Arhive etichetă: Franta

Ultima fortăreață engleză din Franța

CalaisVreme de secole, regii Angliei au considerat părți ale Franței ca fiind ale lor, începând cu Wilhelm Cuceritorul, care încă mai era duce al Normandiei după ce pusese mâna pe coroana Angliei. În pofida succesului unor regi francezi, precum Filip August, în redobândirea unor ținuturi franceze, monarhii englezi au continuat să emită pretenții teritoriale asupra unor mari porțiuni din Franța. În 1345, Eduard al III-lea al Angliei a declanșat Războiul de o sută de ani pentru recucerirea unor teritorii pe care le considera ale sale, iar în 1346, în urma unui asediu de unsprezece luni, i-a învins prin înfometare pe locuitorii portului francez Calais, adăugând orașul la proprietățile sale. Și astfel Calais a rămas al englezilor timp de peste două secole, fiind ultima posesiune engleză în Franța, până când regele Henric al II-lea a hotărât să-i arunce pentru totdeauna pe englezi afară din țară.

Henric l-a ales pe cel mai mare general al său, François de Lorraine, al doilea duce de Guise, și i-a poruncit să asedieze Calais. Guise era un oștean robust și atletic în vârstă de treizeci și nouă de ani, care luptase toată viața pentru regii francezi. Pe față avea o cicatrice adâncă rămasă în urma unei răni căpătate în luptă pe când avea douăzeci și șase de ani, fapt ce i-a adus și porecla Le Balafré (Brăzdatul).

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (III) Noi tensiuni

wilhelm ILeopold se retrage

Veni rândul ambasadorilor să intre în joc şi să încerce să împiedice izbucnirea unui conflict. Dar la Paris toţi se dovediră surzi chiar şi la glasul diplomaţilor. Baronul Mercier fu din nou primit de generalul Prim; şeful guvernului spaniol îşi dădu seama de gravitatea situaţiei:

– Prinţul Leopold să-mi spună că întâmpină greutăţi şi-i voi facilita retragerea.

Urmă apoi rândul contelui Benedetti – ambusadorul Franţei în Prusia – să acţioneze. Pe data de 9 iulie, regele îl primi la Ems şi îi declară că intervenea în această afacere nu ca rege, ci ca şef al familiei. Desigur, regele aprobase candidatura vărului său, dar dacă a doua zi prinţul Leopold ar fi refuzat, el, Wilhelm, ar fi aprobat acest refuz. Se arătă mirat de gălăgia stârnită la Paris, apreciind-o ca nefondată, şi considerând totodată declaraţia făcută la 6 iulie de către ministrul afacerilor externe în faţa corpului legislativ ca o provocare. Apoi, foarte amabil, îl invită pe ambasador la cină.

După cum explică Georges Reux, Wilhelm îi ascundea ceva lui Benedetti. Preocupat să-şi păstreze rangul şi să-şi afirme independenţa, regele nu voise să dezvăluie reprezentantului unei puteri străine că în realitate i-o luase inainte, nemaiaşteptând un demers care ar fi putut semăna cu o somaţie. De fapt, oricât li s-a împuiat capul şcolarilor francezi de-a lungul atâtor ani, regele Wilhelm nu dorea războiul, după cum reiese din scrisoarea lui din 8 iulie, o zi înainte de întrevederea cu Benedetti, adresată prinţului Anton de Hohenzollern-Sigmaringen:

„În Franţa sunt în curs preparative de război… După cum nu i-am ordonat fiului tău să accepte coroana, tot astfel nu-i ordon acum să revină asupra deciziei. Totuşi, dacă va hotărî astfel, o dată în plus îl asigur de asentimentul meu. Guvernul francez (nu ştiu dacă este cazul să spun şi împăratul), mai ales Gramont, vrea război. El declară că Spania fiind scoasă din cauză, nu trebuie luptat decât împotriva Prusiei. Să-ţi vie nebunia, nu altceva!“

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (II) Furie la Paris

bismarkTrebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.

