Viaţa Caterinei de Medici

Caterina de MediciCaterina de Medici (13.04.1519, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 05.01.1589, Blois, Franţa). Regină şi consoartă a lui Henric II al Franţei (d. 1546-1559) şi apoi regentă a Franţei (1560-1574), a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale războaielor dintre catolici şi hughenoţi. Trei dintre fiii săi au fost regi ai Franţei: Francisc II, Carol IX şi Henric III.

Tinereţea  Caterina era fiica lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, şi a franţuzoaicei Madeleine de La Tour d’Auvergne, prinţesă de Bourbon, înrudită cu mulţi nobili francezi. Rămasă orfană la doar câteva zile după naştere, Caterina a primit o educaţie aleasă, fiind instruită şi disciplinată de maici din Florenţa şi Roma. În 1533 a fost căsătorită de unchiul ei, papa Clement VII, cu Henric, duce d’Orléans. Acesta a moştenit coroana Franţei de la tatăl lui, Francisc I, în aprilie 1547. Fire artistică, energică şi extravertită, dar şi discretă, curajoasă şi vioaie, Caterina a fost foarte respectată la curtea lui Francisc I, de unde i-au venit şi atitudinile politice şi pasiunea pentru arhitectură. Dintre castelele proiectate chiar de ea – inclusiv palatul Tuileries – Chenonceaux rămâne capodopera ei neterminată.

În ciuda pasiunii statornice a lui Henric pentru amanta lui, Diane de Poitiers, mariajul Caterinei nu a fost unul eşuat şi, după zece ani plini de tensiuni, i-a născut zece copii, dintre care au supravieţuit patru băieţi şi trei fete. S-a ocupat personal de educaţia lor.

Astfel, Caterina a dus o viaţă retrasă, deşi a fost numită regentă în 1552, cât timp Henric s-a ocupat de asediul oraşului Metz. Abilitatea şi elocvenţa ei au fost foarte lăudate după victoria spaniolilor de la Saint-Quentin, Picardia, în 1557. De aici se poate să fi provenit frica ei permanentă de Spania, care a rămas, indiferent de circumstanţe, piatra de încercare pentru gândirea ei. Este esenţial să se înţeleagă acest lucru, pentru a-i înţelege în mod adecvat cariera.

Crizele politice

Prima mare criză politică prin care a trecut Caterina a început în iulie 1559, odată cu moartea într-un accident a lui Henric II; o pierdere dramatică după care se pare că nu şi-a mai revenit niciodată. Sub domnia fiului ei, Francisc II, puterea a fost luată de fraţii de Guise. Astfel a început lupta ei de o viaţă – evidentă în corespondenţa sa – cu aceşti radicali, care, susţinuţi de Spania şi de papalitate, doreau să domine coroana şi să elimine independenţa acesteia, cu scopul satisfacerii intereselor catolicismului european şi a propriilor vise de mărire. Sunt, de asemenea, necesare o înţelegere a acestei lupte politice a coroanei catolice cu propriii extremişti ultramontanişti (care cereau primatul papei în puterea politică) şi o percepţie a fluctuaţiilor coroanei datorate circumstanţelor schimbătoare, pentru a înţelege diferenţa fundamentală a carierei Caterinei.

Influenţa ei, în esenţă moderată, s-a putut observa pentru prima dată în timpul Conspiraţiei de la Amboise (martie 1560), o intervenţie tumultoasă a micii nobilimi protestante, în special împotriva persecuţiei întreprinse de fraţii de Guise în numele regelui. Edictul ei de toleranţă de la Amboise (martie 1560) a fost urmat de cel de la Romorantin, care a arătat diferenţa dintre erezie şi răzvrătire, separând astfel credinţa de supunere.

A doua mare criză politică din viaţa Caterinei a început odată cu moartea prematură, pe 5 decembrie 1560, a lui Francisc II, a cărui autoritate regală fusese monopolizată de fraţii de Guise. Caterina a reuşit să devină regentă pentru Carol IX, avându-l ca locotenent-general pe Antoine de Bourbon, rege al Navarrei, şi întâiul prinţ de sânge, pe care protestanţii în zadar îl voiau la conducere.

