Arhive etichetă: codex

Cum a apărut cartea?

Codex_PetropolitanusAtunci când oamenii au început să scrie, e de presupus că și-au zgâriat semnele pe orice se afla întâmplător prin preajmă – pietre netede, așchii de lemn, bucăți de pânză, fragmente de os, cioburi de oale sparte. Astfel de lucruri efemere au fost mediumul originar al cuvântului scris. Aveau avantajul că erau ieftine și se găseau din abundență, însă dezavantajul de a fi de mici dimensiuni, de formă neregulată și ușor de rătăcit, de sfărâmat sau de vătămat altcumva. Erau potrivite pentru inscripții și etichete, poate pentru o scurtă notă sau înștiințare, dar nu mai mult. Nimeni nu s-ar fi gândit să încredințeze o idee profundă sau o lungă argumentație unei pietricele sau unui ciob.

Sumerienii au fost primii care au utilizat un medium specializat pentru scris. Ei își gravau cuneiformele în niște tăblițe de lut, o resursă abundentă în Mesopotamia. Spălau o mână de lut, din care modelau o cărămidă subțire, inscripționată cu o trestie ascuțită, și pe urmă o uscau la soare sau într-un cuptor. Documente guvernamentale, corespondență de afaceri, chitanțe comerciale și contracte legale erau toate scrise pe tăblițe durabile, la fel ca și unele lucrări mai ample și mai literare, precum povestiri istorice și religioase sau relatări ale unor evenimente contemporane. Ca să cuprindă scrieri mai lungi, sumerienii își numerotau adesea tăblițele, aranjându-le într-o serie de „pagini” de lut, care anticipau forma cărții moderne. Tăblițele de lut aveau să continue a fi timp de secole un medium popular pentru scriere, însă pentru că prepararea, transportul și depozitarea lor erau dificile, tindeau să fie rezervate pentru documente formale întocmite de scribi oficiali. Scrisul și cititul au rămas niște talente oculte.

Continuă citirea →

Istoria cărţii

Acest obiect, pe care Orientul antic îl păstra sub formă de tăbliţe de argilă, grecii şi romanii îl desfăşurau sub ochii lor, Evul Mediu îl ataşa de bănci, strămoşii noştri îl luau în mână şi pe care în prezent putem să-l punem în buzunar, cartea, are un loc atât de important în exprimarea gândirii şi în păstrarea oricărei cunoştinţe, încât merită un studiu aparte.

Din începuturi de civilizaţie oamenii au manifestat o mare râvnă de a învăţa, da a se iniţia şi a pătrunde tainele existenţei. Nimeni n-a reuşit să facă acest lucru de unul singur, ci a trebuit să preia ceea ce deja ştiau înaintaşii săi. Antichitatea, Evul Mediu şi Epoca modernă şi-au perfecţionat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea.

Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noţiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire.

Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme. Ideea de carte este asociată şi celei de editare, adică voinţei de difuzare a unui text şi voinţei de păstrare a acestuia; astfel, cartea se distinge de toate celelalte scrieri private, de la scrisoare la actul de notariat. În sfârşit, cartea trebuie să fie uşor de mânuit; numeroase texte au fost gravate în piatră, însă nimănui nu i-ar veni ideea de a le considera cărţi.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărţilor era organizată; templele din Babilon şi Ninive aveau deja ateliere cu copişti.

Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule.

Dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul.

Papirusul a rămas suport esenţial al cărţii în Egipt şi s-a răspândit în lumea greacă şi în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condiţiile climatice au uşurat păstrarea lor.

Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârşit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfăşura sulul. Cea mai mare parte a cărţilor din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncţilor în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărţii morţilor”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest text, devenit tradiţional, era fabricat în serie de către preoţi. Exemplarele erau mai mult sau mai puţin ilustrate, după calitatea defuncţilor cărora le erau destinate.

Pieile diverselor animale sunt de asemenea vechi suporturi ale scrierii, atât în Orient cât şi la greci, dar pergamentul este cu totul altceva. Invenţia legendară îi este atribuită lui Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, în Asia Mică, care voia să se sustragă monopolului egiptean de papirus. Ceea ce este sigur este că în jurul secolului al III-lea î.Hr. începe tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii şi că Pergamul a fost, fără îndoială, un centru important de fabricare a acestei noi materii. Se foloseau pieile de oaie, viţel, capră, ţap şi chiar de măgar sau de antilopă, iar modalităţile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu.  Pieile erau spălate, uscate, întinse, aşezate pe sol, cu blana dedesubt şi unse cu var nestins pe partea cealaltă; li se răzuia partea cu blană şi apoi erau aşezate într-un butoi umplut cu var; în sfârşit, se spălau, se uscau întinzându-le, se subţiau, se lustruiau şi se decupau în funcţie de mărimea dorită. În acelaşi timp, pergamentul era un material mai solid şi mai suplu decât papirusul şi permitea zgârierea şi ştergerea. Totuşi, folosirea sa se generalizează lent şi abia în secolul al IV-lea d.Hr. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărţilor. Preţul pergamentului rămânea ridicat din cauza relativei rarităţi a materiei prime, dar şi datorită costului mâinii de lucru şi timpului pe care îl cerea pregătirea sa.

Cărţile timpurii aveau un conţinut religios. Aproape toate cărţile cuprindeau rugăciuni, imnuri sau ritualuri legate de nemurirea omului, ori mituri, legende şi opere epice referitoare la originea fiinţei umane. Aceste cărţi au fost ulterior înlocuite cu coduri semisacre de legi, colecţii de proverbe şi poveţe şi discursuri preoţeşti referitoare la divinitate, medicină şi magie, istorie, astronomie şi astrologie.

