Arhive etichetă: Evul mediu

Din istoria copilăriei. Evul Mediu

copilCopiii au existat dintotdeauna, dar oare atitudinea față de ei a fost întotdeauna aceeași? Copilul, așa cum ni-l reprezentăm astăzi, e un dat sau e mai degrabă o construcție cu care societatea ultimelor secole ne-a obișnuit?

Marele istoric francez Philippe Aries (1914-1984) a foat primul care s-a ocupat în detaliu, începând din anii 1960, de istoria copilăriei. El a încercat să demonstreze că în Evul Mediu copiii erau priviți ca niște adulți mai mici, imediat ce puteau supraviețui fără sprijinul altcuiva, că ideea de copilărie nu exista și ca perspectivele asupra primilor ani de viață s-au modificat odată cu evoluțiile sociale și economice până ce, abia din secolul al XVII-lea, putem vorbi despre copilărie ca despre o porțiune acceptată a vieții de familie. Ulterior, teza lui Aries, cu toate meritele ei de pionierat în scrierea istoriei copilăriei, a fost atacată ca reducționistă.

E adevărat, în Europa feudală unul din trei nou-născuți murea în primii ani de viață. Textele epocii se referă destul de rar la copii, iar atunci când vorbesc despre copilăria marilor personalități, acestea sunt portretizate mai degrabă ca mici adulți. Nici pictura sau sculptura nu se întrec în a-i reprezenta pe copiii Evului Mediu occidentali. În secolul al XIII-lea, sculpturile ni-i prezintă încă pe copii ca pe niște adulți în miniatură.

Impresia cu care am putea rămâne în urma acestui inventar e aceea că lumea medievală nu acorda importanță copilăriei, pentru că omul întreg era doar cel ajuns la vârsta maturității. Copilăria era o etapă riscantă, care trebuia depășită și care nu merita valorizată. Copilul nu era decât o nouă ramură în arborele de familie, aparținea părinților lui și comunității și avea prea puțin șansa individualizării. Și totuși, arheologii au descoperit în siturile medievale păpuși din pământ ars, vase de bucătărie miniaturale din plumb și urme de leagăne. Începuse deja să se nască sentimentul unei realități proprii a copilului, în cadrul familiei.

În societatea războinică a Evului Mediu, copiii de sex masculin și cei de sex feminin nu par să aibă aceeași „valoare” pentru familie: băieții sunt preferați și, probabil sunt și mai bine îngrijiți fapt pentru care supraviețuiesc în număr mai mare. În familiile aristocratice se impune, după anul 1000, dreptul de primogenitură (care își găsea rădăcinile în lumea romană). Primul născut moștenește titlul nobiliar și cea mai mare parte a averii părintești, împiedicând fărămițarea patrimoniului familial. Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (ultima parte)

ioana d'arc arderea pe rug

Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.

Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.

Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.

Continuă citirea →

Cavaleri şi nobili în Evul Mediu

cavaler medieval

Începând cu secolul al XI-lea, seniorii (feudalii laici) au început să se distanţeze de restul societăţii prin organizarea instituţiei cavaleriei. Obiectivul principal era de a forma din tinerii familiilor feudale vasali care să-şi îndeplinească datoriile faţă de seniorul lor şi luptători destoinici.

La început, tânărul slujea ca paj la castelul seniorului. El avea datoria să deprindă meseria armelor şi modul de viaţă al nobililor. În jurul vârstei de 20 de ani, când tânărul era apt pentru a participa la război şi dispunea de mijloacele de a-şi procura echipamentul necesar, putea deveni cavaler. Subordonarea cavalerului cerinţelor vasalităţii era ilustrată de faptul că, de regulă, naşul cavalerului era seniorul său. Cavalerii primeau de la seniorii lor proprietăţi.

Continuă citirea →

Constructorii catedralelor

constructorii catedralelor

„În răstimpul a trei secole, de la 1050 la 1350, Franţa a extras milioane de tone de piatră pentru a înălţa 80 de catedrale, 500 de biserici mari şi câteva zeci de mii de biserici parohiale. În aceste trei secole, Franţa a pus în mişcare mai multe blocuri de piatră decât Egiptul în oricare perioadă din istoria sa – cu toate că marea piramidă are ea singură un volum de 2 500 m3. Fundaţiile marilor catedrale coboară până la zece metri adâncime – adică nivelul mediu al unei staţii de metrou parizian – alcătuind în unele cazuri o masă de piatră tot atât de considerabilă ca partea vizibilă de deasupra solului. În Evul Mediu există câte o biserică pentru fiecare 200 de locuitori”.

