Arhive etichetă: fericire

Cum a luat sfârșit fericirea lui Jean-Paul Sartre

SartreJean-Paul Sartre avea opt ani când fericirea lui de copil s-a întrerupt subit.

De vină a fost bunicul lui. Sătul să își tot vadă nepotul cu bucle lungi până la umăr, Charles Schweitzer a decis că lucrurile merseseră deja prea departe în această privință. După părerea bunicului, venise vremea ca Jean-Paul să arate ca un băiat. Prin urmare, l-a dus la frizer.

Când foarfecele au început să țăcăne și să își facă treaba, răul se produsese deja. Nenorocirea se abătuse asupra familiei. Sub buclele sacrificate se ascundea un băiețel cu fizic ingrat și cumplit de sașiu, așa că toată lumea a descoperit subit cât era de urât. 🙂

Continuă citirea →

De unde atâta nefericire?

copil trist

De ce există atâţia oameni nefericiţi? Nemulţumiţi? Trişti? Îngrijoraţi? Înfricoşaţi? Supăraţi? Apatici? Aţi observat câţi oameni supăraţi întâlniţi încă de dimineaţă? Sau câţi oameni nervoşi ori gata să se enerveze vedeţi în concediu sau în parcuri – unde se presupune că mergem să ne relaxăm şi să ne bucurăm? De unde şi cum dobândesc semenii noştri aceste stări negative? Stări pe care le poartă cu ei, unii, toată viaţa.

Germenii acestor stări se găsesc în copilăria fiecăruia, mai exact în relaţia cu părinţii, relaţie construită în copilărie. Iar această relaţie este opera părinţilor. Ei stabilesc cum să fie relaţia, pentru că ei au puterea absolută asupra bebeluşului, apoi asupra copilului mic şi, în foarte mare măsură, asupra adolescentului sau chiar asupra copilului devenit adult.

Noi, părinţii, construim şi menţinem un anumit tip de relaţie cu copilul nostru, un anumit climat, instituim anumite obiceiuri sau deprinderi. Tot noi suntem cei care putem schimba toate acestea, dacă vrem. Copiii nu au nicio putere. Doar adolescenţii au la îndemână, unii, răzvrătirea. Dar chiar şi atunci, tot părinţii se află pe poziţia de forţă.

Continuă citirea →

Virginia Woolf (1882–1941) – Fericirea supărată (ultima parte)

Gaşca din Bloomsbury   Virginia şi Vanessa, eliberate de tatăl lor, ca şi de fraţii vitregi abuzivi, între timp căsătoriţi, se instalează în Bloomsbury, cartierul londonez în care trăiesc numeroşi studenţi străluciţi, prieteni de-ai lui Thoby, nonconformişti care se distrează încălcând regulile societăţii şi răsturnându-le pe cele ale artei. Casa devine locul lor de întâlnire şi locul de naştere a ceea ce va rămâne în istorie sub numele de „grupul din Bloomsbury“.

Continuă citirea →

Virginia Woolf (1882–1941) – Fericirea supărată (prima parte)

Imaginea tristeţii e asociată de obicei cu Virginia Woolf, înţepenită în ipostaze melancolice, în fotografii aproape mai cunoscute marelui public decât însăşi opera ei, şi cu siguranţă mai bine ştiute decât existenţa ei. Dar Virginia Woolf iubea fericirea, viaţa, mondenităţile şi frivolitatea. Îndrăgostită de libertate, a luptat pentru a se elibera de constrângerile care înlănţuiau femeia în era victoriană. În loc să devină o soţie devotată căminului, şi-a pus ochii pe un intelectual care va înţelege sacerdoţiul ei, scrisul. Cuplul n-a avut copii, dar Virginia s-a dăruit cu trup şi suflet celor unsprezece romane, un eseu, o piesă de teatru şi câteva sute de articole.

Continuă citirea →

Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă – Arthur Schopenhauer

Aceste Aforisme, care de altfel nu sunt scrise într-o formă aforistică, fac parte din primul volum al culegerii Parerga şi Paralipomena. Prin ele, Schopenhauer ne oferă un veritabil tratat de eudemonologie. Cum să-ţi asiguri o existenţă fericită, adică „o existenţă […] care, după o reflecţie rece şi matură, este preferabilă nonexistenţei?” Problema constă în a te ţine cât mai departe cu putinţă de durere şi de plictiseală, ştiind totodată că „în măsura în care reuşim să ne îndepărtăm de una, ne apropiem de cealaltă, şi reciproc”.