La 5 iulie, „Le Siécle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. „La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”

Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.

D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea –  urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (I) Un Hohenzollern la Madrid?

depesa ems telegramaÎn seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întârzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de „Depeşa de la Ems.”

Continuă citirea →

Viaţa Caterinei de Medici

Caterina de MediciCaterina de Medici (13.04.1519, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 05.01.1589, Blois, Franţa). Regină şi consoartă a lui Henric II al Franţei (d. 1546-1559) şi apoi regentă a Franţei (1560-1574), a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale războaielor dintre catolici şi hughenoţi. Trei dintre fiii săi au fost regi ai Franţei: Francisc II, Carol IX şi Henric III.

Tinereţea  Caterina era fiica lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, şi a franţuzoaicei Madeleine de La Tour d’Auvergne, prinţesă de Bourbon, înrudită cu mulţi nobili francezi. Rămasă orfană la doar câteva zile după naştere, Caterina a primit o educaţie aleasă, fiind instruită şi disciplinată de maici din Florenţa şi Roma. În 1533 a fost căsătorită de unchiul ei, papa Clement VII, cu Henric, duce d’Orléans. Acesta a moştenit coroana Franţei de la tatăl lui, Francisc I, în aprilie 1547. Fire artistică, energică şi extravertită, dar şi discretă, curajoasă şi vioaie, Caterina a fost foarte respectată la curtea lui Francisc I, de unde i-au venit şi atitudinile politice şi pasiunea pentru arhitectură. Dintre castelele proiectate chiar de ea – inclusiv palatul Tuileries – Chenonceaux rămâne capodopera ei neterminată.

În ciuda pasiunii statornice a lui Henric pentru amanta lui, Diane de Poitiers, mariajul Caterinei nu a fost unul eşuat şi, după zece ani plini de tensiuni, i-a născut zece copii, dintre care au supravieţuit patru băieţi şi trei fete. S-a ocupat personal de educaţia lor.

Continuă citirea →

Războiul de 100 de ani

batalia de la Poitiers

Războiul de 100 de ani (1337-1453). Conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, având drept obiect drepturi teritoriale şi problema succesiunii la tronul Franţei.

A început în 1337, când Eduard III a invadat Flandra pentru a-şi impune pretenţiile asupra coroanei Franţei. Eduard a obţinut o victorie răsunătoare în bătălia de la Crecy (1346); după ce fiul său, Eduard Prinţul Negru, a reuşit să-l captureze pe Ioan II în bătălia de la Poitiers (1356), francezii au fost nevoiţi să cedeze mari teritorii, prin tratatele de la Bretigny şi Calais (1360). Ioan II a murit în captivitate, iar fiul său Carol V a refuzat să respecte tratatele şi a reiniţiat conflictul, silindu-i pe englezi să se apere. După moartea lui Carol V în 1380, ambele ţări au fost preocupate de conflictele interne, iar războiul s-a încheiat cu o pace nesigură.

Continuă citirea →

Ana de Austria – O seducţie infinită (a treia parte)

Regele Ludovic XIII, Ana de Austria, fiul lor Ludovic XIV, cardinalul Richelieu si ducesa de Chevreuse

Regina pusă sub acuzare   Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război. Întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grâce, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere.

Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grâce se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor.

Continuă citirea →

Linia Maginot – Dicţionar de termeni istorici

linia Maginot

Linia Maginot – Barieră defensivă aflată în nord-estul Franţei, construită în anii 1930. Denumită în onoarea principalului ei creator, Andre Maginot, reprezenta o întărire defensivă ultramodernă de-a lungul frontierei franco-germane.

Construită din beton gros şi echipată cu tunuri grele, oferea locuri de cazare, depozite şi linii ferate subterane. Linia se termină la frontiera dintre Franţa şi Belgia, pe care forţele germane au trecut-o în mai 1940. Acestea au invadat Belgia (10 mai), au traversat râul Somme, au atacat extremitatea de nord a liniei (12 mai), continuând să înainteze apoi în spatele ei; linia a devenit astfel inutilă.

