Arhive etichetă: scriere

Din istoria scrierii. Spații între cuvinte

spatiu inaintea cuvintelorAstăzi ne este greu să ne imaginăm, dar în scrierea timpurie nu existau spații între cuvinte. În cărțile cerneluite de scribi, cuvintele curgeau unul după altul fără nicio întrerupere pe rânduri sau pe fiecare pagină, în ceea ce astăzi denumim scriptura continua.

Lipsa de separație dintre cuvinte reflecta originile vorbite ale limbii. Atunci când vorbim, nu inserăm pauze între toate cuvintele – lungi înșiruiri de silabe ni se scurg fără întrerupere de pe buze. Nicicând nu le-ar fi trecut prin minte primilor scriitori să pună spații goale între cuvinte. Ei doar transcriau vorbirea, scriind ceea ce urechile le spuneau să scrie. (Astăzi, atunci când încep să scrie, și copiii mici lipesc cuvintele. La fel ca primii scriitori, ei scriu ceea ce aud.)

Scribii nu erau foarte atenți nici la ordinea cuvintelor în frază. În limba vorbită, sensul fusese aproape întotdeauna transmis mai ales prin inflexiune, modul de accentuare a silabelor de către vorbitor, și acea tradiție orală a continuat să guverneze scrisul. În interpretarea scrierii din cărțile Evului Mediu timpuriu, cititorii nu ar fi putut să utilizeze ordinea cuvintelor ca pe un semnal de semnificație. Regulile nu fuseseră încă inventate.

Lipsa separării cuvintelor, combinată cu absența convențiilor privind ordinea cuvintelor, făceau să apese asupra cititorilor din vechime o „suprapovară cognitivă”, explică Paul Saenger în Space between Words, o istorie a cărții întocmită de scribi. Ochii cititorilor trebuiau să se miște cu încetineală și șovăielnic peste rândurile textului, oprindu-se frecvent și întorcându-se adesea la începutul unei fraze, în timp ce mințile lor se sforțau să priceapă unde se termina un cuvânt și unde începea unul nou și ce rol juca fiecare cuvânt în sensul frazei. Lectura semăna cu dezlegarea unui puzzle.

Lentă și cognitiv intensă, analiza textului făcea lectura cărților foarte laborioasă. Era și motivul pentru care nimeni nu citea pe tăcute. Rostirea silabelor era decisivă pentru descifrarea scrierii. Acele constrângeri, ce ar părea intolerabile astăzi, nu contau prea mult într-o cultură încă înrădăcinată în oralitate. Continuă citirea →

Cum a apărut cartea?

Codex_PetropolitanusAtunci când oamenii au început să scrie, e de presupus că și-au zgâriat semnele pe orice se afla întâmplător prin preajmă – pietre netede, așchii de lemn, bucăți de pânză, fragmente de os, cioburi de oale sparte. Astfel de lucruri efemere au fost mediumul originar al cuvântului scris. Aveau avantajul că erau ieftine și se găseau din abundență, însă dezavantajul de a fi de mici dimensiuni, de formă neregulată și ușor de rătăcit, de sfărâmat sau de vătămat altcumva. Erau potrivite pentru inscripții și etichete, poate pentru o scurtă notă sau înștiințare, dar nu mai mult. Nimeni nu s-ar fi gândit să încredințeze o idee profundă sau o lungă argumentație unei pietricele sau unui ciob.

Sumerienii au fost primii care au utilizat un medium specializat pentru scris. Ei își gravau cuneiformele în niște tăblițe de lut, o resursă abundentă în Mesopotamia. Spălau o mână de lut, din care modelau o cărămidă subțire, inscripționată cu o trestie ascuțită, și pe urmă o uscau la soare sau într-un cuptor. Documente guvernamentale, corespondență de afaceri, chitanțe comerciale și contracte legale erau toate scrise pe tăblițe durabile, la fel ca și unele lucrări mai ample și mai literare, precum povestiri istorice și religioase sau relatări ale unor evenimente contemporane. Ca să cuprindă scrieri mai lungi, sumerienii își numerotau adesea tăblițele, aranjându-le într-o serie de „pagini” de lut, care anticipau forma cărții moderne. Tăblițele de lut aveau să continue a fi timp de secole un medium popular pentru scriere, însă pentru că prepararea, transportul și depozitarea lor erau dificile, tindeau să fie rezervate pentru documente formale întocmite de scribi oficiali. Scrisul și cititul au rămas niște talente oculte.

