Tag Archives: portret

Portretul lui Pascal

Blaise PascalPascal (1623-1662) – „A existat un om care, la 12 ani, cu linii şi cercuri, a creat matematicile; care, la 16 ani, făcuse cel mai savant tratat asupra conicelor din câte s-au văzut de la antichitate; care, la 19 ani, transformă în maşină o ştiinţă ce exista în întregime în intelect; care, la 23 de ani, a demonstrat fenomenul greutăţii aerului şi a distrus una din marile erori ale vechii fizici; care, la vârsta la care alţi oameni încep abia să cunoască, după ce parcusese deja cercul ştiinţelor, şi-a dat seama de neantul lor şi şi-a întors privirile spre religie; care, din acel moment şi până la moartea sa, venită în cel de-al treizeci şi nouălea an, mereu infirm şi suferind, a fixat limba pe care au vorbit-o Bossuet şi Racine, a dat modelul celei mai perfecte ironii, ca şi al raţionamentului celui mai riguros; care, în scurte răgazuri ale suferinţei sale, a rezolvat, jucându-se, una din cele mai înalte probleme ale geometriei şi a aşternut pe hârtie gânduri care ţin tot atât de mult de Dumnezeu ca şi de om.” (Chateaubriand)

Portretul unei lichele

masca de porc

În spaţiul public îşi face tot mai mult simţită prezenţa o specie dezgustătoare: licheaua. Un amestec de nulitate ambiţioasă, şmecheră şi abilă, de veleitarism fără nicio acoperire, cum afirma Adrian Marino. Irezistibil atrasă de sălbăticia din lumea politicienilor constituiţi în haite, mafii şi clanuri, licheaua a adulmecat cu satisfacţie aerul îmbâcsit de egoism, de ipocrizie, de invidie şi de corupţie. De la primii paşi în politică, a şi început să-şi pregătească situaţia dorită, pe care o întrezărea dorinţa de parvenire. A intrigat, a linguşit, a calomniat, a trădat, şi-a apropiat pe unii, a silit pe alţii să se îndepărteze, în scurt a uzat şi a abuzat de toate procedeele, pe care un politicianism fără scrupul i le punea la îndemână.

Ascensiunea i-a fost fulgerătoare. A ocupat postul dorit. Era normal să culeagă roadele atâtor osteneli. O viaţă de uneltiri şi de turpitudini era răsplătită!

Unii, mai naivi, se tot întreabă care este secretul succesului parazitului cocoţat într-o oarecare funcţie. Explicaţia e simplă. Licheaua izbuteşte acolo unde omul de caracter cade învins. Căci bunăvoinţa celor puternici se îndreaptă mai bucuroasă către cei capabili de toate umilinţele şi de toate josniciile decât către oamenii care, prin independenţă şi prin demnitate, le-ar putea crea, la un moment dat, dificultăţi şi complicaţii.

Continue reading →

Hunii: fiinţe omeneşti sau fiare sălbatice?

Attila hunul

Momentul în care periferia a cotropit centrul  a însemnat un adevărat coşmar  pentru lumea antică. Năvălirea barbari­lor  a fost  resimţită ca o  izbucnire  a alterităţii în cadrul norma­lităţii.  Popoarele germanice şi slavii  veneau cel  puţin  dintr-un spaţiu mai apropiat. Însă apariţia locuitorilor  de  la marginea lumii  – adevăraţi  extratereştri  la  acea  vreme – a  semănat groaza şi spaima.  Alteritatea lor  radicală  n-a dispărut în  urma acestui  contact;  dimpotrivă,  datele  iniţiale  au  fost  exacerbate de  frică. Aşa s-a întâmplat mai ales  cu hunii,  ale căror trăsături reale erau tocmai bune la aşa ceva:  veneau de  foarte departe  (din  Asia Centrală), aparţineau altei rase şi duceau o  viaţă nomadă, situându-se astfel la antipozii civilizaţiei gre­co-romane.

Istoricul Ammianus Marcellinus (secolul al IV-lea) le face portretul  într-un  pasaj  devenit  celebru  al  Istoriei  romane. După  ce-i  descrie  ca  fiind  „un  neam  de  sălbatici”„de  o cruzime dincolo de  orice  închipuire”,  se  opreşte  la  câteva amănunte  sugestive:

Continue reading →

Portretul lui Balzac

Honore de Balzac

Sophie Koslowska, o prietenă a lui Francis Sarah Lovell (amanta lui Balzac), îi face marelui scriitor francez următorul portret:

„Nu se poate spune despre domnul de Balzac că ar fi un bărbat frumos, deoarece e scund, gras, rotofei, îndesat; umeri largi, pătraţi de-a binelea; capul mare; un nas de gumă, cu vârful pătrat; o gură foarte frumoasă, dar aproape lipsită de dinţi; părul negru ca pana corbului, ţeapăn şi maestecat cu alb. Dar în ochii săi bruni se află o flacără, o expresie atât de puternică încât, fără să vrei, eşti obligat să recunoşti că puţine chipuri sunt atât de frumoase.