Ancient regime – dicţionar de termeni istorici

Ancient regime (în franceză, vechiul regim) – sistem politic şi social în Franţa, înainte de Revoluţia Franceză.

Sub acest regim, toţi indivizii erau consideraţi supuşi ai regelui, dar şi membrii ai uneia dintre cele trei “stări” şi ai unei provincii. Statutul şi drepturile individuale variau, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială. Existau trei categorii distincte (stări): clerul, nobilimea şi ceilalţi (starea a treia).

Războiul de 100 de ani. Cauze, desfăşurare, consecinţe

La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de ani” avea să creeze mari probleme ambelor monarhii.

Continuă citirea →

Ce aţi făcut cu această ţară?

„Supuşii voştri, pe care ar trebui să-i iubiţi ca pe proprii copii şi care v-au iubit până acum atât de mult, mor de foame. Agricultura e aproape părăsită, oraşele şi satele se depopulează, meseriile lâncezesc şi nu mai pot întreţine pe cei care le practică. Întregul comerţ e la pământ. Aţi ruinat jumătate din forţele reale din interiorul statului pentru a săvârşi şi apoi a apăra zadarnice cuceriri în afara lui. În loc de a stoarce bani de la acest popor, ar trebui să-i împărţiţi ajutoare şi să-l hrăniţi. Franţa întreagă seamănă cu un imens azil, dărăpănat şi lipsit de provizii… „

Fenelon, scrisoare adresată lui Ludovic al XIV-lea

Stilul de viaţă francez

Cel puţin din secolul XVIII, cultura franceză a fost aleasă în alte ţări ca model sau ca ideal. Şi în plin secol XX stilul de viaţă francez şi limba franceză erau privite ca semne de cultură şi educaţie aleasă. Franceza avea o mare însemnătate politică, fiind limba folosită în diplomaţie. Expresii ca savoir‑vivre (să ştii cum să trăieşti), gourmet (o persoană cu un gust rafinat), bon vivant (persoană bine dispusă) şi je ne sais quoi (a avea un „ce“ anume) au intrat în vocabularul internaţional graţie capacităţii de a descrie stilul de viaţă francez admirat de toată lumea.

Francezii sunt extrem de mândri de limba lor, existând chiar acţiuni oficiale de împiedicare a pătrunderii cuvintelor englezeşti.

Cum se sărbătoreşte Ziua Naţională în întreaga lume

De la parade militare la spectacole multimedia – fiecare ţară a lumii serbează Ziua Naţională în felul ei

Zilele Naţionale ale diferitelor state au în comun paradele şi focurile de artificii, fiecare ţară având, însă, particularităţile ei.

SUA

• În Statele Unite, Ziua Indepen­denţei se serbează mai întâi ca un eveniment special pentru comunitate, apoi ca un eveniment de familie. Paradele la care iau parte cetăţenii şi politicienii locali au loc în fiecare oraş important, în timpul dimineţii, în timp ce după-amiaza este rezervată ieşirilor la iarbă verde sau grătarelor în curte, împreună cu familia. Artificiile sunt o componentă esenţială a sărbătorii, pe lângă spectacolele organizate de autorităţi, „civilii” având şi ei dreptul de a folosi materiale pirotehnice. Deşi nu se pune mare accent pe paradele militare, fiecare unitate militară care are un tun trage câte o salvă pentru fiecare stat al SUA. O altă tradiţie tipică pentru Ziua Independenţei este lansarea pe piaţă a unor megaproducţii hollywoodiene, weekendul de Ziua Independenţei fiind, de obicei, weekendul cu cele mai mari încasări din an la cinematografe.