Continuă citirea →

Care este cea mai veche formă de scriere?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care este cea mai veche formă de scriere?

Continuă citirea →

Primele mari civilizatii

Primele imperii (cca 7000 î.Hr. – 200 d.Hr.)

Orientul Apropiat a fost leagănul primelor civilizaţii avansate ale omenirii. În Egipt şi ,,Semiluna Fertilă”, un arc de cerc care se întinde din nordul Peninsulei Arabe spre est prin Palestina până în Mesopotamia, au apărut primele structuri statale, în paralel cu dezvoltarea creşterii animalelor, agriculturii, comerţului şi scrisului. Primele mari imperii, precum cele ale faraonilor egipteni, babilonienilor, asirienilor şi perşilor, au luat naştere la începutul mileniului al treilea î.Hr., din mici comunităţi formate de obicei în jurul unui oraş. O situaţie similară s-a înregistrat şi pe subcontinentul indian şi în China, unde s-au format de asemenea civilizaţii avansate timpurii.

semiluna fertila

Primele mari civilizaţii

Cu mult înainte ca Antichitatea greacă şi romană să pună bazele civilizaţiei europene, mari civilizaţii apăreau in Orient, in special pe „pământul fertil dintre fluvii, Mesopotamia. Dezvoltarea agriculturii şi creşterea animalelor era esenţială pentru progresul unor civilizaţii atât de avansate, întrucât presupunea tot mai multe investiţii in structurile organizaţionale. Istoria Orientului antic a fost influenţată iniţial de sosirea şi stabilirea unor populaţii nomade. Mult timp s-a considerat că triburile de nomazi au cucerit pământurile popoarelor sedentare. Însă migraţia triburilor mici s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole, constituind mai degrabă o infiltrare. Cultura şi religia nomazilor şi sedentarilor s-au influenţat reciproc, dar au apărut şi conflicte din cauza resurselor naturale, precum păşunile şi apa necesară irigaţiilor.

Trecerea de la creşterea restrânsă a animalelor la cea extinsă a contribuit considerabil la stabilirea triburilor nomade în Orientul Apropiat. Vitele, care au fost integrate în religie ca simboluri de cult pentru forţa şi fertilitatea lor, erau folosite atât ca animale de tracţiune, cât şi la ferme şi păşunat. Măgarul şi mai ales cămila au fost domesticite pentru călărie, dar şi ca animale de povară. Cămila era de altfel principalul mijloc de transport în comerţul cu caravane, în vreme ce caii erau utilizaţi în special în război.

Grâul şi orzul erau cultivate cel mai mult. Inventarea plugului pentru arat, sistemele aşezările omeneşti. Un alt obiectiv principal al comunităţilor în continuă dezvoltare era apărarea de alte populaţii cu care concurau pentru resurse.

Înmulţirea sarcinilor şi complexitatea lor crescândă au dus la o diferenţiere între păturile sociale: agricultori, meşteşugari, războinici şi administratori. Mai existau şi preoţii care practicau ritualurile religioase şi încercau să afle momentele potrivite pentru semănatul şi culesul recoltelor, cu ajutorul calculelor, profeţiilor şi astrologiei.

statueta unui preot

Administraţie şi religie în Orientul antic

Primele comunităţi s-au transformat cu timpul în societăţi cu o ierarhie strictă a claselor sociale. Funcţionarii publici, specializaţi în administraţie, erau extrem de importanţi. Ei controlau comerţul urban şi producţia agricolă. Principalele hambare de grâu erau de obicei incluse in clădiri cu rol religios şi de aici a pornit şi ideea că proprietatea statului şi forţa administrativă erau concentrate acolo (aşa-numita „economie de templu“).