Cu aceste cuvinte îşi începea cartea sa Constructorii catedralelor – tradusă la noi cu titlul Constructorii goticului – Jean Gimpel. Tot el a scris o altă carte – tradusă şi aceasta – despre „revoluţia industrială a Evului Mediu”. În fond, şi apariţia goticului a fost tot o revoluţie. În 1968, la Paris, a fost organizată, sub patronajul lui André Malraux, o impresionantă expoziţie „Europa gotică”. Pentru că goticul a fost cel mai răspândit stil artistic al Evului Mediu. Puternice influenţe au ajuns până în cele două ţări române extracarpatice.

Continuă citirea →

Calamităţile de la sfârşitul Evului Mediu – Ciuma, foametea şi războiul

Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în suferinţă: „Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.

Continuă citirea →

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (II)

Ilustrativă pentru ambiguitatea esenţială a condiţiei evreieşti este piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, care prezintă toate stereotipurile referitoare la cămătarul evreu, dar şi tragismul existenţei acestuia. Shyolck le este necesar tuturor celor care au nevoie de bani, dar care îl dispreţuiesc pentru că le dă împrumuturi. În condiţiile în care, în vremea lui Shakespeare, părinţii deţineau controlul asupra căsătoriei copiilor lor, căsătoriile contractate fără acordul parental fiind aproape imposibile, Shylock nu-şi poate recupera fiica, fugită cu un creştin. Iar când cere în justiţie dreptate împotriva datornicului care nu i-a plătit la timp, este pe punctul de a fi, tot el, condamnat.

Continuă citirea →

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (I)

În Evul Mediu, dominat de creştinism, există o condamnare teologică a evreilor, din punctul de vedere al religiei, care nu ţine seama de trăsăturile reale ale acestora, rămase necunoscute majorităţii populaţiei, ci de stereotipuri elaborate în timp. De exemplu, indiferent de aspectul fizic, foarte variat în realitate, al evreilor, aceştia sunt reprezentaţi în miniaturi, şi mai târziu în gravuri ca urâţi, murdari, cu faţă alungită, nas coroiat, punând o pelerină cu glugă.

Continuă citirea →

Un medicament miraculos

În evul mediu, alcoolul – care era numit aqua ardens sau spiritus vitae – era ingerat doar ca medicament, atribuindu-i-se mii de virtuţi; rachiul era considerat „mama, stăpâna, regina tuturor medicamentelor; el este de ajutor în combaterea tuturor durerilor imaginabile interne şi externe, mai ales a celor cauzate de frig, căci întăreşte căldura naturală a corpului, menţine tinereţea şi prelungeşte viaţa” (Thadeus Alderotti, medic bolognez).

Continuă citirea →

Seniorul şi castelul feudal



Spre deosebire de locuinţele ţăranilor, a căror destinaţie este în primul rând una utilitară, castelul se supune mai ales unor necesităţi de dominaţie simbolică, puternicii având nevoie să fie văzuţi şi temuţi, şi apoi unora militare.

Continuă citirea →

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul mediu

Cadrul internaţional (secolele XIV-XVI). Rezistenţa antiotomană a Ţărilor Române (secolele XIV-XV).

Secolul al XIV-lea marchează intrarea pe arena politică central şi sud-est europeană a românilor ca subiect internaţional, cu un cadru politic propriu recunoscut, prin afirmarea statelor româneşti unitare.

Continuă citirea →

Calatori si calatorii in Evul Mediu

Călătoriile medievale. Călătoria reprezintă pentru omul medieval unul dintre elementele esenţiale ale vieţii, nu atât prin frecvenţa cu care se produce (societatea medievală este mai degrabă statică), cât prin tentaţia pe care o reprezintă. Cu excepţia negustorului, obligat să se deplaseze prin natura îndeletnicirii sale, omul medieval (ţăran, orăşean, dar şi nobil) este mai degrabă sedentar. El cunoaşte cel mai mult împrejurimile locului unde s-a născut. Dar ispita (combinată cu spaima) pe care o stârneşte necunoscutul este extraordinară. Ea se asociază, în mentalitatea impregnată de religios a omului medieval, cu descoperirea „cetăţii lui Dumnezeu”  şi parcurgerea drumurilor lui Isus ori a peregrinărilor apostolilor săi.