Continuă citirea →

Căutarea fericirii

Toţi doresc să fie fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-l face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este aceeaşi dorinţă în care se află amândoi, însoţită de valori deosebite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i de când lumea motivul tuturor acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură.

Şi cu toate acestea, de un mare număr de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la acest punct la care toţi tind în continuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi; nobili şi oameni de rând; bătrâni şi tineri; tari şi slabi; savanţi şi ignoranţi; sănătoşi şi bolnavi; din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele, şi condiţiile.

Unii au căutat fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi. Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim filozofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una din ele. Cei ce s-au apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca binele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în nici unul din lucrurile particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are, decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fie aşa fel încât toţi să-l poată poseda în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie şi nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar nu l-au putut găsi; şi în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice.

Instinctul ne spune că trebuie să căutăm fericirea noastră în noi. Pasiunile ne împing înspre afară, chiar când lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc. Lucrurile din afara noastră ne ispitesc de multe ori şi ne cheamă când nici nu ne gândim la ele. Aşa că filozofii vor spune: „Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia“. Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred, sunt cei mai goi şi mai nătărăi.

În ce priveşte dovezile, suntem neputincioşi… Căutăm adevărul, dar nu găsim decât incertitudine. Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea; însă nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire.

sursa: Blaise Pascal, Scrieri alese

Declaraţia Drepturilor Copilului

Declaraţia Drepturilor Copilului

Preambul

Având în vedere faptul că popoarele Naţiunilor Unite şi-au reafirmat, în Carta Naţiunilor Unite încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane şi au hotărât să promoveze progresul social şi condiţii mai bune de trai, în contextul unei libertăţi sporite,

Având în vedere faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului au proclamat că fiecare persoană se bucură de toate drepturile şi libertăţile enunţate de aceasta, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, situaţie materială, statut la naştere sau alte statute,

Având în vedere faptul că, dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte, cât şi după naşterea sa,

Având în vedere faptul că o astfel de protecţie specială a fost enunţată în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului şi a fost recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în statutele agenţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale preocupate de bunăstarea copilului,

Având în vedere faptul că omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi mai bun,

In consecinţă,

Adunarea Generală

Proclamă această Declaraţie a Drepturilor Copilului pentru ca acesta să poată avea o copilărie fericită şi să se bucure, atât pentru binele său, cât şi pentru binele societăţii, de drepturile şi libertăţile stabilite în această Declaraţie, şi solicită părinţilor, bărbaţilor şi femeilor ca persoane individuale, precum şi organizaţiilor voluntare, autorităţilor locale şi guvernelor naţionale să recunoască aceste drepturi şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca ele să fie aplicate în mod progresiv în cadrul măsurilor legislative sau de altă natură, în conformitate cu următoarele principii speciale, necesare ca urmare a situaţiei sale deosebite:

Principiul nr. 1
Copilul se va bucura de toate drepturile stabilite în această Declaraţie. Fiecare copil, fără nici o excepţie de la regulă, se va putea bucura de aceste drepturi, fără a exista distincţii sau discriminări din punct de vedere al rasei, culorii, sexului, limbii, religiei, opiniei politice sau al oricărei alte opinii, originii naţionale sau sociale,situaţiei materiale, statutului la naştere sau al altui statut, al copilului sau al familiei acestuia.

Principiul nr. 2
Copilul se va bucura de protecţie specială şi va beneficia de ocazii şi facilităţi, oferite prin lege sau prin alte mijloace, care să-i dea posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere fizic, mental, moral, spiritual şi social într-un mod sănătos şi normal şi în condiţii de libertate şi demnitate. Adoptarea legilor în acest scop va avea ca raţiune primordială interesul superior al copilului.

Principiul nr. 3
Copilul va avea de la naştere dreptul la un nume şi la o naţionalitate.

Principiul nr. 4
Copilul va beneficia de protecţie socială. El va avea dreptul să crească şi să se dezvolte sănătos; în acest scop, se vor asigura îngrijire şi protecţie speciale atât copilului, cât şi mamei acestuia, inclusiv îngrijire pre- şi post-natală adecvată. Copilul va avea dreptul să beneficieze de alimentaţie, locuinţă, timp liber şi servicii medicale adecvate.