Conducătorul, regele sau prinţul oraşului, avea un rol special. El iniţia proiectele de lucru in comunitatea, aflându-se şi în fruntea activităţilor administrative şi religioase. El conducea teritoriul în numele zeilor şi era trimisul lor pe pământ.

În Mesopotamia, religia era extrem de complexă şi a preluat tot mai multe elemente noi, pe măsură ce alte popoare nomade veneau şi se stabileau în regiune. Alte elemente s-au schimbat cu trecerea timpului, dată fiind capacitatea de absorbţie a religiei dominante. Datorită comunităţii, unii eroi locali, precum Ghilgameş din Uruk (cca 2700-2600 î.Hr.), sau unele zeităţi tutelare ale oraşelor, ca Marduk din Babilon, au fost promovati la rang de divinităţi. Marduk a fost declarat chiar zeul principal în timpul domniei lui Hammurabi în Babilon (1792-1750 î.Hr.). Conducătorul ahemenid, Cirus cel Mare, i-a acceptat pe preoţii lui Marduk în Babilon şi a contribuit la reînnoirea Regatului Babilonian. După ce l-a înfrânt pe Darius III în lupta de la Gaugamela, Alexandru cel Mare a adus ofrande zeului Marduk în anul 331 î.Hr. El a dat în acest mod un caracter de legitimitate divină domniei sale. Cuceritorul se înscria astfel în descendenta directă a regilor babilonieni.

scriere cuneiforma

Importanţa şi dezvoltarea scrisului

Avântul cultural cunoscut de omenire dupa inventarea scrisului nu poate fi nicidecum subapreciat. Primele inscrisuri au fost găsite pe tăbliţe de lut, care erau folosite în schimburile comerciale. Scrierea cuneiformă timpurie a sumerienilor s-a dezvoltat din pictograme care, la fel ca şi hieroglifele egiptene, se asemănau cu obiectul pe care îl reprezentau. Era un sistem complicat, stăpânit doar de scribi special instruiţi, care aveau în virtutea acestui fapt o poziţie bună pe scara socială.

Pictogramele erau diferite de primele simboluri şi picturile rupestre, întrucât se bazau pe transmiterea sensurilor prin coerenţa sistemului de scriere, mai curând decât cu ajutorul tradiţiei orale.

Dorinţa de a simplifica scrisul a transformat pictogramele in litere cuneiforme. Ele exprimau un sunet sau un grup de sunete şi înlocuiau simbolurile obiectelor, dând astfel naştere scrierii fonetice. Sistemul iniţial se baza pe silabe, fiecare literă reprezentând o silabă sau 0 combinaţie de silabe. În jurul anului 2500 î.Hr., akkadienii au adoptat şi ei scrisul cuneiform sumerian prin silabe şi l-au dezvoltat, adăugându-i propriile litere. Ulterior elamiţii, huriţii, hitiţii, urartienii şi alte popoare au preluat acest sistem de scriere, astfel încât în 1400 î.Hr., el era utilizat in comerţul din întreaga regiune şi chiar mai departe.

Următorul pas spre abstractizarea scrisului a fost crearea unui alfabet, în care fiecare literă corespundea unui sunet. Aceasta permitea formarea unui număr nelimitat de combinaţii cu ajutorul a doar câtorva litere care redau sunete. Primul alfabet de acest gen a luat naştere in oraşele canaanite Ugarit (cca 1400 î.Hr.) şi Byblos 9 (cca 1ooo î.Hr.) şi cuprindea 30 şi respectiv 22 de litere. Ca orice scriere semită, alfabetele canaaniţilor şi ale urmaşilor acestora, fenicienii, care au stat la baza formării alfabetelor iudaic, sirian, arab şi grec, nu includeau vocale.

