu, şi din care am fi putut afla, se pare, nu numai împrejurările întoarcerii lui Dmitri de la ocnă şi dramaticul eşec al dragostei dintre Lise şi Aleoşa, ci şi o întorsătură neaşteptată în destinul acestui erou îndrăgit al romancierului, transformarea lui într-un revoluţionar care comite o crimă politică şi este executat. Să fi fost aceasta – cum susţine A.S. Suvorin – intenţia scriitorului, ori alta, rămâne pentru noi o enigmă.

În urma hemoptiziei din 26 ianuarie, Dostoievski moare în seara zilei de 28 ianuarie şi este înmormântat la 1 februarie 1881, în prezenţa unui număr impresionant de admiratori.