Principiul nr. 5
Copilul care este handicapat din punct de vedere fizic, mental sau social, va beneficia de tratament, educaţie şi îngrijire

Principiul nr. 6
Pentru o dezvoltare completă şi armonioasă a personalităţii sale copilul are nevoie de dragoste şi înţelegere. Ori de câte ori este posibil, copilul va creşte în grija părinţilor săi, care vor fi responsabili pentru el, şi în orice caz, într-o atmosferă de afecţiune şi de siguranţă morală şi materială; nici un copil mic, cu excepţia cazurilor speciale, nu va fi separat de mama sa. Societatea şi autorităţile publice au obligaţia de a oferi îngrijire specială copiilor fără familie, precum şi acelora care nu au mijloacele necesare de subzistenţă. Este de dorit ca să existe alocaţii din partea statului sau alte tipuri de ajutoare pentru întreţinerea copiilor din familiile numeroase.

Principiul nr. 7
Copilul are dreptul să beneficieze de învăţământ gratuit şi obligatoriu, cel puţin în cadrul ciclului primar. Copilul va primi o educaţie care să îi stimuleze cultura generală şi să-l ajute, pe baza unor şanse egale, să îşi dezvolte capacităţile, judecata individuală şi simţul de responsabilitate morală şi socială şi să devină un membru util al societăţii.
Interesul superior al copilului va fi principiul de bază după care se vor ghida cei care sunt responsabili de educaţia şi îndrumarea copilului; aceasta responsabilitate aparţine în primul rând părinţilor copilului.
Copilul va avea toate oportunităţile pentru joacă şi recreere, care vor avea aceleaşi scopuri ca şi educaţia; societatea şi autorităţile publice vor face tot ce le stă în putinţă pentru a stimula exercitarea acestui drept.

Principiul nr. 8
In absolut toate situaţiile, copilul va fi primul care va primi protecţie şi ajutor.

Principiul nr. 9
Copilul va fi protejat împotriva tuturor formelor de neglijare, cruzime sau exploatare. El nu va fi supus traficului, sub nici o formă. Copilul nu va putea fi încadrat în muncă înainte de a atinge vârsta minimă în acest sens; în nici o situaţie, el nu va putea fi forţat şi nu va putea primi permisiunea de a avea o slujbă sau de a se implica în vreun tip de muncă ce ar putea să îi prejudicieze sănătatea sau educaţia, sau să îi compromită dezvoltarea fizică, mentală sau morală.

Principiul nr. 10
Copilul va fi protejat de acele practici care pot genera discriminări rasiale, religioase sau de altă natură. El va fi crescut în spiritul înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, păcii şi înfrăţirii universale, precum şi în deplinătatea conştiinţei că energia şi talentele sale trebuie utilizate în folosul semenilor săi.

Despre fericire – Octavian Paler

Nu există fericire de care să-ţi aminteşti, fără tristeţe!

Speranta

S-ar zice că, de la o vreme, competenţa noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană, pînă la teoria catastrofei, de la „marginile“ disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate), pînă la „culmile“ ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obţinut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranţă.

Speranţa ne apare, cînd vorbim astfel, ca o virtute condiţionată. Adică o virtute care nu subzistă decît „cu motiv“ sau „în anumite condiţii“. Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca şi cum ai spune: „sînt curajos, numai dacă mi se dau garanţii de imortalitate“, sau „nu mai am nici un motiv să fiu bun“. A-ţi pierde speranţa cînd circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic…

Definită corect, speranţa nu are nimic de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipseşte nimic, problema speranţei nu se pune: ce vom mai şti despre speranţă, în clipa cînd vom intra în Paradis? Absenţa speranţei poate fi, aşadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, şi în cheie diurnă, ca speranţă împlinită, ca suficienţă a îndestulării. Prezenţa speranţei, în schimb, e de negîndit fără experienţa simultană a lipsei, a precarităţii, a unei ambianţe dezesperante. Speranţa e, în definitiv, un corelativ al carenţei. Ea îşi dă întreaga măsură, sau cel puţin măsura ei de virtute creştină, cînd nici un „motiv“ lumesc nu o mai justifică. Întrucît temeiul speranţei (ca şi al credinţei) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingentă nu o poate dizloca. Cînd speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranţe“ (cf. Romani, 4,18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce.

Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curînd felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranţa fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e şi el rar. Există însă, uneori, o evidenţă a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut şi dă speranţei adevărate şansa de a se manifesta. Speranţa refuză să considere evidenţa răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranţa e fals. Numai ceea ce o întreţine e adevărat.