Alfabetul grec a fost primul care a introdus vocalele, dar a preluat forma şi ordinea literelor, precum şi cifrele, din alfabetele anterioare. Primele texte greceşti sunt scrise, ca şi cele semite, de la dreapta la stânga.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Istoria scrisului

La început de mileniu III se cuvine să întoarcem privirile spre începuturile civilizaţiei umane pentru a ne pune câteva întrebări logice şi mereu incitante. De ce scriu oamenii? De când scriu? Cum comunică ei prin scris?

Şi dacă facem în gând ocolul Pământului, am putea fi uimiţi în faţa imaginii unui adevărat Turn Babel al scrierilor ajunse până la noi. Nu ştim dacă noi putem estima astăzi cu exactitate cât de mare este aportul scrierii ca tezaurizator al formelor de civilizaţie şi cultură ale omenirii, dar suntem siguri că niciodată nu se va afla câte descoperiri s-au pierdut din cauza lipsei cuvântului scris în acele începuturi ale timpului şi câte se vor fi şters odată cu incendierile care au distrus atâtea invenţii încredinţate de geniul omenesc viitorului prin litera aşezată pe hârtie. Privit din perspectivă istorică drept proces dezvoltat de-a lungul secolelor, act de cultură cu efect civilizator, scrisul a marcat evoluţia civilizaţiei umane.

Primul sistem de scris, conceput de sumerieni, consta în reprezentări stilizate ale obiectelor cunoscute sub numele de pictograme (3500 î.Hr.). Simbolurile, iniţial rudimentare, erau folosite în principal pentru consemnarea tranzacţiilor agricole şi a observaţiilor astronomice. Drept urmare, primele cuvinte atestate au fost cele ce desemnau substantive, în mod deosebit animale şi stele. În perioada următoare, scribii sumerieni au început să combine pictogramele de obiecte cu adjective calificative, obţinând simboluri pentru expresii ca“bizon mic“ şi “stea strălucitoare“. Mândri în mod evident de noua inventie, scribii au continuat să-şi modifice sistemul de scriere, iar în preajma anului 3200 î.Hr., acest sistem conţinea deja simboluri pentru verbe; de exemplu, cuvântul “a adormi“ era reprezentat de un om culcat. Aceste caractere mai elaborate sunt numite ideograme. Era însă nevoie de un grad mai înalt de rafinament, deoarece domeniul comunicaţiilor interumane conţinea deja idei abstracte. Aceste idei şi-au făcut apariţia în sistemul de scriere sumerian în jurul anului 3100 î.Hr., prin folosirea directă a omonimelor. Însă îmbogaţirea vocabularului îngreuna scrierea, iar folosirea pictogramelor limita numărul de idei ce puteau fi exprimate. Aceste dezavantaje au fost depăşite de sumerieni prin simplificarea simbolurilor scrise şi prin predarea acestor caractere combinate generaţiei următoare sub forma unor cuvinte de sine stătătoare, numite fonograme.

Încercările ulterioare de mărire a vitezei de scriere şi a cursivităţii textului s-au materializat în folosirea simbolurilor abstracte, fiecare dintre acestea reprezentând un sunet dintr-un cuvânt, mai precis o silabă. Acest tip de scriere, numită cuneiformă din termenul latin “cuneus” – pană, cui, era folosit de scribi cu ajutorul unui obiect de scris de forma unei pene pe tăbliţe de argilă moale. Simbolurile cuneiforme puteau reprezenta şi obiecte şi concepte.

Spre sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr., sistemul de scriere sumerian devenise suficient de bogat şi de flexibil pentru a înregistra cele mai complexe evenimente istorice şi creaţii literare. Înscrise pe tăbliţe pe 12 coloane, aceste compuneri literare variază de la imnuri scurte şi mituri mai lungi la fabule pentru copii şi eseuri şcolare şi la poeme de dimensiuni epice, unele ajungând la lungimi de până la 1000 de rânduri. Astfel, cu peste 1000 de ani inainte ca vechii evrei să-şi elaboreze Biblia, iar grecii să creeze Iliada şi Odiseea, sumerienii aveau deja o cantitate semnificativă de literatură scrisă.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004