Arhive etichetă: regina

Viaţa Cleopatrei. (II) Iubita lui Marc Antoniu

antoniu cleopatraÎn timpul Bătăliei de la Philippi din 42 î.Hr., împotriva asasinilor lui Caesar, Marc Antoniu a devenit urmaşul lui Caesar – sau cel puţin aşa părea, întrucât strănepotul şi moştenitorul lui Caesar, Octavian, era doar un tânăr bolnăvicios. Antoniu, acum stăpân al teritoriilor de răsărit ale Romei, a trimis după Cleopatra ca să explice faptele petrecute după asasinarea lui Caesar. Cleopatra a pornit spre Tarsus, în Asia Minor, încărcată cu daruri, după ce îşi amânase plecarea pentru a-l face pe Antoniu să aştepte. A intrat în oraş pe râul Cydnus într-o corabie, îmbrăcată ca noua Isis. Antoniu, care se considera egal cu zeul Dionysos, a rămas fermecat. Uitând de soţia lui, Fulvia, plecată în Italia, unde încerca din răsputeri să apere interesele soţului ei în faţa ameninţării din ce în ce mai mari pe care o reprezenta tânărul Octavian, Antoniu s-a întors în Alexandria, unde a tratat-o pe Cleopatra nu ca pe o suverană „protejată”, ci ca pe un monarh independent.

În Alexandria, Cleopatra şi Antoniu au fondat o societate de „oameni neasemuiţi”, ai cărei membri trăiau, aşa cum au interpretat unii istorici, o viaţă de desfrâu şi de nebunie, sau o viaţă dedicată cultului zeului Dionysos, aşa cum au considerat alţi istorici.

În 40 î.Hr., Cleopatra a născut doi gemeni, pe care i-a numit Alexandru Helios şi Cleopatra Selene. Antoniu plecase din Alexandria spre Italia, unde a fost nevoit să facă o alianţă temporară cu Octavian. Conform acestui aranjament, s-a căsătorit cu sora lui Octavian, Octavia (Fulvia murise). Trei ani mai târziu, Antoniu şi-a dat seama că el şi Octavian nu aveau cum să ajungă vreodată la un acord.

Continuă citirea →

Anunțuri

Viaţa Cleopatrei. (I) Iubita lui Iulius Caesar

cleopatra cezarCleopatra nume complet Cleopatra VII Thea Philopator (70/69 î.Hr. – 08.30 î.Hr., Alexandria). Regină egipteană, cunoscută în istorie şi artă ca iubita lui Iulius Caesar şi apoi ca soţia lui Marc Antoniu.

A devenit regină la moartea tatălui ei, Ptolemeu XII, în 51 î.Hr., şi a domnit pe rând alături de cei doi fraţi ai ei, Ptolemeu XIII (51-47 î.Hr.) şi Ptolemeu XIV (47-44 î.Hr.), şi de fiul ei, Ptolemeu XV Caesar (44-30 î.Hr.) sau Caesarion. După ce armatele romane ale lui Octavian (viitorul împărat Augustus) au învins puterile unite ale celor doi, Antoniu şi Cleopatra s-au sinucis, iar Egiptul a intrat sub dominaţie romană. Cleopatra a influenţat activ politica romană într-un moment crucial şi a ajuns să reprezinte, cum nu a mai reuşit nicio altă femeie din Antichitate, prototipul femeii fatale.

Continuă citirea →

Viaţa Caterinei de Medici

Caterina de MediciCaterina de Medici (13.04.1519, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 05.01.1589, Blois, Franţa). Regină şi consoartă a lui Henric II al Franţei (d. 1546-1559) şi apoi regentă a Franţei (1560-1574), a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale războaielor dintre catolici şi hughenoţi. Trei dintre fiii săi au fost regi ai Franţei: Francisc II, Carol IX şi Henric III.

Tinereţea  Caterina era fiica lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, şi a franţuzoaicei Madeleine de La Tour d’Auvergne, prinţesă de Bourbon, înrudită cu mulţi nobili francezi. Rămasă orfană la doar câteva zile după naştere, Caterina a primit o educaţie aleasă, fiind instruită şi disciplinată de maici din Florenţa şi Roma. În 1533 a fost căsătorită de unchiul ei, papa Clement VII, cu Henric, duce d’Orléans. Acesta a moştenit coroana Franţei de la tatăl lui, Francisc I, în aprilie 1547. Fire artistică, energică şi extravertită, dar şi discretă, curajoasă şi vioaie, Caterina a fost foarte respectată la curtea lui Francisc I, de unde i-au venit şi atitudinile politice şi pasiunea pentru arhitectură. Dintre castelele proiectate chiar de ea – inclusiv palatul Tuileries – Chenonceaux rămâne capodopera ei neterminată.

În ciuda pasiunii statornice a lui Henric pentru amanta lui, Diane de Poitiers, mariajul Caterinei nu a fost unul eşuat şi, după zece ani plini de tensiuni, i-a născut zece copii, dintre care au supravieţuit patru băieţi şi trei fete. S-a ocupat personal de educaţia lor.

