Arhive etichetă: rivali

Scott Fitzgerald şi Ernest Hemingway. Prieteni sau rivali?

ernest hemingway f s fitzgeraldDacă ar fi să ne luăm după portretul pe care i-l face în ”O sărbătoare de neuitat”, Ernest Hemingway avea puţine motive să admire la Scott Fitzgerald altceva în afara talentului. Şi aici cu reţinere încă! Într-o scrisoare din 28 mai 1934, îi mărturiseşte că nu i-a plăcut prea mult „Marele Gatsby”: “Valorezi de două ori mai mult decât pe vremea când te credeai atât de minunat. Ştii că pe atunci n-am prea apreciat romanul.”

Pe de altă parte, era prea sigur de sine şi de talentul său ca să admită superioritatea vreunui scriitor în viaţă. Totuşi, nu putea să nu invidieze sumele considerabile pe care Fitzgerald le câştiga, pe când el trăia foarte modest din veniturile soţiei. Chiar după succesul romanului “Adio, arme”, continuă să depindă de veniturile pe care cea de-a doua soţie, Pauline, le primeşte de la înstărita ei familie: unul din unchi îi oferă o casă în Key West, în care vor locui începând din 1931.

Un alt regret al său e de a nu fi trecut prin universităţi. Este revelator faptul că a invidiat anii petrecuţi de Scott la Princeton în aşa măsură încât într-o zi, prin 1931, stimulat de băutură, s-a lăudat că şi-a făcut şi el studiile acolo, pentru ca mai apoi să retracteze cele spuse.

La sfârşitul anului 1935, pe când Fitzgerald trece printr-o perioadă sumbră, încearcă să-l îmbărbăteze în felul său, propunându-i să plătească un ucigaş care să-l scape de griji!

Continuă citirea →

Anunțuri

Rivalii

Aristide era bărbatul către care, într-o seară la teatru, tot publicul atenian şi-a îndreptat privirile când un actor a recitat următoarele versuri ale lui Eschil:

El urmăreşte nu numai să pară drept, ci chiar să şi fie drept. Ca şi grâul într-un pământ fertil, din inima sa nu încolţesc decât întelepciunea şi echilibrul.

Atât de bine l-au recunoscut toţi din această descriere. Era omul care nu numai că-i cedase lui Miltiade rândul la comandă în bătălia de la Maraton, dar care, după luptă, primind în pază corturile duşmanului, pline de bogăţii însemnate, le-a predat statului neatinse: lucru care, şi pe vremea aceea, se vede că făcea mare impresie.


În lupta politică, Aristide a fost învins de oponentul său, Temistocle. Ghinionul a vrut ca frumoasele însuşiri ale celor doi să fie împărţite în mod egal între ei: caracterului superior al lui Aristide i se opunea inteligenţa superioară a lui Temistocle, orator plin de strălucire şi om politic posedând resurse invers proporţionale cu scrupulele sale.

Spune Plutarh: ”Nu învăţase cine ştie ce atunci când maeştrii săi au încercat să-i arate cum trebuie să fii, dar a profitat din plin când l-au instruit ce trebuie să faci ca să reuşeşti”.

Temistocle a câştigat lupta politică şi a propus ostracizarea lui Aristide. Atenienii au fost de acord. Motivele acestei animozităţi le-a exprimat prea bine un amărât de ţăran analfabet care, în ziua votării, i s-a adresat lui Aristide, fără să ştie cine era, şi l-a rugat să-i scrie pe tabliţă votul, conform propunerii lui Temistocle.

De ce doreşti să-l trimiţi în exil pe Aristide? Ţi-a făcut el vreun rău?” l-a întrebat Aristide.

Nu, nu mi-a făcut nici un rău” a răspuns celălalt, „dar nu mai pot suporta să tot aud cum i se spune mereu cel drept. Mă enervează cu dreptatea lui.”

Aristide a zâmbit la atâta înverşunare tipică pentru mediocrităţi împotriva omului superior, şi şi-a scris numele pe votul dat împotrivă-i. Iar când a ascultat verdictul care-l condamna, a spus simplu:

Sper, atenieni, ca n-o să mai aveţi prilejul să vă mai aduceţi aminte de mine.”

Dar au avut!


sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Artemis, 2000