E bun, e bun de pus la rană cu cei pe care-i iubeşte, teribil cu cei pe care nu-i iubeşte şi nemilos cu mărimile caraghioase. Vorbele sale de duh nu te izbesc pe moment, dat îţi revin îm minte  şi te urmăresc ever after asemenea unei stafii. Are o voinţă şi un curaj de fier; pentru prietenii săi e în stare să uite de sine, şi prietenia sa nu cunoaşte îngrădiri, îmbină măreţia şi nobleţea leului cu blândeţea unui copil…”

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 358

Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte

Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui.

Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.

Mai întâi frumuseţea ei recunoscută de toţi. „Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”.

Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.

Continue reading →

Ştefan cel Mare – O încercare de caracterizare

Problema lui Ştefan cel Mare. Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră. Nu este o întrebare absurdă aceasta: cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare? Figură din amurgul Evului Mediu oriental, la trecere între vremi, nu e uşor de înţeles şi de cuprins cu mintea cu care cunoaştem oamenii de mai târziu.

Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgânul. Schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu.

Continue reading →

Octavian Goga – Portret subiectiv

„Cu mutra lui de broscoi simpatic şi fantezist ce scuipa formule literare în loc de venin, Goga, deşi înregimentat în Partidul Naţional ca toţi românii de dincolo de Carpaţi, nu se împăca cu coreligionarii săi politici, pe care, cu Maniu în cap, îi dispreţuia.

Continue reading →

Iuliu Maniu – Portret subiectiv

„Cine va încerca să scrie istoria vremurilor ce au urmat unirii cu Ardealul, va fi foarte nedumerit faţă de Iuliu Maniu şi cine nu l-a cunoscut în piele şi oase nu va putea dezlega această enigmă pe două picioare. Influenţa lui politică a fost covârşitoare în primele două decenii ale României întregite, deşi de pe urma lui n-a rămas lucru mare.

Continue reading →

Ion Mihalache – Portret subiectiv

„Ion Mihalache, căpitan demobilizat, învăţător de duzină, dar trepăduş ambiţios, din care slăbiciunea Regelui Ferdinand trebuia să facă un ministru cu cămaşa afară din pantaloni şi cu mintea înăuntrul lor […]

Continue reading →

Petre P. Carp – Portret subiectiv

„Lumea s-a întrebat mereu cum a fost cu putinţă ca un om cu însuşiri superioare să fi lăsat în urma lui o operă atât de sterilă? Cu cât mă gândesc mai mult la această existenţă, cu atât îmi apare mai clară o singură explicaţie: într-o lume care mergea tot mai mult spre democratizare, Carp şi-a făcut iluzia că se poate organiza şi dezvolta România Mică pe o bază reacţionară. […] Din această antinomie derivă toată nepotrivirea între concepţiile lui Carp şi instinctul permanent al ţării, ea explică totodată de ce, trăind în vremuri în care s-a făcut independenţa, regalitatea, organizarea internă a vechiului regat, întregirea neamului şi marile reforme democratice, Carp nu a ştiut să lege numele lui de nici una din aceste glorioase, epocale înfăptuiri.

Continue reading →

Nicolae Titulescu – Portret subiectiv

„Bietul Take! O fi făcut el multe boacăne şi multe prostii în viaţa lui, dar le-a plătit toate prin câte l-a făcut să sufere Titulescu în acel Minister Averescu.

Continue reading →

Take Ionescu – Portret subiectiv

„Îl cunoşteam bine de mulţi ani, îl cunoscusem întâi la vârsta de treisprezece ani când, în calitatea sa de ministru al instrucţiei, a prezidat la Ateneu distribuirea premiilor şi când Mitropolitul Ghenadie mi-a pus pe frunte obişnuita cunună a premiantului întâi, iar el mi-a înmânat, legat cu o panglică tricoloră, volumul “Letopiseţilor” lui Kogălniceanu. Îl întâlnisem apoi adesea la Buftea în casele Principelui Alexandru Ştirbey şi la Sinaia, în diferite ocazii şi la feluriţi prieteni.

Continue reading →

Alexandru Marghiloman – Portret subiectiv

„Marghiloman era cel mai surprinzător amestec de inteligenţă şi de obtuozitate, de logică şi de inconsecvenţă, de chibzuială şi de uşurinţă, de simţ practic şi de lipsă de orizont politic. De fapt, o interesantă, dar enigmatică psihologie. Mărturisesc că dintre toţi fruntaşii vieţii politice a României contemporane, Marghiloman este cel ce scăpa mai mult posibilităţilor noastre de analiză.

Continue reading →

Nicolae Filipescu – Portret subiectiv

„Ce ciudată soartă a avut acest om. Nu cred să se fi adeverit pentru nimeni mai bine decât pentru el vechea zicătoare: “Până nu moare, să nu zici niciodată despre un om că a fost fericit”.

Continue reading →

Titu Maiorescu – Portret subiectiv

„Fizicul lui Maiorescu nu era atrăgător, fără să fie antipatic. Banalitatea siluetei lui se topea îndată ce începea să vorbească. Claritatea gândirii elegant conturată în preciziunea expresiei punea imediat stăpânire pe mintea interlocutorului, dar nu izbutea să cucerească de la început şi sufletul.

Continue reading →