Noaptea Sfantului Bartolomeu - masacru

Războaiele civile

Cei zece ani dintre 1560 şi 1570 au fost, din punct de vedere politic, cea mai importantă perioadă din viaţa Caterinei. Atunci au avut loc primele trei războaie civile, în timp ce Caterina se lupta cu extremiştii catolici pentru autonomia coroanei, menţinerea păcii şi impunerea unei toleranţe limitate. În 1561, cu sprijinul cancelarului Michel de L’Hospital, a încercat să-i împace pe conducătorii ambelor facţiuni religioase, să înfăptuiască reforme şi planuri economice prin metode indiscutabil tradiţionale şi să pună capăt conflictului religios. Reconcilierea religioasă a fost scopul urmărit de cei care au pus la cale Colocviul de la Poissy (septembrie-noiembrie 1561). Caterina a numit o comisie mixtă de moderaţi care au elaborat două formule de o ambiguitate perfectă, prin care sperau să rezolve controversa principală, cea euharistică.

Poate cea mai concretă realizare a Caterinci a fost edictul din ianuarie 1526, care a urmat eşecului concilierii. Acesta le dădea calviniştilor dreptul la existenţă, cu anumite restricţii. Spre deosebire de propunerea de la Poissy, edictul era o lege pe care protestanţii o acceptau, iar catolicii o respingeau. Această respingere a fost unul dintre elementele esenţiale în izbucnirea războiului civil din 1562, în timpul căruia – aşa cum prevăzuse şi ea – Caterina a căzut, din punct de vedere politic, în mâinile extremiştilor, deoarece coroana catolică putea să îşi protejeze supuşii protestanţi după lege, dar nu îi putea apăra cu armele. De atunci, problema religiei a fost una de putere, ordine publică şi administraţie.

Caterina a pus capăt războiului civil în martie 1563 prin Edictul de la Amboise, o versiune atenuată a Edictului din ianuarie. În august 1563 a declarat la întrunirea Parlamentului de la Rouen că regele împlinise vârsta necesară şi, din aprilie 1564 până în ianuarie 1566, l-a dus într-o călătorie maraton prin Franţa. Scopul principal al acestei călătorii era punerea în aplicare a edictului şi, printr-o întâlnire la Bayonne în iunie 1565, de a încerca să întărească relaţiile de pace între Franţa şi Spania şi să negocieze căsătoria lui Carol cu Elisabeta de Austria.

În perioada 1564-1568, Caterina nu a putut, din motive complexe, să i se opună cardinalului de Lorraine, om de stat din partida fraţilor de Guise, care s-a aflat în mare măsură la originea celui de-al doilea şi al treilea război civil. I-a pus capăt celui de-al doilea destul de repede (septembrie 1567-martie 1568) prin Pacea de la Longjumeau, o reluare a Edictului de la Amboise, însă nu a reuşit să împiedice revocarea acesteia (august 1568), fapt ce a dus cel de-al treilea război civil. Nu ei i s-a datorat în principal mult mai cuprinzătoarea Pace de la Saint-Germain (august 1570), dar ea a reuşit să determine căderea în dizgraţie a fraţilor de Guise.

În următorii doi ani, politica ei a fost una de pace şi de reconciliere generală. Aceste scopuri voia să le realizeze prin căsătoria fiicei ei, Marguerite, cu tânărul conducător protestant Henric de Navarra (ulterior Henric IV al Franţei) şi prin alierea cu Anglia prin mariajul fiului ei, Henric, duce de Anjou, sau, dacă nu reuşea cu el, a fratelui său mai tânăr, Francisc, duce d’Alencon, cu regina Elisabeta I.