Călătoriile omului medieval sunt aşadar pelerinaje de penitenţă (la locurile sfinte, la marile centre de rugăciune – la acestea participând, potrivit specificului confesiunii, atât creştinii, cât şi musulmanii) sau în speranţa vindecării (prin atingerea relicvelor sfinte).

Continuă citirea →

Statutul femeii in evul mediu

Statutul social În evul mediu regimul juridic al femeii şi modul în care este privită aceasta în cadrul societăţii se deosebeşte în multe privinţe de cel din societatea antică. Femeia nu mai este o simplă anexă sau un bun aflat în proprietatea capului familiei, în urma suprimării dreptului de tutelă de către împăratul bizantin Iustinian. De asemenea, ea devine proprietara unor bunuri, pe care, dacă doreşte, le poate înstrăina. Femeia din clasele nobiliare poate deţine chiar bunuri funciare (feuduri), în situaţia în care le-a moştenit. În Anglia, cunoscută prin instaurarea unor drepturi civile încă din primele secole ale mileniului II, o femeie (aparţinând clasei nobiliare sau burgheziei) poate chiar beneficia de drepturi juridice: transmiterea averii prin testament, posibilitatea de a participa la acţiuni juridice.

Poligamia a fost condamnată explicit de către Biserică relativ târziu. Din clipa în care a devenit normă juridică declararea consimţământului de ambii parteneri, situaţia femeii se schimbă şi la nivelul mentalităţii. Căsătoria reprezintă în evul mediu modalitatea, mai ales pentru femeile care nu aparţin claselor avute, de a se integra în viaţa activă – diverse munci alături de soţii lor – sau în viaţa socială, putând desfăşura activităţi care necesită răspundere juridică. În evul mediu, în Europa Occidentală, participarea femeilor la activităţile meşteşugăreşti este frecventă. Sunt cunoscute multe corporaţii meşteşugăreşti în care prezenţa femeilor este majoritară.

În mediul rural, activitatea femeii este deosebit de intensă, chiar în grad superior bărbaţilor, pentru procurarea celor necesare traiului cotidian: ea participă la munci agricole şi gospodăreşti.

Femeia ca ideal cavaleresc Evul mediu occidental consacră, în bună măsură sub influenţa Orientului, statutul social al femeii din aristocraţie ca subiect al unui sentiment deosebit, necunoscut până atunci: adoraţia şi devotamentul bărbatului, care îşi pune întreaga fiinţă şi semnele nobleţei sale (armele) în slujba femeii iubite. Curtenia, ca ideal cavaleresc, şi idealizarea femeii în literatura trubadurilor reprezintă elementele cele mai importante ale schimbării mentalităţii.

Frumusetea de-a lungul timpului

Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe pamant vreodata? Nu chiar…

Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil… Exista insa nume asociate cu eternul feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi…

Continuă citirea →

Viata cotidiana in Evul Mediu in Ramnicu Sarat

Cărturarul turc Evlya Celebi descrie astfel călătoria pe care a facut-o în 1660 la Râmnicu Sărat: „…am trecut râul Buzău de la marginea oraşului, călare pe cai şi timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare“. După cum se poate deduce cu uşurinţă, între Buzău şi Râmnicu Sărat nu exista încă un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apărând o sută de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieşit în cale, călătorul povesteşte cu nedisimulată plăcere despre „frumosul oraş Râmnic“, unde „boierul acestui oraş ne-a primit bine şi cu cinste“.

Cum arăta târgul de pe râul Râmnic la jumatatea secolului al XVII-lea? Învăţatul turc, care cu siguranţă văzuse multe aşezări, fie şi numai în Peninsula Balcanică, considera Râmnicul „un oraş frumos, aşezat pe malul râului cu acelaşi nume, la poalele unui podiş, cu grădini şi vii înalte. Erau şase mănăstiri şi 500 de prăvălii, unde vindeau fete frumoase“ (apud Valeriu Nicolescu, Musaios, vol VII, Buzău, 2001, pag.140).

Dincolo de romantismul descrierii, influenţată probabil şi de ospitalitatea „boierului locului“, târgul pare a avea aceeaşi configuraţie: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis călătorului turc o judecată pe cât de rapidă, pe atât de limpede. Mănăstirile, probabil a pus la număr şi bisericile, erau, de asemenea, legate între ele după logica dezvoltării urbane medievale.

Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte oraşul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar şi Ştefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ştefan tatonase terenul, încercând să obţină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obţină acceptul boierilor din zonă.

