Arhive etichetă: cruzime

Cruzimea manifestată în armată depăşea orice limită. Amintirile unui răzvrătit

bataie in armata

În timpul ţarului Nicolae I serviciul militar era înfiorător – el dura 25 de ani. Să devii soldat însemna să te rupi pentru totdeauna de satul natal şi de familie. Bătăile curgeau zilnic. Cruzimea manifestată în armată depăşea orice limită. Chiar şi în şcolile de cadeţi, în care învăţau fiii nobililor, se dădeau uneori pentru o ţigară pedepse de câte o mie de lovituri, trase în faţa întregii şcoli. Medicul stătea lângă băiatul schingiuit şi oprea executarea pedepsei numai atunci când pulsul aproape că nu mai bătea. Căzută în nesimţire, victima însângerată era dusă la spital. Marele duce Mihail, comandantul şcolilor militare, l-ar fi îndepărtat imediat de la comandă pe acel director în a cărui şcoală nu ar fi existat cel puţin unul sau două cazuri de acest fel pe an. „Lipseşte disciplina!” ar fi spus el.

Se înţelege că se proceda şi mai rău cu soldaţii de rând. Dacă vrenul dintre ei ajungea în faţa tribunalului militar, verdictul prevedea aproape totdeaunaca el să fie bătut la stroi. Pentru asta erau aliniaţi pe două rânduri o mie de soldaţi înarmaţi cu vergi de grosimea degentului mic. Cel condamnat era trecut printre rânduri de trei, patru, cinci sau şapte ori, şi fiecare soldat îi aplica de fiece dată câte o lovitură. Subofiţerii supravegheau ca soldaţii să lovească cu toată puterea. După o mie sau două mii de lovituri, victima, care scuipa sânge, era dusă la spital, unde era vindecată numai pentru ca pedeapsa sa fie împlinită până la capăt imediat ce soldatul se refăcea puţin. Dacă soldatul murea sub lovituri, restul pedepsei era aplicat cadavrului său legat de o roabă.

sursa: P.A. Kropotkin, Amintirile unui răzvrătit,  în Literatura mărturisirilor. De la Cellini la Malraux, Bucureşti, Minerva, 1972, p.71-72

„Creştinii puneau rămăşag cine va reuşi să taie un om în două, să-i reteze capul sau să-i scoată măruntaiele cu o singură lovitură de spadă”

cruzimea colonistilor spanioli in Lumea Noua fata de indieni

De importanţă capitală şi cu consecinţe decisive pe toate planurile culturii şi civilizaţiei omenirii, secolele Renaşterii au fost însă umbrite de evenimente reprobabile, de aspecte sumbre pe care istoria nu le poate omite, – chiar dacă prin menţionarea lor imaginea globală a întregii perioade, adeseori idealizată, rezultă obnubilată. Un exemplu concludent îl oferă practicile colonialismlui, rezultat al epocii marilor descoperiri geografice: adică, tocmai al evenimentului istoric cel mai important al acestei perioade.

Atrocităţile conquistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi, portughezii incendiau colibele, ucideau bătrâni şi copii, vânau bărbaţi cu câini mari dresaţi în acest scop, aduşi special din insulele Canare. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori, ci se limita în principal la capturarea de sclavi, actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific.

Continuă citirea →

Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?

Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că „el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”. Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în „cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l-au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent„, a mai spus Dan Falcan. Pe de altă parte, „cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rând de dragul de a vedea sânge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Românească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.

Dan Falcan a mai spus că „din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i-a strâns pe toţi săracii şi le-a dat o masă copioasă şi i-a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mânca şi le-a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor dar, într-un final, le-a dat foc.

O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este „legată de faptul că plimbându-se prin Ţara Românească, l-a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l-a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l-a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat-o de ce nu i-a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie„.

În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind „legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fântânii din Târgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo până la moartea lui Vlad Ţepeş”.

Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, „când vine solia turcă şi rămâne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune: « Dar sunteţi în faţa unui mare stăpânitor, nu vă daţi turbanele jos?», iar solia turcă răspunde «Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap». Atunci Vlad Ţepeş spune «Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele”.

Domiciliu obligatoriu la Buda  – 12 ani

Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă. „Se pune că nu prea făcea nimic, era domiciu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri„, aceste fapte le relatează cronicile săseşti „probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar „în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”, mai spune şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti.

Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea când se afla în Ungaria, „un răufăcător din capitala Ungariei şi-ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală. În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s-a opus şi chiar l-a omorât pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l-a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpânitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrând fără voia lui l-a omorât”.

Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există

Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întâmplarea celor doi călugări „care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpânul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale». Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani” în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domitor”.

Apoi, ar mai exista şi exemplul „celebrului negustor căruia i s-a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i-ar fi spus că are mai mulţi, l-ar fi executat.

sursa: romanialibera

Cele mai înfiorătoare torturi din Evul Mediu

Evul Mediu a fost, cu siguranţă, perioada cea mai terifiantă din istoria omenirii. Dacă în ziua de astăzi credeţi că oamenii sunt violenţi şi cruzi, trebuie să vedeţi cum obişnuiau să-şi pedepsească aceştia semenii în urmă cu 500 de ani.

vladtepesportrait

Sărăcia şi foametea sunt cuvintele care descriu cel mai bine acea perioadă. Majoritatea oamenilor erau săraci, sufereau de boli incurabile, iar libertatea lor depindea de bogaţii care deţineau pământuri.

Care era politica acelor vremuri? Dacă aveai bani, puteai să îţi „ispăşeşti păcatele” contra unei sume de bani. Cum majoritatea oamenilor supuşi la torturi erau oameni săraci, s-au inventat metode „ingenioase”. Oamenii puteau să se considere norocoşi dacă, în urma unei infracţiuni, „scăpau” cu o pedeapsă de genul tăierea mâinii sau a limbii.

Majoritatea dispozitivelor de tortură se află la muzeul „Rothenburg ob der Tauber” din Germania. Şi în muzeele din România sunt expuse exemplare de genul acesta, în special în Sighişoara, la „Camera de Tortură”.

1. Ţeapa

2010/07/28//86578-teapa.jpg

Aceasta metodă de tortură este asociată de obicei cu Vlad Ţepeş, de unde şi-a atribuit şi numele.

Victima era străpunsă de ţeapă şi lăsată să moară, proces ce putea să dureze până la 3 zile.

Legendele spun că lui Vlad Ţepes îi plăcea să ia masa, privind oamenii zbătându-se în ţepe.

2. Leagănul lui Iuda

2010/07/28//86574-leaganul_lui_iuda.jpg

Cu siguranţă nu e la fel de crud ca ţeapa, însă mult mai sadic. Anusul sau vaginul victimei erau plasate în vârful piramidei (foto), scopul fiind acela de a prelungi durerea, sau de a ţepui cât mai incet, dar „eficient”.

Victima era de obicei goală, pentru a evidenţia umilirea acestei torturi şi de obicei erau atârnate greutăţi pe picioare, pentru a face procesul şi mai dureros. Acest tip de tortură putea să dureze de la câteva ore, până la zile întregi.

3. Sicriul

2010/07/28//86572-cosciugul.jpg

Tortura „Sicriul” era una din cele mai înfricoşătoare din Evul Mediu.

De obicei, cei care sfârşeau pedepsiţi astfel, comiteau infracţiuni „serioase”, ca erezia şi blasfemia.

Victima era plasată în interiorul unei cuşti de metal, construită după forma corpului uman şi era de obicei agăţată de copaci.

„Ereticul” era lăsat acolo, pentru a fi mâncat, de viu, de către păsări si alte animale. Unii oamenii aruncau cu pietre sau alte obiecte, pentru a intensifica durerea condamnatului.

