Arhive etichetă: homosexual

Homosexualul latent

john fowlesJohn Fowles nota  la 5 aprilie 1952:

„… sunt din ce în ce mai conștient de homosexualul latent din mine. Îmi place să stau cu anumiți elevi, mă atrag prea tare, vorbesc cu ei prea des. Nu-mi fac griji. E drept, câțiva dintre adolescenții de-aici, ajunși în ultimul an al îmbobocirii lor, când lipsa sexului îi face chiar mai feminini, sunt foarte frumoși. Zburdalnici, exuberanți și plini de-o inocență fragedă, ca păsările cântătoare primăvara sau ca pomii fructiferi în plină floare. Uneori mă simt ca și cum aș sta într-un râu de tandrețe, care e în pericol să se reverse. Deși, cred eu acum, nu mă văd atât de nesăbuit încât să-mi permit să-i seduc. „


sursa: John Fowles, Jurnale, trad. și note de Radu Pavel Gheo, Iași, Polirom, 2014

Oscar Wilde şi homosexualitatea (prima parte)

oscar wildeOscar Wilde – pe numele său întreg Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde – s-a născut la 16 octombrie 1854 la Dublin, în Irlanda, şi este primul homosexual în sensul modern al termenului. Tatăl său era celebru pe vremea aceea ca medic de ochi şi urechi, iar în timpul liber scria cărţi de arheologie; mama era folcloristă şi poetă.

Între 1864 şi 1871, Wilde a urmat cursurile Şcolii Regale Portora din Enniskillen, după care a obţinut burse mai întâi la Colegiul Trinity (Sf. Treime) din Dublin, apoi la Colegiul Magdalen (Sf. Maria Magdalena) din Oxford, pe care l-a absolvit cu onoruri în 1878. La Oxford, Wilde şi-a creat o faimă nu numai de estet şi dandy – despre apartamentul lui splendid decorat şi despre spiritul dezlănţuit vorbea întregul colegiu -, ci şi de solid cunoscător al clasicilor şi poet talentat: de exemplu, în ultimul său an la universitate, a obţinut prestigiosul premiu Newdigate.

După ce s-a mutat la Londra, Wilde şi-a păstrat stilul de viaţă extravagant. În scurt timp, au apărut caricaturi cu el în revista satirică Punch şi un personaj – Bunthorne – inspirat după el, în opera comică Răbdare (Patience) de Gilbert şi Sullivan. Wilde era însă mulţumit de toată această atenţie care i se dădea, fiindcă tipărise un prim volum de versuri şi-şi dorea publicitate.

Continuă citirea →

Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (II)

ceaikovskiAnii de glorie  La sfârşitul anului 1875, Ceaikovski a plecat din Rusia pentru a călători prin Europa. A fost puternic impresionat de reprezentaţia Carmen a lui Georges Bizet de la Opéra-Comique din Paris; în schimb, producţia Ciclului Nibelungic al lui Richard Wagner, la care a asistat la Bayreuth, Germania, în vara anului 1876, l-a lăsat rece. În noiembrie 1876 a adus ultimele retuşuri la fantezia simfonică Francesca da Rimini, o lucrare de care era mulţumit în mod special. Tot în acelaşi an, ceva mai devreme, Ceaikovski a terminat compoziţia Lacul Lebedelor, prima din faimoasa lui trilogie de balete. Premiera baletului a avut loc la 20 februarie 1877, dar nu a fost un succes din cauza coregrafiei şi a punerii în scenă, fiind la scurt timp scos din repertoriu.

Popularitatea crescândă a muzicii lui Ceaikovski atât în interiorul cât şi în afara Rusiei a avut ca rezultat inevitabil interesul publicului pentru persoana sa şi pentru viaţa sa personală. Deşi homosexualitatea era oficial ilegală în Rusia, autorităţile o tolerau în clasele superioare. Dar presiunea din partea societăţii şi a familiei, cât şi disconfortul faţă de faptul că fratele său mai mic, Modest, prezenta aceeaşi orientare sexuală, l-au făcut pe Ceaikovski să ia decizia pripită în vara anului 1877 de a se căsători cu Antonina Miliukova, o studentă la muzică, tânără şi naivă, care îşi declarase dragostea pentru el. Homosexualitatea lui Ceaikovski, combinată cu o lipsă aproape totală de compatibilitate a cuplului, a dus la dezastru matrimonial – la câteva săptămâni, el a fugit în străinătate şi nu s-a mai întors vreodată la soţia sa. Experienţa l-a forţat pe Ceaikovski să recunoască faptul că nu putea găsi respectabilitate prin convenţii sociale şi că orientarea lui sexuală nu se putea schimba. La 13 februarie 1878, i-a scris fratelui său, Anatoli, din Florenţa: „Abia acum, în special după povestea mariajului meu, am ajuns să înţeleg că nu există nimic mai zadarnic decât dorinţa de a fi altfel decât sunt”.

Continuă citirea →

Socrate şi homosexualitatea

socrateSocrate s-a născut în anul 469 î.Hr. în oraşul-stat grec Atena. Tatăl lui, pe nume Sophroniscus, era sculptor, iar mama, Phaenarete, era moaşă. Se cunosc prea puţine despre tinereţea lui, deşi există mărturii care afirmă că, la vârsta de şaptesprezece ani, era favoritul şi discipolul filosofului Archelaus care fusese, la rândul lui, elevul celui dintâi filosof al Atenei, Anaxagoras. În timpul Războiului Peloponeziac din anii 431-404 î.Hr., Socrate a luptat ca hoplit (pedestraş) în armata ateniană, iar în bătălia de la Potidaea i-a salvat viaţa celebrului său elev Alcibiade. Pentru a-şi păstra spiritul independent, Socrate a dus o viaţă de o asemenea austeritate autoimpusă, încât comentatorul Antiphon remarca: „Dacă un sclav ar fi fost pus să trăiască în felul acesta, precis ar fi fugit”. Neglijându-şi cu desăvârşire toate problemele personale, Socrate petrecea zile întregi la umbra unui măslin şi discuta chestiuni filosofice legate de justiţie, de virtute, de pietate şi de suflet cu tinerii de familie bună. Ca pedagog şi iubitor de bărbaţi tineri, era întruchiparea instituţiei ateniene paiderasteia, care înseamnă „iubire de băieţi”.

Continuă citirea →

O autobiografie provocatoare: „Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (I)

I Negoitescu Straja dragonilor

„În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri”.

Fraza pe care am citat-o mai sus duce gândul la altă frază celebră, aceea a lui Rousseau, din preambulul la manuscrisul de la Neuchâtel: „voi spune totul, binele şi răul, absolut totul” şi mai departe: „voi fi adevărat”. În prima carte a Confesiunilor, Jean-Jacques reia ideea şi promite să înfăţişeze semenilor săi „un om în adevărul naturii lui şi omul acesta voi fi eu”. Păstrând proporţiile, să spunem că Ion Negoiţescu (10 aug. 1921-6 febr. 1993) promite şi el să spună totul despre sine, chiar şi ceea ce de regulă indivizii care se confesează se străduiesc să ascundă: faptele ruşinoase ale biografiei lor interioare şi exterioare.

Citind Straja dragonilor,  îmi dau seama că termenul „inconfortabil”, folosit de autor, este slab, nu exprimă exact natura acestor revelaţii. Ion Negoiţescu bate, probabil, toate recordurile de sinceritate în literatura confesivă românească. O literatură care ţine de „o civilizaţie a pudorii”, dacă acceptăm împărţirea făcută de antropologii din sfera psihanalizei. Adică o civilizaţie care cultivă discreţia, buna-cuviinţă, acceptabilul în procesul comunicării, spre deosebire de alte culturi care sunt dominate de sentimentul vinovăţiei.

Continuă citirea →

Homosexualitatea lui Leonardo da Vinci – Procesul Saltarelli II

În Florenţa acelor vremuri exista un sistem ciudat care permitea cetăţenilor să-şi proclame opiniile faţă de orice depunându-şi plângerile în scris în nişte cutii speciale răspândite în tot oraşul. Cetăţenii puteau să spună ce le place la cineva sau ce nu le place.

La începutul anului 1476, într-o scrisoare depusă într-o astfel de cutie, Leonardo da Vinci era acuzat că, împreună cu alţi trei tineri, ar fi comis sodomie împotriva  unui anume Jacopo Saltarelli şi a fost adus în atenţia ofiţerilor Gărzii de Noapte şi a Mănăstirilor, o gardă de noapte care încerca să monitorizeze şi să controleze comportamentul social. Cazul a fost audiat pe 9 aprilie 1476, dar nu s-a dat nici o sentinţă. Judecatorul a cerut încă o audiere la 7 iunie.

Probabil că aceasta a fost o experienţă îngrozitoare pentru Leonardo. Şi-a declarat nevinovăţia, dar a trebuit să aştepte încă două luni înainte ca o nouă audiere să-i poată decide soarta. Şi cu toate că atmosfera generală din Florenţa acelor timpuri era de toleranţă faţă de homosexualitate, litera legii cerea ca pentru acest delict să se aplice pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug.

În iunie, cazul a fost reluat, dar sentinţa nu s-a pronunţat nici atunci. Judecătorul i-a eliberat pe cei patru bărbaţi cu condiţia reluării procesului. A treia audiere a avut loc câteva zile mai târziu şi, de astă dată, dosarul a fost închis. Nici unul din cei patru nu a fost acuzat de vreun delict.

Detaliile acestei întâmplări sunt puţine la număr, dar se pare că era vorba de ceva mai mult decat o simplă acuzaţie de sodomie. Unul dintre acuzaţi, Lionardo de Tornabouni, a fost acuzat în raportul de acuzare fără nici un fel de detalii, neavând nici măcar o adresă. Aceasta mai mult ca sigur din cauză că era înrudit cu familia Medici. Mama lui Lorenzo de Medici era născută Tornabouni.

Acest fapt dubios sugerează că întreaga înscenare a fost pusă la cale  din motive de ordin politic, iar Leonardo ajunsese cumva să fie amestecat  fără să vrea într-o încercare eşuată de discreditare a familiei Medici.

Indiferent de detalii, Leonardo a fost afectat dramatic de acest incident. Nu numai că a trăit sub ameninţarea rugului timp de două luni, dar evenimentele din jurul procesului s-au bucurat de o popularitate neobişnuită în tot oraşul, iar el şi ceilalţi au fost catalogaţi ca perverşi sexuali chiar şi după ce au fost achitaţi necondiţionat.

Fără îndoială, procesul Saltarelli l-a înspăimântat cumplit pe Leonardo, aruncându-l într-un paroxism al angoasei din care nu şi-a revenit pe deplin niciodată, astfel încât nu şi-a mai recăpătat echilibrul emoţional şi sexual.

Până la acest proces, Leonardo fusese un tânăr deschis, încrezător, care părea să fie echilibrat, clocotind de energie, deşi încă naiv şi impresionabil. După aprilie 1476, energia, geniul şi pasiunea au rămas, dar viaţa lui personală a fost marcată de neîncredere, atitudine defensivă şi suspiciune.


sursa: Michael White, Leonardo da Vinci – biografia unui geniu, Litera, 2010

Homosexualitatea lui Leonardo da Vinci – Procesul Saltarelli I

Încă de tânăr, Leonardo da Vinci manifesta semnele unei personalităţi fragmentate. La exterior, era strălucit şi extravertit. În interior, tânjea după pace şi singurătate, avea nevoie de propria companie şi de calmul lumii în care crescuse de mic. Iar această sciziune se poate vedea cel mai bine în atitudinea lui faţă de problemele sexuale.

Fără îndoială că a cunoscut homosexualitatea în atelierul lui Verrocchio, probabil imediat ce a ajuns aici, între 13 şi 15 ani. O astfel de iniţiere nu era nicidecum neobişnuită pentru vremea respectivă, mai ales printre artişti.

Un indiciu despre modul în care era văzută homosexualitatea în Florenţa secolului XV esta acela că, pe la 1470, în Germania, denumirea populară a homosexualului era Florenzer.

Homosexualitatea era acceptabilă pentru cei care aveau atitudini libertine: artişti plastici, scriitori, muzicieni. Despre Verrocchio se ştia că era homosexual practicant şi locuia sub acelaşi acoperiş cu asistenţii şi ucenicii lui. Într-un astfel de mediu şi cu atât de mulţi tineri care locuiau într-o singură încăpere, homosexualitatea er fi fost greu de evitat.

Putem presupune, fără teama de a greşi, că tânărul Leonardo se simţea foarte în largul său cu ideea de homosexualitate şi că probabil a avut o inclinaţie firească în acest sens încă de la vârsta cea mai fragedă. Cu toate acestea, toată libertatea sexuala de care poate că se bucurase a fost marcată irevocabil de nişte împrejurări crude. În vârstă de 23 de ani, a fost acuzat de sodomie.

Partea a doua AICI


sursa: Michael White, Leonardo da Vinci – biografia unui geniu, Litera, 2010

Leonardo de Vinci – calităţi şi defecte

În tinereţe, Leonardo a fost de o frumuseţe excepţională, iar la bătrâneţe avea chipul unui înţelept împovărat şi apăsat de ceea ce aflase depre univers.

Era homosexual, vegetarian şi primise foarte puţină educaţie formală.

Era un ghem de contradicţii şi conflicte, un om care rareori ducea o comandă până la capăt, călătorea mult pentru epoca în care trăia, un om care dorea să trăiască din plin experienţa vieţii şi să ajungă la radăcina tuturor fenomenelor, să explice toate lucrurile, să facă tot mai multe şi să înregistreze tot ceea ce vedea.

A scris în termeni dazaprobatori despre război, dar a proiectat echipamente militare pentru diferiţi regi şi duci ai Europei.

A fost un pictor admirabil, poate cel mai mare care a existat vreodată, dar îl plictisea arta.

Manifesta dispreţ pentru înţelepciunea dobândită, dar se cufunda în lectura clasicilor şi, deşi credea că omul este expresia supremă a divinului, dispreţuia omenirea.

sursa: Michael White – Leonardo da Vinci – biografia unui geniu