La Curbura Carpaţilor exista deci o aristocraţie medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deţinând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.

Transformarea Brăilei în raia turcească, năvălirile repetate ale tătarilor, dar şi luptele pentru tron dintre domnitorii celor două ţări româneşti făcea totuşi dificilă dezvoltarea urbană la sud-estul Carpaţilor. Între prădalnici se numărau chiar domnitorii Moldovei. Ştefăniţă, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic-Buzău în semn de represalii faţă de politica domnului Ţării Româneşti care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o dispută pentru tron în Ţara Românească condusese la intervenţia trupelor turceşti în zona Buzăului, unde, spune cronicarul, „multă pagubă şi pradă au făcut pre locul acela“, fiind de presuspus că Râmnicul a avut aceeaşi soartă.

În atare condiţii, civilizaţia pendula spre locuri mai retrase precum Drăgheşti, Băbeni sau Deduleşti, dar şi în zona montană, pe cursul inferior al râului Râmnic.

O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare şi vânt rece“. Secretarul delegaţiei, Achacy Tazycky, menţionează ospitalitatea cu care au fost primiţi de localnici precum şi bogăţia ospăţului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul şi berea bună“, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca nişte catâri şi chiar cum se spune, muţi ca peştii“.

În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deţinută de un sfat format din 12 pârgari sau juraţi, în frunte cu un judeţ. Sfatul era ales din rândul fruntaşilor urbei, negustori, meşteşugari sau agricultori. Există şi un document în acest sens (v. “Buzău, Mică enciclopedie istorică”, Ed. Musaios,Buzău, 2000, pag. 277) emis pe 5 septembrie 1600, care adevereşte lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case şi silişti la Bujoreni. Actul este întărit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sărat, precum şi de conducerea „judeţului“. Pârcălabii sunt menţionaţi şi în 1695, în „Condica“ visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezenţa acestora ca reprezentanţi ai Puterii domneşti, cu atribuţii juridice şi fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative şi sociale se vor menţine, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.

În proclamaţia din martie 1821 către judeţul Râmnicu Sărat, Tudor Vladimirescu se adresează „Către toţi locuitorii oraşelor şi satelor ot…Slam Râmnic, de orice triaptă adică neamuri,
postelnici, mazili, ruptaşi, breslaşi, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiţi de dări – n.n.D.I.) şi slujitori şi către toţi străinii birnici dintr-acest judeţ“. Iată o radiografie completă a păturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuţii şi responsabilităţi precise.

Este de presupus că breslele meşteşugăreşti au funcţionat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existenţa unei „frăţii“ a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari“, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele oraşe.

Prosperitatea târgului de pe Râmnic este dovedită, la începutul secolului al XIX-lea, şi de însemnările celebrului scriitor francez Henri Beyle-Stendhal (1783-1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 şi 30 iulie 1812 la Râmnicu Sărat, de unde a achiziţionat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale şi sare“.

Se adevereşte încă o dată că, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sărat era un târg bine articulat şi unul din cele mai puternice centre de creştere şi de vânzare a vitelor din Ţara Românească.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003

Cele mai înfiorătoare torturi din Evul Mediu

Evul Mediu a fost, cu siguranţă, perioada cea mai terifiantă din istoria omenirii. Dacă în ziua de astăzi credeţi că oamenii sunt violenţi şi cruzi, trebuie să vedeţi cum obişnuiau să-şi pedepsească aceştia semenii în urmă cu 500 de ani.

vladtepesportrait

Sărăcia şi foametea sunt cuvintele care descriu cel mai bine acea perioadă. Majoritatea oamenilor erau săraci, sufereau de boli incurabile, iar libertatea lor depindea de bogaţii care deţineau pământuri.

Care era politica acelor vremuri? Dacă aveai bani, puteai să îţi „ispăşeşti păcatele” contra unei sume de bani. Cum majoritatea oamenilor supuşi la torturi erau oameni săraci, s-au inventat metode „ingenioase”. Oamenii puteau să se considere norocoşi dacă, în urma unei infracţiuni, „scăpau” cu o pedeapsă de genul tăierea mâinii sau a limbii.

Majoritatea dispozitivelor de tortură se află la muzeul „Rothenburg ob der Tauber” din Germania. Şi în muzeele din România sunt expuse exemplare de genul acesta, în special în Sighişoara, la „Camera de Tortură”.

1. Ţeapa

2010/07/28//86578-teapa.jpg

Aceasta metodă de tortură este asociată de obicei cu Vlad Ţepeş, de unde şi-a atribuit şi numele.

Victima era străpunsă de ţeapă şi lăsată să moară, proces ce putea să dureze până la 3 zile.

Legendele spun că lui Vlad Ţepes îi plăcea să ia masa, privind oamenii zbătându-se în ţepe.

2. Leagănul lui Iuda

2010/07/28//86574-leaganul_lui_iuda.jpg

Cu siguranţă nu e la fel de crud ca ţeapa, însă mult mai sadic. Anusul sau vaginul victimei erau plasate în vârful piramidei (foto), scopul fiind acela de a prelungi durerea, sau de a ţepui cât mai incet, dar „eficient”.

Victima era de obicei goală, pentru a evidenţia umilirea acestei torturi şi de obicei erau atârnate greutăţi pe picioare, pentru a face procesul şi mai dureros. Acest tip de tortură putea să dureze de la câteva ore, până la zile întregi.

3. Sicriul

2010/07/28//86572-cosciugul.jpg

Tortura „Sicriul” era una din cele mai înfricoşătoare din Evul Mediu.

De obicei, cei care sfârşeau pedepsiţi astfel, comiteau infracţiuni „serioase”, ca erezia şi blasfemia.

Victima era plasată în interiorul unei cuşti de metal, construită după forma corpului uman şi era de obicei agăţată de copaci.

„Ereticul” era lăsat acolo, pentru a fi mâncat, de viu, de către păsări si alte animale. Unii oamenii aruncau cu pietre sau alte obiecte, pentru a intensifica durerea condamnatului.

4. Masa de tortură

2010/07/28//86575-masa_de_tortura.jpg

Cine ar putea uita de masa de tortură, care era  o unealtă obişnuită în Evul Mediu?

Scopul acesteia era de a imobiliza victima şi de a o tortura prin ruperea oaselor. Pe unele mese erau aplicate şi cuie, pentru a-l duce pe condamnat pe culmile durerii.

5. Spintecătorul de sâni

2010/07/28//86576-mutilatorul_de_sani.jpg

Folosit ca o pedeapsă pentru femei, „spintecătorul de sâni” era folosit pentru a induce durere, a provoca pierderea de sânge sau, pur si simplu, de a lăsa victimele fără sâni.

Acesta era folosit şi fierbinte, pentru ca impactul să fie mult mai mare. Foarte puţine femei supravieţuiau acestui crud instrument.

6. Roata lui Catherine

2010/07/28//86577-roata.jpg

Acest dispozitiv era folosit pentru a prelungi durerea celui acuzat. Victima era legată de o roată care se învârtea, un călău zdrobindu-l cu un ciocan de fier.

Odată ce oasele sale erau rupte, acesta era lăsat să moară în chinuri, pe roată. Mai mult, acesta era uneori agăţat de un copac, pentru ca păsările să mănânce din carnea sa vie. Majoritatea nu mureau de durere, ci de deshidratare.

Uneori, când pedeapsa se vroia a fi mai „indulgentă”, acuzatul era lovit în stomac şi piept, părţi ale corpului cunoscute în limba franceză drept „coups de grâce” (lovitura de graţie), fapt ce cauza moartea mult mai rapidă.

7. Fierăstrăul

2010/07/28//86573-ferastraul.jpg

Acesta era instrumentul cel mai comun şi cel mai ieftin, fiind folosit pentru cei acuzaţi de blasfemie, adulter, erezie, furt, crimă sau vrăjitorie.

Persoana în cauză era atârnată cu capul în jos, pentru a permite sângelui să fie redirecţionat în creier – metoda ideală pentru a determina victima să fie conştientă cât mai mult timp.

De obicei victima era tăiată în două, însă, uneori, şi până la abdomen, pentru a prelungi durerea.

8. Concasorul de creier

2010/07/28//86579-zdrobitorul_de_capete.jpg

Folosirea concasorului de creier era o metoda populară în timpul Inchiziţiei spaniole.

Victima era pusă pe orizontală, iar capul acesteia era introdus în concasor. Dispozitivul compresa craniul, spărgea dinţii şi scotea ochii.

Această metodă era folosită de obicei pentru a obţine informaţii importante. Dacă procesul nu era dus până la sfârşit, victima rămânea cu vătămarea serioasă a creierului, ochilor sau danturii.

sursa: antena1