Arhive etichetă: cavaler

Bayard. Păcate şi virtuţi cavalereşti (II)

cavalerul bayardTrecură anii… Carol al VIII-lea se săvârşi din viaţă în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al XII-lea, care, mânat de aceeaşi aviditate, continuase să pârjolească Peninsula Italică.

Suit pe tronul Franţei la începutul anului 1515, Francisc I era frumos şi desfrânat, îndrăzneţ şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferinţele poporului său. Ispitit şi el de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această ţară, pentru a comanda avangarda oştirii franceze.

Vestea sosirii lui în valea râului Pad sosi ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Câteva săptămâni mai târziu, el era cel care lâncezea în cuşca lui Bayard. Întreaga oaste a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano.

Câteva zile mai târziu, Francisc I îşi aducea trupele în câmpia lombardă. La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc a mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi şi 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion. Dar aceştia erou soldaţi dârji, înalţi şi atletici, mândri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau la luptă în rânduri strânse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemânarea braţelor.

Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal, se avânta printr-o pădure de lănci, lovind în faţă şi în spate, în dreapta şi în stânga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc I, gata să-l doboare. Dar cavalerul interveni năprasnic, salvându-l de la captură.

Continuă citirea →

Bayard. Păcate şi virtuţi cavalereşti (I)

bayardAnno domini 1503… De aproape zece ani pământul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba.

Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fierbere. Spaniolii dădeau un nou atac în josul râului Garigliano. Francezii din garnizoana podului alergară să respingă atacul.

Rămas cel din urmă, un cavaler tocmai se pregătea să pornească după tovarăşii săi de arme. Fu singurul care zări, dincolo de pod, răsărind de după nişte movile câteva sute de oşteni spanioli, care se îndreptau spre pod. Cavalerul înţelese tactica iscusită a duşmanului, care simula un atac asupra altei poziţii pentru ca adversarul să lase podul fără apărare, iar el să-l ocupe şi să atace din flanc oastea franceză.

„Basco, aleargă şi caută oamenii noştri! – porunci cavalerul scutierului său. Altfel suntem pierduţi. Eu îi voi distra pe spanioli până la întoarcerea ta!” Şi se avântă singur în faţa duşmanului.

Avangarda cavaleriei spaniole se angajase deja la celălalt capăt al podului. Galopând în întâmpinarea ei, cu viziera lăsată, cu lancea plecată, cavalerul frânse elanul invadatorilor. La fiecare lovitură de lance ţâşnea strigătul de moarte al unui duşman prăbuşit de pe pod, în curentul năvalnic al râului.

Spaniolii erou uluiţi: să fie oare cu putinţă ca un singur om să zădărnicească un plan atât de bine întocmit? Şi înverşunarea luptei spori. Săgeţile cădeau ca ploaia în dreapta şi în stânga temerarului cavaler, dar ca prin minune niciuna nu-l nimerea. Părea un leu asupra căruia se năpustise o hidră cu zeci de capete.

Continuă citirea →

Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul IV

Don Quijote

CAPITOLUL IV

DON  QUIJOTE  SALVEAZĂ  UN BĂIETAN  DE HARAPNICUL  STĂPÂNULUI  SĂU

Se  iveau  zorile  când  Don  Quijote părăsi hanul, apucând-o  spre  satul  natal, în  dorinţa  de  a-şi găsi un bun  scutier,  printre  argaţii  locului. Dar  abia  făcu  câteva  poşte  că,  dintr-un  luminiş de  codru,  auzi  vaiete.

E desigur  un om  care  suferă,  îşi  spuse  el  şi dădu pinteni  calului  într-acolo.

Într-adevăr, nu se  înşelase.  Un  băietan,  legat  fedeleş  de  trunchiul  unui  copac,  era  bătut  de  către  stăpânul  său pentru vina  de  a-i  fi  rătăcit  oile.

Îndură-te,  stăpâne,  se jeluia  ciobanul.  Voi fi  cu  băgare de  seamă  de  acum încolo!

Dar  loviturile  cădeau  neîndurătoare  pe spinarea  bietului  copil.

Continuă citirea →

Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul III

Don Quijote investit cavaler de hangiu

CAPITOLUL  III

ÎN  CARE  SE POVESTEŞTE CUM A FOST  FĂCUT CAVALER  DON  QUIJOTE,  DE  CĂTRE  HANGIUL CEL  VICLEAN

În  sfârşit,  după  ce  se  hrăni,  cu  mult chin  şi amar,  eroul  nostru  merse  la  grajd  împreună  cu stăpânul  hanului şi, încredinţat  fiind  în  mintea lui  rătăcită  că  se  afla  cu  adevărat  în  faţa  unui nobil  de neam, şi nu  a  unui  hangiu  de  rând,  îngenunche  înaintea  acelui  pe  care  îl  considera  de o foarte veche  viţă  şi îl  imploră  să-i  dea  acolada de  cavaler:

Nu  mă  voi  ridica  de la  picioarele  înălţimii voastre  până  ce  nu mă veţi  investi  cavaler,  îi spuse  Don Quijote.