Mi se va spune că mă complac în abstracţiuni. Şi că frigul de pildă, deşi subminează speranţa, nu e fals deloc! E tăios, substanţial, de nesuportat. Aşa e. Dar speranţa nu e o virtute nătîngă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig sau că frigul e bun. Ea îşi poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă şi, în orice caz, să dîrdîie. A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dîrdîi. Dîrdîi şi speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existenţa acută a frigului, el induce, de pildă, inexistenţa lui Dumnezeu – sau lipsa de sens a vieţii. Omul care speră ia frigul drept frig. Şi socoteşte că ceea ce e esenţial în alcătuirea sa omenească nu atîrnă de această „rece“ constatare…

Potrivit Evangheliilor, salvatorul lumii – speranţa ei ultimă – şi-a făcut apariţia iarna, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Aşa se strecoară, uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer. Frigul nu e, în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e nimic mai mult decît a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu.

Andrei Plesu

sursa: dilemaveche

Despre fericire – Seneca

Să ne mulţumim cu ce avem, fără a face comparaţii; niciodată nu va fi fericit acela pe care-l va chinui fericirea mai mare a altuia!

Cresus – bogăţie sau fericire?

Profeția

Cresus, regele Lidiei, i-a declarat război lui Cyrus cel Mare, conducătorul Persiei. Dar, tocmai în ziua bătăliei, a avut loc o eclipsă de lună. Cele două armate au fost atât de înspăimântate, încât au refuzat să lupte.

Puţin după aceea, Cresus s-a dus la Delfi, pentru a consulta oracolul. Şi acesta i-a răspuns că, dacă va traversa cu trupele râul Halys, are să distrugă un puternic imperiu.

Profeţia s-a adeverit. Cresus a traversat râul Halys, a dat lupta şi un mare imperiu a fost distrus: al său!

Înțeleptul Solon

Cresus a fost un rege măreţ. A înrobit popoarele învecinate şi a adus atâtea avuţii în Sardes, încât a ajuns proverbial. În antichitate se zicea: bogat precum Cresus. De aceea au venit să-i vadă capitala curioşi din toate colţurile lumii, şi Cresus i-a încurajat cât a putut, căci îi plăcea faima.

Într-o zi, i-a fost adus un călător atenian care venea din Egipt. Era Solon, vestit şi el, deşi prin altceva decât Cresus. Era foarte întelept, fiind considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice.

Sperând să-l impresioneze, Cresus i-a arătat bogăţiile sale. Solon, deloc vorbăreţ, nici n-a clipit.

Ei bine, dragul meu oaspete, a spus regele, ţi-a plăcut ce ai văzut? Am auzit cuvinte de laudă despre înţelepciunea dumitale înnăscută şi pe care călătoriile au sporit-o. Spune-mi, dintre toţi oamenii pe care i-ai văzut, care este cel mai fericit?

Tellos din Atena, răspunse Solon.

Cum aşa? se miră Cresus, căci nu se aştepta deloc la răspunsul acesta.

Tellos era cetăţeanul unei cetăţi prospere, explică Solon. Nu este aceasta o mare fericire? Copii lui au fost frumoşi şi virtuoşi. În sfârşit, felul în care a murit este de invidiat. Luptând pentru patria lui, s-a purtat cu atâta vitejie, încât a obţinut victoria şi şi-a găsit pe câmpul de bătălie cea mai glorioasă moarte.

Cresus s-a supărat.

Cum aşa, străine? Ce părere ai despre fericirea regelui care-ţi vorbeşte? Sunt eu mai prejos decât Tellos, un om oarecare?

Cresus, a spus atunci Solon, te afli în culmea prosperităţii, sunt de acord. Dar nu te voi socoti cel mai fericit dintre oameni înainte de a afla că ţi-ai sfârşit zilele fericit. Cât timp un om n-a murit, nu putem spune că este fericit; putem spune, dacă vrei, că norocul îl favorizează. În toate lucrurile trebuie să ţinem seama de sfârşit.

Aşa i-a vorbit Solon atenianul celui mai bogat prinţ din Asia. N-a izbutit să-l convingă, cu atât mai puţin să-l mulţumească.

Însă povestea nu s-a sfârşit. Curând, Cresus şi-a pierdut cel mai iubit fiu într-un accident la vânătoare. Apoi a intrat în conflict cu Cyrus, regele perşilor, şi a fost înfrânt. Luat rob şi înlănţuit, a fost osândit să fie ars de viu. Urcat pe rug, şi-a privit capitala distrusă şi jefuită şi şi-a amintit de bogăţiile pe care le pierduse. Cugetând de pe ce culmi îl azvârliseră zeii, s-a gândit că ajunsese în ziua morţii şi a început să suspine cu glas tare: “Solon! Solon! Solon!”

– Ce zice? a întrebat regele persan.

Cresus a povestit întâmplarea cu înţeleptul Solon, iar Cyrus, impresionat, i-a dăruit viaţa.