Complexitatea poziţiei în care s-a aflat Caterina în aceşti ani nu poate fi explicată pe scurt. A fost relativ eclipsată de Ludovic de Nassau şi de un grup de exilaţi flamanzi şi tineri protestanţi care îl înconjurau pe rege şi îl îndemnau să declare război Spaniei pe teritoriul Ţărilor de Jos; inevitabil, Caterina s-a opus ideilor lor.

masacrul hughenotilor sfantul Bartolomeu

Masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu

Problema războiului sau a păcii în Ţările de Jos era strâns legată de masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, din 23-24 august 1572, de la Paris. Atunci, după o încercare nereuşită de asasinare a amiralului Gaspard de Coligny, acesta şi o parte dintre locotenenţii săi principali, alături de câteva mii de hughenoţi, au fost ucişi. În mod tradiţional, Caterina a fost învinuită de aceste evenimente, fapt ce a influenţat astfel interpretarea nu numai a carierei sale ulterioare, dar adeseori şi a celei anterioare, ajungându-se la mitul bine-cunoscut al maleficei regine italiene. Există două motive principale pentru aceasta.

În primul rând, după câteva ezitări şi contradicţii, regele şi-a asumat responsabilitatea printr-o declaraţie dată pe 26 august în Parlamentul din Paris, iar „coroana” a fost înţeleasă ca fiind Caterina. Al doilea motiv al acestei tradiţii de inculpare a Caterinei îl reprezintă lucrările pamfletarilor şi natura polemică a istoriografiei evenimentului. E imposibil de stabilit originea atacului asupra lui Coligny, însă, ca membră a curţii – a familiei regale şi a consiliului regal -, Caterina a fost printre cei care se pare că au autorizat nu masacrul în sine, ci uciderea amiralului şi a principalilor lui susţinători. Acest lucru, împreună cu declaraţia regală din 26 august se explică prin faptul că situaţia era primejdioasă – după atacul eşuat asupra lui Coligny căci umbla zvonul că hughenoţii mânioşi ameninţaseră curtea cu moartea şi regatul cu război.

Ultimii ani de viaţă

După masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, Caterina a fost mai preocupată de alegerea lui Anjou pe tronul Poloniei (mai 1573), decât de înăbuşirea celui de-al patrulea război civil. La moartea lui Carol IX, un an mai târziu, şi-a asumat regenţa cu sprijinul Parlamentului, până la întoarcerea din Polonia a lui Henric III, în august. Caterina îşi punea mari speranţe în favoritul ei, Henric, pentru a da un suflu nou de viaţă Franţei, lucru după care tânjea; totuşi, avea şi multe îndoieli, căci cunoştea slăbiciunea de caracter a lui Henric şi supunerea lui anterioară faţă de catolici. Din aceste motive, Caterina nu dorea nici să-l domine pe Henric, nici să domnească în locul său, ci mai degrabă accepta ca el s-o folosească şi se străduia din greu să-i ascundă defectele. Până la moartea ducelui d’Alenson în 1584, ea şi-a concentrat aproape toată atenţia ca să-i ţină în frâu ambiţiile periculoase, care ameninţau să implice Franţa în ostilităţile din Spania.

După Tratatul de la Joinville (decembrie 1584) între fraţii de Guise şi Spania, la cererea lui Henric, Caterina, deşi grav bolnavă, s-a întors din nou către această dublă ameninţare. Dar după trei luni de efort continuu, pentru a evita o ruptură publică între coroană şi fraţii de Guise, a fost obligată, prin Tratatul de la Nemours (iulie 1585), să-l pună pe rege să declare război hughenoţilor. După încercarea nereuşită cu fraţii de Guise, regina s-a întors către Henric de Navarra, şeful protestanţilor, care, ca urmaş prezumtiv, era interesat de continuitatea la tron. În iulie 1586, Caterina a întreprins cu greutate o călătorie pentru a se întâlni cu acesta la Saint-Brice, lângă Cognac. Dar nu exista nimic la care Henric de Navarra să se poată angaja fără să se pună în primejdie.

Astfel, cu toate eforturile eroice făcute de Caterina în ciuda vârstei înaintate, Franţa se adâncea în haos când ea a murit la Blois, opt luni înainte de uciderea lui Henric III. Totuşi, ultima sa realizare a fost să salveze regatul destul de mult timp încât să-i asigure succesiunea lui Henric IV de Bourbon, prin care a fost restaurată autoritatea regală.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 265-267

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: