Arhive etichetă: vitejie

Riscul unui act de vitejie

alexandre dumas tatalPrimăvara anului 1818. Alexandre Dumas are 16 ani. Vârsta când dorințele se trezesc; când băieții, care până atunci disprețuiseră fetele, încep să le caute. Lui Dumas i se oferea prilejul să placă: balul Rusaliilor, mare sărbătoare în Villers-Cotterets. Aveau să vină și fete străine: o nepoată a abatelui Gregoire, Laurence; o prietenă spaniolă a acesteia, Vittoria; amândouă de 20 de ani și se pare că foarte drăguțe.

Dumas și-a consacrat primele atenții domnișoarei Laurence. Ei i-a oferit brațul când au plecat să facă o plimbare prin parc. Îmbrăcat într-un costum arhaic și ridicol, cu pantaloni scurți, tânărul se simțea cam rușinat. Socoti totuși că un act de vitejie poate câștiga simpatia însoțitoarei sale și se oferi să sară peste șanțul de la capătul parcului.

Povestește Dumas: “Dintr-o săritură mă aflam dincolo. Când am ajuns pe pământ îndoindu-mi genunchii, o pocnitură sinistră se auzi. Simții o răcoare spre partea de jos a persoanei mele. Îmi crăpase fundul pantalonilor! 🙂

Continuă citirea →

Bayard. Păcate şi virtuţi cavalereşti (II)

cavalerul bayardTrecură anii… Carol al VIII-lea se săvârşi din viaţă în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al XII-lea, care, mânat de aceeaşi aviditate, continuase să pârjolească Peninsula Italică.

Suit pe tronul Franţei la începutul anului 1515, Francisc I era frumos şi desfrânat, îndrăzneţ şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferinţele poporului său. Ispitit şi el de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această ţară, pentru a comanda avangarda oştirii franceze.

Vestea sosirii lui în valea râului Pad sosi ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Câteva săptămâni mai târziu, el era cel care lâncezea în cuşca lui Bayard. Întreaga oaste a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano.

Câteva zile mai târziu, Francisc I îşi aducea trupele în câmpia lombardă. La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc a mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi şi 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion. Dar aceştia erou soldaţi dârji, înalţi şi atletici, mândri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau la luptă în rânduri strânse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemânarea braţelor.

Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal, se avânta printr-o pădure de lănci, lovind în faţă şi în spate, în dreapta şi în stânga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc I, gata să-l doboare. Dar cavalerul interveni năprasnic, salvându-l de la captură.

Continuă citirea →

Razboiul de la Podul Inalt

Îşi puseră în gând turcii ca să-l răpună pe Ştefan cel Mare şi pe urmă să robească şi Ţara Moldovei. S-au înarmat turcii şi-au pornit la război cu oaste câtă frunză şi iarbă, ca doară-doară l-or birui pe Ştefan, că altfel îi cam duceau frica.

Ştefan-Vodă şi-a ridicat şi el oaste şi le-a ieşit în cale numai c-o mână de oameni, dar cu credinţă în Dumnezeul cel puternic, cu nădejde în braţele lor cele vânjoase şi cu meşteşugul ostăşesc moştenit din moşi-strămoşi.

Când a văzut Ştefan puzderia ceea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la un loc larg; îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că i-ar face chisăliţă pe duşmanii care vroiau să-i închinăm ţara, cu voie ori fără voie.

Cu şiretlic i-a băgat pe turci într-o vale înconjurată numai de codri mari şi locuri fioroase, aşa că te uitai numai în cer şi-n pământ, încolo nu vedeai decât codru sălbatic, văi mocirloase, râpi prăpăstioase şi locuri întunecoase.

Turcii, care se bizuiau pe ostaşii lor cei mulţi, tot îl urmăreau mereu pe Ştefan, gândind că şi în borta şoarecelui dacă s-ar băga, tot or să-l bată odată pe Ştefan, să spună morţilor de patima lui.