La  care  hangiul,  părând  a  înţelege  cum să  se poarte cu  un asemenea  om,  descurcăreţ  cum  era de  felul  lui,  se  hotărî  să-i  facă  pe  voie şi-i  vorbi astfel:

Şi eu  în tinereţea  mea am  năzuit la  frumoase  lucruri  asemenea,  deşi  n-am  dispreţuit nici  chiolhanele,  nici  dragostea  şi  nici  vinul  bun de  Malaga.  Cât  priveşte  capela  castelului,  în  care după uzul  legilor  cavalereşti,  aşa  cum  spui,  ar trebui  să-ţi  petreci  întreaga  noapte,  păzindu-ţi armele,  am  fost  silit  s-o  dărâm,  pentru a clădi  o alta  nouă,  îi  spuse  el, râzând  în  sinea  lui de  minciuni.  Dar  veghea  o  vei  putea  împlini  tot  atât  de bine şi în  ogradă,  ori  stând  de  strajă  în  cerdac, adăugă  hangiul.

Continuă citirea →

Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul I

Cervantes - Don Quijote

CAPITOLUL  I
UNDE  ÎNCEPE  ISTORIA  MÂNDRULUI CAVALER DON QUIJOTE  DIN  LA MANCHA ŞI SE ARATĂ FIREA  ŞI  TRAIUL LUI

Trăia  de  mult  în  Spania,  într-un  sătuleţ  pierdut  din  ţinutul La  Mancha,  un  boiernaş  de ţară, un  hidalgo  cam  bătrâior şi ciudat  la  fire, nici  prea avut  nici  de  tot  sărac,  dar mândru  de neamul  vechi  din care  se  trăgea şi cu  capul  plin de  gărgăuni  din  cei  mari.  Îl  chema,  dacă îmi aduc  bine  aminte, Quesada sau,  mai curând Quijana,  cum  s-ar  zice  pe româneşte  Cavalerul Jalbă,  sau  altfel… Dar  numele  pe care  îl  purta nu  prea  are multă însemnătate.

Cât  era  ziulica de  lungă,  ba  adesea şi toată  noaptea,  până  la  revărsatul zorilor,  el îşi  trecea  vremea  citind  povestiri  cavalereşti.  Se prăpădea  după  vitejiile  lui Amadis  de  Gaula,  cel  tare  de  virtute, şi nu  se mai sătura  răsfoind  întâmplările  înflăcărate  ale Cavalerului  spadei şi ale  bravului  Palmerin  de Anglia. Cât priveşte  isprăvile  faimosului  Don Rodrig  de Ruy Diaz,  zis „Cidul”, el  le ştia pe  de rost,  aşa  cum  şi  faptele  lui  Roland  fără  de teamă,  cel  care  purta  iarba  fiarelor  la  dânsul,  de nici  o  spadă  nu-l  putea  atinge  sau  tăia,  toţi  oşteni  bravi,  a  căror  memorie  legendară  se  păstrase  în cântecele din  popor şi  prin cărţile  de basme  ale  vremii.

Continuă citirea →

Cavalerul medieval

Nobili şi cavaleri.   Instituţia cavaleriei, dezvoltată din secolul al X-lea, este una din componentele de bază ale feudalismului. Formată din luptătorii călare ai epocii carolingiene, cavaleria cuprinde pe cei care practică meşteşugul armelor (milites). Războinici care luptă călare (lat. cavalus – cal), cavalerii constituie o categorie separată, care nu se identifică cu cea a nobililor (nobiles) decât într-o anume măsură, condiţionată de dobândirea unui statut juridic şi social – transmiterea ereditară a privilegiilor – bine definit.

Asimilarea dintre nobili şi cavaleri s-a produs în Franţa, unde a avut loc asocierea între dobândirea şi posesia fiefului (feudului) şi serviciul militar. În alte părţi – Germania şi Spania, de pildă – diferenţa s-a menţinut, cavalerii fiind obligaţi, datorită originii modeste, să-şi ofere, pur şi simplu, serviciile nobililor. Aceste deosebiri au făcut astfel posibilă existenţa unor categorii diverse chiar în sânul instituţiei cavalereşti. Cei care nu găsesc un nobil (senior) în slujba căruia să se pună devin cavaleri rătăcitori, în căutare de aventuri, gata să jefuiască ori să participe la războaie între feudali sau la cruciade.

Continuă citirea →

Istoria armelor si armamentelor – prima parte

Armele în epoca primitivă

În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).

Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii

Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.

Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.

Continuă citirea →

Lancelot – erou de legenda

Lancelot este tipul ideal al cavalerului viteaz, cinstit, fidel regelui, purtand povara unei iubiri vinovate, indragostit de Guinevere, sotia regelui Arthur.

Lancelot este fiul regelui Ban al Britaniei. Insa din copilarie Lancelot este rapit de catre vrajitoarea Viviene, cunoscuta si sub numele de Doamna Lacului (Du Lac). Atunci cand Lancelot atinge maturitatea, este dus de catre aceasta la curtea regelui Arthur, unde devine unul dintre cei mai bravi cavaleri ai „Mesei rotunde”. Insa el intra in conflict cu regele datorita aventurii pe care o are cu regina, Lady Guinevere. In urma acestui conflict, el paraseste Anglia si se dedica cautarii Sfantului Pocal cu care se spune ca Iisus a luat ultima cina (Cina ce de Taina). Ajutat de fiul sau Galahad, Lancelot reuseste in cele din urma sa duca la indeplinire aceasta ultima sarcina.

In onoarea iubitei si din dragoste pentru ea savarseste tot felul de acte de vitejie, povestite in ciclul de romane despre regele Arthur. Faptele si viata lui sunt povestite mai cu seama in Lancelot sau le Chavalier a la charrette, o epopee scrisa de Chretien de Troyes.

sursa: Beatrice Kiseleff – Mic dictionar de cultura generala, Ed, Elis, 2007, pag. 108