Franţa

•În Franţa accentul cade pe parada militară organizată în fiecare dimineaţă de 14 iulie încă din 1880. Este, de altfel, parada militară cu cea mai veche tradiţie din lume. Trupele încolonate mărşăluiesc pe bulevardul Champs-Elysées de la Arcul de Triumf până la Place de la Concorde, unde sunt întâmpinate de preşedintele republicii şi alte figuri politice. Evenimentul este foarte popular în Franţa, fiind transmis în direct şi având una dintre cele mai mari audienţe. Alte parade similare sunt organizate şi în oraşele mai mari ale ţării.

Continuă citirea →

Sfârşitul Capeţian

În opera romanescă a lui Maurice Druon – academician, ministru, combatant în Rezistenţa franceză şi autor de mondială celebritate – ciclul Regilor blestemaţi, scris în urmă cu mai multe decenii, pare a fi cu mult cel mai cunoscut publicului larg, reînno­ind, în cheie modernă, gustul unei istorii romanţate de tip Dumas.

În centrul tramei narative se află un moment crucial din tre­cutul Franţei şi din epoca de sfârşit a cavalerismului feudal: cel al domniei, între 1285 şi 1314, a lui Filip al IV-lea cel Frumos şi al cârmuirilor succesorilor săi nevolnici, conducând la sfârşitul unei dinastii şi la începutul alteia.

Trei sute patru zeci şi unu de ani după încheierea stăpânirilor carolingiene şi după încoronarea „ducelui” Hugo Capet, în 987, ca rege al unei Franţe ce ţinea doar de la Paris la Orleans, se încheia în 1328, prin Carol al IV-lea, marea dinastie capeţiană care crease cel mai puternic regat al creștinătății şi care dăduse suverani aşezători de ţară precum Filip al II-lea August şi Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Nepot de fiu al acestuia din urmă, al patrulea din Filipii Franţei a fost suveranul european care la cumpănă de secole a prefigurat în modul cel mai limpede modernitatea ce avea să vină.

Regele de fier” – este chiar titlul unuia dintre volumele lui Druon – a fost monarhul care a convocat pentru întâia oară, în 1302, „Statele Generale”, acea adunare reprezentativă ce strângea laolaltă pe reprezentanţii celor trei „ordine” sociale ale Vechiului Regim, anume clerul, nobilimea şi „starea a treia”, adică burghezia; ele aveau să fie consultate din timp în timp, în momentele de mare nevoie, ultima oară în 1789 , când „Statele” aveau să se proclame ele însele Adunare Naţională Constituantă, câteva zile înainte de luarea cu asalt a Bastiliei medievale, eveniment care a inaugurat, o ştim, Revoluţia Franceză.

Întărind ca nimeni altul autoritatea regală ce întruchipa statul – iarăşi într-o manieră aproape modernă -, Filip al IV-lea s-a înconjurat, ca altădată împăraţii germani ai secolelor al XI-lea şi al XII-lea, de oameni cultivaţi, cunoscători adânci ai dreptului roman con­servat în legislaţia bizantină justinianee, aşa-numiţii „legişti” care au fost Pierre Flotte, Enguerrand de Marigny şi Guillaume de Nogaret. Aceştia au fost uneltele inteligente şi docile ale marelui rege în confruntarea sa cu papalitatea, întruchipată eclatant de Bonifaciu al VIII-lea, autorul bulelor „Ausculta fili” (1301) şi „Unam sanctam” (1302), justificând ideea medievală a supremaţiei universale a papilor împotriva ideii moderne a libertăţii regelui „naţional” faţă de Roma. Bonifaciu s-a întâmplat a fi primul şi ultimul papă pălmuit de trimişi ai unui suveran – aceştia au fost Nogaret şi Sciarra Colonna – în vestitul episod din 7 septembrie 1303 de la Agnani, soldat cu arestarea urmaşului Sfântului Petru, mort curând şi înlocuit cu omul regelui de la Paris, francezul Bertrand de Got, arhiepiscop de Bordeaux, devenit Clement al V-lea, cel cu care s-a inaugurat aşa-numita – total impropriu – „captivitate babilonică” a papilor, la Avignon, din 1309 până în 1377, sub ochiul vigilent al stăpânilor Franţei.