4. Masa de tortură

2010/07/28//86575-masa_de_tortura.jpg

Cine ar putea uita de masa de tortură, care era  o unealtă obişnuită în Evul Mediu?

Scopul acesteia era de a imobiliza victima şi de a o tortura prin ruperea oaselor. Pe unele mese erau aplicate şi cuie, pentru a-l duce pe condamnat pe culmile durerii.

5. Spintecătorul de sâni

2010/07/28//86576-mutilatorul_de_sani.jpg

Folosit ca o pedeapsă pentru femei, „spintecătorul de sâni” era folosit pentru a induce durere, a provoca pierderea de sânge sau, pur si simplu, de a lăsa victimele fără sâni.

Acesta era folosit şi fierbinte, pentru ca impactul să fie mult mai mare. Foarte puţine femei supravieţuiau acestui crud instrument.

6. Roata lui Catherine

2010/07/28//86577-roata.jpg

Acest dispozitiv era folosit pentru a prelungi durerea celui acuzat. Victima era legată de o roată care se învârtea, un călău zdrobindu-l cu un ciocan de fier.

Odată ce oasele sale erau rupte, acesta era lăsat să moară în chinuri, pe roată. Mai mult, acesta era uneori agăţat de un copac, pentru ca păsările să mănânce din carnea sa vie. Majoritatea nu mureau de durere, ci de deshidratare.

Uneori, când pedeapsa se vroia a fi mai „indulgentă”, acuzatul era lovit în stomac şi piept, părţi ale corpului cunoscute în limba franceză drept „coups de grâce” (lovitura de graţie), fapt ce cauza moartea mult mai rapidă.

7. Fierăstrăul

2010/07/28//86573-ferastraul.jpg

Acesta era instrumentul cel mai comun şi cel mai ieftin, fiind folosit pentru cei acuzaţi de blasfemie, adulter, erezie, furt, crimă sau vrăjitorie.

Persoana în cauză era atârnată cu capul în jos, pentru a permite sângelui să fie redirecţionat în creier – metoda ideală pentru a determina victima să fie conştientă cât mai mult timp.

De obicei victima era tăiată în două, însă, uneori, şi până la abdomen, pentru a prelungi durerea.

8. Concasorul de creier

2010/07/28//86579-zdrobitorul_de_capete.jpg

Folosirea concasorului de creier era o metoda populară în timpul Inchiziţiei spaniole.

Victima era pusă pe orizontală, iar capul acesteia era introdus în concasor. Dispozitivul compresa craniul, spărgea dinţii şi scotea ochii.

Această metodă era folosită de obicei pentru a obţine informaţii importante. Dacă procesul nu era dus până la sfârşit, victima rămânea cu vătămarea serioasă a creierului, ochilor sau danturii.

sursa: antena1

Cruzimea lui Caligula

Cruzimea lui Caligula a ajuns să depăşească orice imaginaţie. Suetoniu povesteşte că, lipsind carnea pentru hrana fiarelor sălbatice destinate luptelor de gladiatori, Caligula a ordonat să li se arunce prizonierii drept hrană. Pe alţi deţinuţi i-a pus în cuşti şi i-a tăiat în două cu fierăstrăul.

La fel de crud s-a dovedit a fi şi cu membrii familiei sale. Dacă ar fi să-l credem pe Dio Cassius, Caligula a obligat-o pe bunica sa, Antonia, o femeie remarcabilă, să se sinucidă. Cât despre Claudius, unchiul lui Caligula, acesta a rămas în viaţă pentru că era sau se prefăcea a fi un idiot, un individ şters, mereu cu nasul în cărţi.

Caligula a pornit un razboi şi împotriva filosofiei. A exilat şi condamnat la moarte mulţi învăţaţi. Seneca a scăpat doar pentru faptul că, fiind bolnav, s-a crezut că mai are foarte puţin de trăit.