Continuă citirea →

Zenobia. Regina deşerturilor (ultima parte)

zenobia regina palmyra

Îmbătată de succesele obţinute în Valea Nilului, Zenobia îşi aruncă imediat forţele asupra Asiei Mici. Acelaşi Zabdas ocupă, în numele reginei, toate posesiunile romane, până lângă Bosfor — unde numai oraşul Chalchedon nu-i deschise porţile. De acum, Marea Egee despărţea cele două imperii, iar Roma pierdea, o dată cu provinciile, toate drumurile comerciale şi resursele economice din Orient.

Când Imperiul roman se găsea în momentul cel mai critic din perioada anarhiei militare, pe tron se urcă Aurelian (martie 270). În acelaşi timp, Zenobia atinsese apogeul primei etape a ambiţiilor sale, în ceea ce priveşte stăpânirea Orientului. Gândul ei se îndrepta către Occident, spre o aventură ce nu putea fi dusă până la capăt de armata sa eterogenă, lipsită de infanterie şi maşini de asediu şi prea dispersată în raport cu efectivele modeste de care dispunea.

Continuă citirea →

Zenobia. Regina deşerturilor

Zenobia

Istoria oraşului Palmyra

Oaza în care avea să se dezvolte mai târziu oraşul Palmyra, din mijlocul inospitalierului deşert sirian, a fost mai multe milenii un simplu loc dotat cu apă potabilă şi ocne de sare, vizitat periodic de nomazii din pustiuri. Numai către finele mileniului al II-lea î.e.n. găsim acolo o populaţie sedentară. Textele cuneiforme ale regelui asirian Tiglatphalasar I (1115—1100) menţionează prima dată numele oazei: Tadmor, toponimic tradus de greci şi romani în forma Palmyra, adică „oraşul palmierilor”.

În tot cursul mileniului I î.e.n., Tadmorul a fost disputat între asirieni, babilonieni, perşi, seleucizi şi romani, pentru ca, în primele trei veacuri ale erei noastre, lupta pentru stăpânirea Palmyrei să se desfăşoare între Roma pe de o parte, Parthia şi mai apoi Persia, pe de altă parte.

Populaţia palmiriană s-a format din amestecul a numeroase triburi semite şi nomade, care au adoptat, odată fixate în fertila oază, scrierea arameniană, mai târziu şi pe cea greacă. Întreaga istorie a oraşului a însemnat o luptă continuă pentru menţinerea independenţei sale faţă de puternicii vecini, de la est de Eufrat şi dinspre coastele Mediteranei Orientale.

Continuă citirea →

Care a fost prima regină a Angliei?

Maria I, regina Angliei

Care a fost prima regină a Angliei?

a. Elisabeta I

b. Maria I

c. Matilda

d. Victoria

Răspuns: b. Maria I  

Numită şi Maria Tudor, a fost prima regină care a condus Anglia (1553-1558) cu drepturi depline. A mai fost cunoscută sub numele de Maria cea Sângeroasă (Bloody Mary) din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva protestanţilor, în încercarea zadarnică de a restabili romano-catolicismul în Anglia.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Ana de Austria – O seducţie infinită (ultima parte)

Ana de Austria si cardinalul Mazarin

Cardinalul şi regina    Curând, apăru limpede că Mazarin intenţiona să o izoleze pe regină de toată lumea şi să exercite asupra ei o suavă tiranie. Cei care o iubeau, care îi fuseseră credincioşi la nevoie, care înduraseră pentru ea închisoarea sau exilul – de la doamna de Chevreuse la doamna de Hautefort, de la ducele de Beaufon la La Rochefoucauld, de la doamna de Motteville la La Porte – se simţiră trădaţi.

„Voinţa ei – avea să scrie cu amărăciune doamna de Motteville – a fost întotdeauna supusă celei a ministrului… Simţul echităţii şi al dreptăţii îşi pierdeau la ea forţa îndată ce apăreau ca judecători pasiunea sau interesul celui care o sfătuia. Şi, spre nefericirea noastră, când se întâmpla ca părerea ei să fie în contradicţie cu cea a ministrului, stima pe care o simţea pentru acesta şi lipsa de încredere în ea însăşi o făceau să renunţe la opiniile ei şi o conduceau spre supunere.”

Continuă citirea →

Ana de Austria – O seducţie infinită (a treia parte)

Regele Ludovic XIII, Ana de Austria, fiul lor Ludovic XIV, cardinalul Richelieu si ducesa de Chevreuse

Regina pusă sub acuzare   Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război. Întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grâce, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere.

Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grâce se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor.

Continuă citirea →

Ana de Austria – O seducţie infinită (a doua parte)

Ana de Austria si ducele de Buckingham

Ostilitatea Mariei şi a lui Richelieu faţă de Ana de Austria era legată şi de faptul că puţină lume rămânea insensibilă la fascinaţia tinerei regine. Legenda spune că însuşi cardinalul ministru făcuse parte dintre „galanţii” respinşi de ea şi că de aceea îi purta ranchiună.