Cu ajutorul noului cap al Bisericii de el impus – deschizător al unei serii de şase papi francezi rezidând în noua cetate ponti­ficală de pe Rhône -, Filip cel Frumos, aflat mereu în nevoie de bani pentru administrarea şi apărarea statului, regele care poruncise chiar falsificări de monedă într-un secol unde aceasta înce­puse să modeleze o nouă economie de schimb şi care extorcase sume uriaşe de la bancherii evrei şi lombarzi activi între hotarele cârmuirii sale, avea să pună capăt vieţii bogatului şi venerabilului Ordin al Templierilor. Condamnaţi într-un proces plin de acuzaţii teribile, unele plăsmuite pentru nevoile cauzei, încheiat cu executarea marelui maestru Jacqcues de Molay, cu confiscarea averilor comunitare, aceştia aveau să asiste neputincioşi şi la distrugerea centrului lor spiritual parizian de pe malul drept al Senei, din care se mai păstrează astăzi doar amintirea în numele unor străzi – „Rue du Temple” şi „Rue des Blancs-Manteaux” – din vechiul cartier Marais.

De faimosul „blestem” al ultimului conducător legiuit al cavalerilor templieri – în a căror directă descendenţă este plasată adesea mişcarea iniţiatică a francmasoneriei – legenda a voit să lege drama finală şi postumă a domniei atât de rodnice a lui Filip al IV-lea: criza dinastiei şi stingerea definitivă a acesteia din urmă. Pentru a înţelege evenimentele într-un context istoric şi într-o perspectivă comparativă mai largă, trebuie amintit că ne aflăm, la începutul secolului al XIV-lea, într-un moment când sfârşeau şi alte dinastii medievale, înlocuite cu altele, mai ales în Europa Centrală: era cazul Arpadienilor din Ungaria, dispăruţi în 1301 şi urmaţi, în 1308, de Angevinii de neam francez; cel al Piaş­tilor polonezi, în 1306, ai căror succesori au fost, peste decenii, Iagellonii; cel al Premyslizilor ceho-boemi, în 1310, continuaţi de o altă dinastie franceză, cea de Luxemburg.

Europa catolică devenea tot mai mult, pe atunci, un spaţiu al monarhiilor teritoriale, adunând pe cei de-o limbă, acolo unde universalismul papilor şi tendinţele de control monarhic ale aces­tora, atât de vădite în primele trei secole ale mileniului nostru, ­erau de-acum desuete şi contrare progresului politic. Suntem, să nu uităm, în epoca triumfului limbilor vernaculare în biserică, noii credincioşi putând să asculte Biblia citită în propriul lor grai, fie în traducerea engleză al lui John Wycliffe de la Oxford, fie în ceha lui Jan Huss de la Praga. Nu mai puţin, este vremea în care şi conciliile Bisericii apusene proclamau nevoia votului pe „naţiuni” – aşa a fost la Konstanz în 1414-1417 -, în care universităţile întemeiate prin voinţă monarhică, unind deci „regnum” cu „studium”, confereau o greutate decisivă organizării acestora pe principii „naţionale”, precum iarăşi în Praga lui Carol al IV-lea de Luxemburg, unde studenţi de origine slavă coexistau cu cei de stirpe germanică într-un mod care nu reflecta deloc „concordia” mult dorită de imperialul ctitor.

La acest început al unui veac în care par a se fi conturat limpede identităţile etnice europene ce au condus la ivirea alterităţilor, mai întâi cu caracter teritorial, apoi de-a dreptul naţional – care au fost şi izvorul atitudinilor xenofobe -, se plasează domniile succesive ale fiilor lui Filip al IV-lea, palidele siluete istorice care au fost, pe mult râvnitul tron al Franţei, Ludovic al X-lea cel Arţăgos (1289-1316), Filip al V-lea cel Lung (1316-1322) şi Carol al IV-lea cel Frumos (1322-1328).