Oastea lui Ştefan cel Mare ştia prea bine locurile din valea Racovei şi, ştiind ce-o aşteaptă, îşi făcuse în pripă cetăţui de apărare, movile de priveghere şi şanţuri de adăpost, de jur împrejurul văii Racovei. Aşa, pe vârful dealului Paiu a fost cetăţuie, pe vale a fost silistrărie de praf de puşcă, prin satele Porcăreţ, Păuneşti, Valea Ră şi Poiana Cârnului au fost tot movile şi şanţuri.

Bătălia a început în Valea Similei, pe dealul care se cheamă Cetatea, unde se văd şi astăzi două tabii (şanţuri); pe urmă la gura văii Racovei şi de-acolea s-au tot bătut în sus, pe apa Bârladului, în Bârzeşti, pe valea Rebricei şi până la târgul  Scânteia, pe şleahul cel mare care merge spre Iaşi, tot o bătaie a fost şi-i omora pe turci ca şi cum i-ar fi luat din oală.

Pe unde-i satul Fundătura a fost bătălie amarnică. Ştefan îşi aşezase oştirea pe dealul Măgura, care-i cel mai înalt deal de pe acolo, şi trăgea-n turci de-i potopea. Şi astăzi sunt urmele de şanţuri şi ale unui beci care-i zic oamenii: Beciul lui Ştefan-Vodă.

Pe şesul Bârladului, unde-i astăzi satul Ştefan cel Mare, a fost iar o bătălie cu turcii. La Podu-Harapului de peste pârâul Racova —aproape de satul Chiţocu — oastea lui Ştefan a ucis un paşă harap, şi de aceea se cheamă şi podul: Podu-Harapului. Podul acesta a fost făcut de Ştefan-Vodă.

Şi câţi duşmani au pierit şi câţi au rămas cu oasele rupte pe câmpii, tot nu se lăsau, că parcă răsăreau din pământ, aşa de mulţi turci erau.

Ştefan, dacă a văzut nevoia, a prins a se trage din calea lor, că-l urmăreau să-l prindă.

Fiind strâmtorat de turci, s-a suit într-un stejar care venea pe locul unde se află astăzi biserica din Scânteia şi, cum sta în copac, Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu.

— Doamne! scapă-mă de focul în care mă găsesc astăzi şi în locul stejarului acestuia voi zidi un lăcaş dumnezeiesc!

Turcii au trecut înainte fără ca să-l zărească, şi Ştefan a scăpat cu viaţă.

După întâmplarea asta, Dumnezeu i-a ajutat şi i-a bătut, cu istovul, pe turci, la Podu-Înalt, şi pe urmă i-a alungat pe turci în jos, spre Dunăre.

În ţinutul Tecuciului iar i-a bătut amarnic pe turci, la un vad căruia de-atunci i-a rămas numele: Vadul-Turcilor.

Şi aşa a scăpat ţara de robie şi oastea moldovenească a făcut minuni de vitejie.

Cum a sfârşit războiul, Ştefan a poruncit să facă în Scânteia o biserică şi a mai făcut şi un pod de piatră peste pârâul Rebricea.

Morţii, câţi au căzut în vremea războiului cu turcii, i-a îngropat înspre miazăzi şi răsărit de Pungeşti, în locul unde-i zic oamenii: ţintirimul lui Vodă.

Iar pe cei care-au trăit şi s-au purtat vitejeşte în cumpăna asta aşa de mare, Ştefan i-a răsplătit dăruindu-le pământ, ca să aibă cu îndestulare, neam de neamul lor.

Unora din căpitani le-a dăruit chiar locurile unde ş-au arătat ei faptele lor vitejeşti.

Ş-aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan-Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea turcului.

sursa: Legende populare romanesti, Ed. Litera international, Bucuresti-Chisinau, 2002, p. 234-237