Ana era frumoasă, conştientă de originea ei înaltă şi provenea dintr-o familie foarte unită, care o înconjurase cu multă afecţiune. Mai mult, Ana era considerată „una dintre marile frumuseţi ale veacului“. Iată cum şi-o aminteşte doamna de Motteville la pragul a treizeci de ani, adică la o vârstă care pentru femeile din epoca se învecina periculos cu maturitatea: „Părul, pe care îl avea foarte des, devenise puţin mai închis. Nu avea trăsături delicate, ba avea chiar defectul unui nas cam mare şi punea, potrivit modei spaniole, prea mult roşu pe obraji; pielea ei era însă albă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Ochii îi erau de o frumuseţe perfectă: străluceau în ei deopotrivă blândeţea şi majestatea; culoarea lor, bătând în verde, îi făcea privirea şi mai vie… Gura îi era mică şi de un roşu aprins, surâsul îi era minunat şi ceea ce buzele ei luaseră de la casa de Austria era doar atât cât trebuia pentru a le face mai frumoase decât ale multor altora ce se lăudau cu desăvârşirea. Conturul feţei era plin de graţie şi fruntea bine desenată. Mâinile şi braţele îi erau de o frumuseţe surprinzatoare şi toată Europa auzise laudele ce li se aduceau: albeaţa lor era, fără nicio exagerare, asemenea zăpezii… Oricine o vedea era sedus de marea ei fascinaţie şi de frumuseţea ei, fără a uita însă niciodată de veneraţia şi respectul ce i se cuveneau”.

Continuă citirea →

Bufonul şi regina

bufon

Bufonul reginei Elisabeta I a Angliei a fost iertat în mai multe rânduri pentru impertinenţa de a fi spus nişte adevăruri neconvenabile. Totuşi, într-o zi, regina porunci să-l arunce în temniţă pe măscărici pentru că întrecuse măsura. După o vreme, Elisabeta îşi aduce aminte de el şi porunci să fie adus iarăşi la curte.

Sper că de azi înainte n-o să ne aduci mereu aminte de greşelile pe care le facem, zise regina.

Bineînţeles, majestate, doar n-o să repet într-una lucruri de care vorbeşte toată lumea! 🙂

29 octombrie 1875 – S-a născut Maria, regină a României

Maria, regină a României, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha (29.10.1875, Eastwell, Kent, Anglia – 18.07.1938, castelul Pelişor, Sinaia, România) – Consoartă a regelui Ferdinand şi regină a României, prinţesă de Edinburgh, nepoată a reginei Victoria. Tatăl său a fost Ernest Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Aleksandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a ţarului Aleksandru II al Rusiei.

Continuă citirea →

Maria de Medici – regina împotriva amantelor

Soţia venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numeroşii săi pretendenţi în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se prefacă în realitate.

Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe servilism şi adulaţie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine.

Continuă citirea →

Gabrielle d’Estrees – La un pas de tron

Singura condiţie asupra căreia, în cursul tratativelor pentru anularea căsătoriei cu Henric al IV-lea, Marguerite, regina Navarrei, se arătă de neclintit, a fost aceea ca locul ei să fie ocupat de o prinţesă demnă de a purta coroana franceză şi nu, cum spunea ea în particular, de o „curviştină“. „O femeie de joasă extracţie socială“, o definea, scriindu-i baronului de Rosny, viitorul duce de Sully; una care, după zvonurile în circulaţie, „dusese o viaţă peste poate de murdară şi urâtă“.

De nouă ani, într-adevăr, Henric al IV-lea era nebun după o tânără care-i născuse trei copii şi se gândea că, odată obţinută anularea primei sale căsătorii, să o ia de soţie: ceea ce ar fi fost incompatibil nu numai cu simţul demnităţii pe care-l avea Marguerite, ci şi cu onoarea coroanei franceze. Ca să spunem adevărul, Gabrielle d’ Estrées – acesta era numele „curviştinei“ în chestiune – nu alesese ea să devină amanta lui Henric, ci se resemnase la asta, cedând presiunii părinţilor.

Continuă citirea →

Afacerea colierului reginei Maria Antoaneta

Franţa, 1785. Cardinalul Louis de Rohan, voind să intre în graţiile reginei Maria Antoaneta, care-l dispreţuia, este atras într-o cursă de către o aventurieră, falsa contesă La Motte-Valois.

Continuă citirea →

Regina Elisabeta – Portret subiectiv

Monotonia iernii 1915-1916 a fost întreruptă de moartea reginei Elisabeta. Bătrâna regină avea de mult obiceiul să trăiască în apartamente îngheţate, regimul acesta omorând deja cu doi ani înainte pe cea mai veche şi cea mai credincioasă din doamnele ei de onoare, pe Dna Zoe Bengescu. Acuma trebuia să cadă ea însăşi victimă maniei sale nenorocite.

Continuă citirea →