Sulul de papirus, forma tradiţională a cărţii antice, se numea volumen în latină. Între secolele al II-lea şi al IV-lea d.Hr. el a fost înlocuit progresiv de codex făcut din foi inserate şi pliate pentru a forma caiete legate între ele. Din aceea perioadă, cartea şi-a păstrat întotdeauna această formă. Este vorba despre o mutaţie capitală în istoria cărţii, aproape la fel de importantă ca cea a lui Gutenberg, deoarece atinge cartea în forma sa şi îl obligă pe cititor să îşi schimbe complet poziţia corpului în timpul lecturii. Consultarea unui „volumen” nu era deloc practică; trebuia să-l desfăşori lateral în faţă şi era dificil de trecut de la o parte a textului la alta. Era incomod şi trebuia ţinut cu amundouă mâinile, ceea ce nu permitea luarea de note de lectură, aşa cum se va face mai târziu. Codexul, mai mic şi mai uşor de mânuit, constituia şi o formă mai uşor de transportat a cărţii, foarte potrivită slujitorilor bisericii, magistraţilor, funcţionarilor, călătorilor şi şcolarilor.

În perioada medievală, numeroase mănăstiri erau prevăzute cu un scriptorium, atelier în care cărţile erau scrise, decorate şi legate. Această activitate avea ca obiect principal literatura religioasă, dar călugării s-au interesat şi de textele profane; latina era limba bisericii şi fiecare cleric trebuia să o cunoască suficient de bine; călugării recopiau şi textelele autorilor din antichitate, mai puţin pentru text cât pentru limbă, pentru a învăţa latina şi a o pune mai bine în practică. Păstrarea acestei literaturi poate fi şi o dovadă a prestigiului pe care îl exercita încă asupra anumitor spirite sensibile la asprimea timpului.

Realizarea cărţilor se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat, armarius, care se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza şi conducea lucrul, verificând execuţia. Adesea îndeplinea şi funcţia de bibliotecar, asigurând păzirea cărţilor şi controlând împrumutarea lor.  Copiştii aparţineau comunităţii monastice. Uneori, călugării în trecere veneau să li se alăture, chemaţi datorită competenţei lor sau, dimpotrivă, veniţi să se perfecţioneze într-un atelier renumit sau pur şi simplu pentru a recopia un text care lipsea din mănăstirea lor. Munca desfăşurată de copist avea un caracter religios. Execuţia unei cărţi era un lucru bun deoarece permitea celor care erau în serviciul Domnului să se edifice citind-o; aspectul aspru şi anevoios al muncii aducea merite.  Munca presupunea transcrierea şi copierea textului. Totuşi, operele originale, erau mai întâi dictate unui notar care le scria pe tăbliţe de ceară; apoi, copiştii „scriptorium”-ului le treceau fără greşeli pe pergament. Acest intermediar servea ca ciornă şi permitea eventuale corecturi; el explică şi raritatea manuscriselor autografe ale acestei epoci. Execuţia unui manuscris putea fi opera unui singur copist sau rezultatul muncii colective; în acest ultim caz, caietele erau distribuite la trei sau patru copişti, uneori mai mulţi, atunci când se dorea ca o carte să fie repede terminată. Decorarea manuscrisului era făcută de copistul care îl caligrafiase, atunci când trebuiau pictate majuscule simple, sau de un altul mai specializat dacă necesita iniţiale frumoase şi miniaturi. Legarea, care consta în adunarea şi copertarea caietelor, se făcea în general în „scriptorium”. Durata execuţiei varia în funcţie de rapiditatea şi numărul copiştilor şi în funcţie de calitatea cerută de manuscris. Au fost manuscrise scrise în câteva zile, altele în mai mulţi ani, dar se estimează că execuţia unui manuscris de dimensiune medie de către un singur copist cerea trei sau patru luni.  Şeful de atelier sau un alt călugăr experimentat revedea manuscrisul; aceasta consta fie în simpla recitire a textului pentru a elimina greşelile evidente, fie în compararea copiei cu exemplarul reprodus pentru a se asigura de fidelitatea transcrierii.

Adesea, manuscrisele de copiat erau împrumutate de la o altă mănăstire, dar se recopiau şi lucrările care se găseau deja în mănăstire, fie pentru că aveau nevoie de mai multe exemplare, fie pentru că se primea o comandă din exterior, de la prinţi şi personalităţi sau alte mănăstiri. Astfel, cele mai bune ateliere monastice, datorită calităţii tehnicilor lor în caligrafie sau ilustrare, au jucat un rol comparabil cu cel al unei edituri.

Apariţia hârtiei în Occident a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obişnuite.

În măsura în care orice text literar (în sens larg) aspiră, în esenţă, la o comunicare şi o difuzare dintre cele mai ample posibile, putem spune că inventarea tiparului a adus cărţii o împlinire şi o desăvârşire. Primii tipografi au păstrat manuscrisul ca formă de prezentare a cărţii, nu pentru a înşela clientela, aşa cum s-a crezut uneori, ci pur şi simplu pentru că nu puteau concepe o altă formă a cărţii decât cea pe care o cunoşteau. Încetul cu încetul, necesităţile noii tehnici au dus la îndepartarea cărţii de modelul său iniţial şi, după o evoluţie de aproape un secol, a ajuns în jurul anilor 1530-1550 la forma de prezentare pe care o cunoaştem şi astăzi, cu excepţia câtorva detalii.

*****

sursa: Albert Labarre, Istoria cărţii, Iaşi, Institutul European, 2001