Scandalurile provocate în familia regală de proastele mora­vuri ale prinţeselor cu care aceşti ultimi prinţi capeţieni direcţi se însoţiseră – Margareta de Burgundia, Jeanne de Poitiers şi Blanche de Burgundia -, ca şi moartea, în 1316, după o „dom­nie” de numai câteva zile, a pruncului Ioan I – tocmai de aceea denumit Postumul – au împiedicat recunoaşterea unor alte odras­le născute în familiile descendenţilor lui Filip al IV-lea, iar tradiţia medievală impunea, la stingerea ultimului dintre aceştia, în 1328, găsirea unui moştenitor foarte apropiat genealogic de marele rege dispărut cu patrusprezece ani înainte. Or, acesta nu putea fi ales decât dintre doi candidaţi. Cel dintâi şi cel mai apropiat descen­dent masculin era Eduard, fiul lui Eduard al II-lea al Angliei şi al Isabelei, fiica lui Filip al IV-lea şi sora ultimilor trei regi capeţieni, devenit el însuşi suveran englez în 1327 la abdicarea tatălui său. Celălalt era Filip de Valois, fiul contelui Carol, încă nominal „împărat latin de Constantinopol”, prin căsătoria-i cu o prinţesă din neamul Courtenay, care se întâmpla să fie însuşi fratele lui Filip cel Frumos.

Neîndoios, cutuma trebuia să dea câştig de cauză primului pretendent, ca nepot de fiică al regelui Filip. Numai că baronii Franţei, aflaţi la ceasul cel nou al unei noi atitudini, pe care o vom numi deja „națională”, au impus venirea pe tron a celuilalt candidat, numai nepot de frate al aceluiaşi Filip, pentru singurul, dar întemeiatul motiv care putea fi invocat într-un ev al monarhiilor teritoriale: Filip de Valois era prinţ francez, în timp Eduard era rege englez…

Urcarea pe tron a celui devenit Filip al VI-lea, întemeietor al casei de Valois, care avea să domnească până la venirea Bourbonilor în 1589, în dauna nepotului său de vară primară, Eduard al III-lea regele Angliei, însemna, pentru întâia oară într-o succesiune europeană, triumful principiului legăturii directe cu ţara, aşadar unul teritorial şi „național”, ce avea să stea la temeiul monarhiilor moderne (chiar dacă, trebuie amintit, alegerea din 1328 avea să fie cauza imediată a lungului şi încă feudalului război „de o sută de ani” dintre cele două regate ale Apusului, început în 1337 şi încheiat în mult încercatul an 1453).

Sfârşitul Capeţienilor era, în cea mai importantă monarhie a creştinătăţii, semnul unei prefaceri fundamentale în mentalitatea Evului Mediu final. Una pe care, fireşte, nu cronicile timpului ne lasă să o ştim în resorturile sale adânci, ci tocmai gândirea istorică modernă, deopotrivă asociativă şi reflexivă.

Răzvan Theodorescu

sursa: artlitera

O eroare istorică

Una din legendele revoluţiei franceze din 1789 spunea că Maria Antoaneta, auzind că poporul suferă din lipsa pâinii, a replicat – cinic sau naiv – “Să mănânce cozonac!

Dar expresia circula deja la curtea franceză cu mult înaintea urcării pe tron a prinţesei austriece.

Astăzi se ştie precis că aceste cuvinte nu au pornit de la Maria Antoaneta.

În “Confesiuni”, scriitorul francez Jean Jacques Rousseau aminteşte că expresia a fost folosită de o “mare prinţesă” atunci când a aflat că ţaranii nu au pâine.

Dar volumul fusese scris în 1767, cu trei ani înainte ca Maria Antoaneta să ajungă în Franţa. Când a fost în sfârşit publicat, în ultimii ani ai domniei acesteia, cuvintele i-au fost atribuite în mod eronat reginei.